O istorie

       

          Răpuse, au căzut pe pământul rece. Aici totul le era străin. Nu ştiau această lume nouă. Le era teamă. Tremurau. Tot ce vedeau în faţa ochilor era cerul. Cerul pe care se plimbau nori plumburii. Poate va ploua. Ce imagine infernală. Să vadă săgeţi ameninţătoare care se îndreptă spre ele cu furie, cu repeziciune. Dacă căderea nu le-a ucis, sigur săgeţile o vor face. Sau poate că vor fi ucise de lacul care se va forma. Poate vor muri înecate....Nimic nu mai contează acum. Nu mai simt decât rareori durere. Tremură, apoi muşchii care zvâcneau dureros, corpul greu, nu mai există.
         Casa lor le apare o ultimă dată în faţa ochilor. Ce bine era acolo. Câte evenimente au trăit în acea casă. Câte au văzut în lumea lor. Câte au învăţat. Şi acum se simt goale, simt că totul a fost în van. Că au trăit în minciună, în falsitate, că au trăit pentru alţii.
          Dumnezeule câtă durere! Acum realizează că trăiseră fără să descopere adevărul. Fără să descopere care era menirea lor. Poate că timpul petrecut în lumea lor a fost prea scurt. Mult prea scurt. De ce s-a terminat viaţa lor brusc şi repede. Mult prea repede. Cu ce au greşit de au fost smulse din lumea pe care o cunoscuseră. Sau credeau că o cunoscuseră.
          Câtă confuzie.
Paşi ce se aud din toate părţile le trezesc din visare, le mai dau o şansă să-şi recapete conştiinţa, să-şi reconstituie viaţa. Să-şi ceară iertare înainte de a se arăta în faţa Domnului.
          Oare au greşit cu ceva sau au fost purtate de un curent căruia le-a fost imposibil să i se opună?
Multe întrebări. Grele întrebări. Inutile întrebări.
E prea târziu. Nu mai simt nimic. Nu mai văd nimic. Nu mai aud nimic.
Sunt doar un suflet ce se întoarce la originea sa. Nu mai există agonie, extaz. Nu mai există durere, plăcere. Nu mai există material, doar calm. Liniştea s-a aşezat peste tot.
         Cei care le-au plâns, cei care au observat absenţa lor au suspinat şi apoi au continuat să-şi vadă de viaţa lor. Au continuat să existe într-o realitate falsă, mincinoasă.
       

          Frunzele galbene, s-au unit cu pământul iar peste iarnă au fost acoperite de zăpada rece. Au trăit puţin, au trăit într-o lume dură şi nedreaptă, în care n-au avut timp să se descopere.
         Viaţa lor scurtă a fost comemorată, plânsă, apoi a devenit o amintire, un vis, o nălucire. Cu timpul a devenit o istorie. O istorie peste care s-a aşezat praful şi uitarea.