Ciclul vieţii

        Alaltăieri parcă, priveam la spectacolul pe care mi-l oferea natura, cum creşte iarba, cum îmi surâd floricelele din copaci, cum păsărelele somnoroase se trezesc cu chef de muncă, căci e timpul să construiască o nouă casă. Totul se întorcea la viaţa într-un cuvânt.

Soarele îşi făcea apariţia timid dintre norii supăraţi. Cenuşiul începea să dispară după ce o rază de cristal a străpuns cerul mohorât, câştigase lupta aprigă pe care o dusese cu iarna. 

Era primăvară.

         Ieri admiram copii ce se scăldau în apa răcoritoare. Râul curgea lin şi parcă fluiera încântat, fericit. Ce putea fii mai de preţ pentru el decât să asculte râsul cristalin al unui copil. De fiecare dată când un pui de om se avânta în apele lui se străduia din răsputeri să alunge năduşeala care pusese stăpânire pe fiinţa lui. 

Culorile minunate se răsfângeau ca dintr-un buchet multicolor aspura noastră. Mi-am încărcat bateriile cu lumina trimisă parcă din rai, cu miresmele florilor, ale fructelor, cu buna dispospoziţie a fiecărui om ce statea tolănit la soare şi visa la vacanţa care se apropie sau a trecut.

Era vară.

         Azi e toamnă. Frunzele verzi până acum câteva clipe au devenit bolnave, nu au mai reuşit să ţină piept vântului aprig. Au luptat cu îndârjire căci nu doreau să-şi părasească casa, nu doreau să meargă într-o lume necunoscută. Mai cereau un an, sau doi, sau...încă puţin timp. Dar nimeni nu le asculta. Pământul inundat de o paletă de culori striga că nu mai suportă atâta greutate, că nu mai poate să vadă atâta suferinţă, că nu mai doreşte să asiste la moartea natruii. Pomii goi dârdâie de frig, iarba galbenă pare osândită. Cerul plumburiu ameninţă să cadă peste noi. 

         Oamenii au căzut pe gânduri. Se uită la toamna rece, o privesc în ochii ei goi, inexpresivi şi îşi amintesc că şi ei sunt datori cu o moarte.

          În jur viaţa se stinge, se scurge din natura ce până ieri era veselă, plină de energie. 

      

       ...Sămânţa începe a rodi. Încolţeşte, înmugureşte. În pântecul mamei lui copilul creşte, se dezvoltă. Pentru el e primăvară, sau poate vară, oricum îi este tare bine acolo în prima lui căsuţă. Pentru el nu există timp, anotimp, doar existenţă. E acolo ferit de frig, de dezolarea de afară, se bucură de râsul mamei, de glasul calm şi cald al tatălui. Se bucură de protecţie şi mâine odată cu apariţia primelor frunze, primelor flori va veni pe lume cu scopul de a împlini o misiune pe care i-a trasat-o bunul Dumnezeu. 

         Natura se învârte ca o roată. Natura ne oferă mereu spectacole grandioase. De fiecare dată cortina cade, doar pentru a se ridica din nou, oferindu-ne o nouă piesă magnifică.