Louis Ţurcanu - Secţia Neonatologie

       Când am văzut-o pentru prima oară sunt convinsă că am simţi ce simte orice mamă când îşi vede puiul mult dorit - o fericire imensă care nu poate fii descrisă în cuvinte, simţeam că am fost atinsă de Dumnezeu, cu adevărat binecuvântată. În acelaşi timp am început să simt grijă. Voiam să fiu sigură că bucăţica aceea din mine e în siguranţă aici afară, în lumea asta crudă.
       Am văzut-o puţin şi am rămăs înmărmurită de atâta frumuseţe, vulnerabilitate şi fragilitate, de atâta lumina pe care o răspândea micuţul meu soare.
       Au luat-o repede de lângă mine şi am revăzut-o abia a doua zi. Am admirat-o cât e de puternică, deşi era micuţă, 2000 grame. Lupta pentru viaţa ei. Respira singură. În schimb eu nu mai aveam aer. Toată fiinţa îmi era inundată cu dragoste, nevoia de a o proteja.
       După scurta întrevedere a fost transferată la Louis Ţurcanu la neonatologie. Acolo a început coşmarul nostru.
       Doamna conferenţiar doctor Boia Mărioara ţine foarte mult la titlul. Se crede Dumnezeu pe pământ. Levitează, nu merge. Şi i-aş recunoaşte titlul, valoarea, dacă ar avea dedicaţie, profesionism, umanitate, dacă ar fii medic şi nu mercenar. Pentru că doamna doctor este interesată doar de bani. Nu îi ajung pe cei pe care îi dobândeşte de la spital, de la universitate, de la clinica personală. Vrea bani ca să vorbească cu mămicile disperate, ca să te salute, ca să se oprească şi să-ţi spună două vorbe despre copilul tău. Tot ce primeşti este un discurs sec, rece, depersonalizat. Acelaşi discurs pe care l-am auzit servindu-l şi altor părinţi. Da, am tras cu urechea, am analizat-o, am încercat să-i găsesc o scuză, să-i găsesc puţină umanitate. Nu am reuşit. Discursul servit era menit să îi ofere protecţie - copilul nu merge bine, are risc de infecţii. Evident că orice copil ajunge acolo se poate infecta pentru că accentul nu se pune pe curaţenie, ordine, rigoare. Micuţa mea a contactat bacteria pseudomonas aeruginosa. Şi nu doar ea, ci toţi copii din salonul ei. Am fost acuzată că eu i-am tranismis-o. Dar cum? Eu nu am avut niciodată această bacterie şi aproape o lună nu am putut să o iau în braţe, să o sărut, căci trebuia să port mască. 
       Trebuia să intri echipat, să respecţi reguli dure. Se ţipa mereu la tine. Tăceai şi înghiţeai sau răbufneai. Asta pentru că regulile pentru a păstra igiena nu erau respectate de către personalul spitalului. Aveau uniforme şi pantofi speciali însă se plimbau fără grijă afară, uitau să se spele pe mâini după ce veneau de la ţigară, după ce puneau mâna pe un copil şi mergeau la altul. 
       Cel mai lejer moment pentru doamnele asistente era noaptea când nu erau verificate de nimeni. Atunci muzica răsuna pe hol, facebook-ul era sursă de aflarea bârfelor de ultimă oră. Pentru asta copii nu trebuiau să plângă. Li se administra fenobarbital fără ca mamele să ştie. 
În general erau foarte "ocupate". Căci nu aveau timp să schimbe copii, erau deseori cu hainuţele murdare şi scutecele pline. Iritaţi, alţii aveau rană la funduleţ. Dacă le spuneai ceva ţipau la tine, căci nu era cazul să le spui cum să-şi facă meseria. De multe ori le dădeau lapte fierbinte. Le băgau pe gât laptele şi îi forţa pe bebelaşi să bea toată porţia chiar dacă după mâncare regurgitau.
Cum poate să mănânce un prematur o porţie de 80 ml de lapte. Numai ce a venit pe lume. Doza trebuia să fie mică şi să crească treptat. Într-un târziu s-au trezit şi i-au micşorat porţia ca apoi să o crească treptat. Era ceva logic, nu aveai nevoie de diplomă pentru asta.
Dar acolo toată lume era specialistă, fiecare asistentă şi medic se credea stăpân pe moşie.           Aroganţa, autosuficienţa, ignoranţa şi inumanitatea făceau parte din fiecare dintre ele - cu foarte mici excepţii.
         Personlul de la neonatologie adora mai mult ca orice să le bârfească pe mămici. Cum nu ştiu să-şi ţină copii în braţe, să-i hranească, cum uită să vină să-i viziteze... O fii trecută chestia asta în fişa postului. Să le bârfeşti pe mămici şi să ţipi la ele când îţi pun întrebări.
        Mămicile, majoritatea deprimate sau depresive de-a dreptul, se simţeau depăşite de situaţie. Să-şi vadă puii conectaţi la aparate, să-i ţină în braţe cu atâtea fire, sonde etc. Nimeni nu a binevoit să ne explice cum se numesc aparatele, de ce sună, cum să îi luăm pe copii  fără a risca să-i rănim scoţându-le fluturaşii.
       Cum sa nu fii intimidată şi pierdută când îl vezi pe copil hrănit cu sonda, cu flexura în cap, cu sonda urinară, etc.
Cum să nu fii în depresie când copilul tău a fost operat de şase ori şi urmează a şaptea operaţie. Cum să nu fii cu moralul la pământ când nu ştii cât timp vei mai sta în spitalul groazei. Când nu ştii dacă îţi vei duce copilul acasă viu sau mort?
       Nimănui nu-i pasă. Nimeni nu recunoaşte semnele clinice ale depresiei, nimeni nu e  dornic să ajute nişte suflete pierdute. 
Eu am încercat să le încurajez pe mămici. Mi-am lăsat durerea deoparte şi le-am tratat, cu încurajări, cu vorbe de îmbărbătare. Cu blândeţe am încercat să le ajut să-şi descopere puterea şi curajul. Eu le-am înţeles căci am păşit cu toate pe acelaşi culoar. Acolo am fost toate egale, fie că veneai din mediul urban sau rural, fie că erai needucată sau cultivată, am trăit în aceiaşi dramă.
       Nu ştiu câte mămici vor mai fi nevoite să trăiască în acel coşamar numit secţie de neonatologie înainte ca cineva să ia măsuri? Câţi bani vor mai umfla buzunarele personalului medical pentru a zâmbi, pentru a-şi face treaba : a spăla, schimba, hrăni copii, a le administra medicamentele, pentru a răspunde părinţilor la întrebări fireşti în legatură cu evoluţia stării de sănătate a pruncului lor?

Culoarul disperării

       

        Nu o să uit cât voi trăi culoarul lung pe care a trebuit să-l parcurg ca să-mi vad copilul. Copil care a venit pe lume prea repede. A trebuit să crească în incubator. Înainte să mi-l dea acasă au trebuit să se asigure că e stabil, că are o stare de sănătate bună, că are o imunitate de fier. Dar cine ar putea să-i dăruiască răbdarea necesară să răzbească în situaţii imprevizibile, cine ar putea să-i dea curajul să lupte cu morile de vânt, echilibrul să ia decizii juste în cele mai dureroase momente ale vieţii, cine ar putea sa-i dea tăria să vadă ce am văzut eu? Pe propriul copil la un pas de moarte. 
        Cine poate să te ajute să te înarmezi cu suficientă răbdare, tărie, speranţă şi credinţă. 
Atâtea mămici cu ochii plânşi au parcurs acelaşi culoar al disperării pe care l-am parcurs şi eu. Cred că tuturor ni se părea că trăim într-un coşmar, într-o stare de irealitate. 
Această irealitate, acest timp ce părea să se scurgă atât de încet, un timp ce parcă se repeta ca o casetă stricată îţi punea la încercare nervii. Ori clacai, ori te întareai.
         Când ochii mi s-au umplut cu lacrimi după ce ''doamna'' doctor a bievoit să vorbească cu noi şi să ne spună că nu ştie dacă copilul nostru va supravieţuii, mi-am luat câteva minute şi am stat de vorbă cu mine - m-am certat :NU AI VOIE SĂ CLACHEZI, COPILUL ARE NEVOIE DE TINE!!!
         Şi până am adus-o acasă am mers la ea cu inima cât un puric, dar asta până la uşă, când am intrat şi am luat-o în braţe i-am zâmbit şi i-am spus că e o învingătoare, e o campioana, o eroină, un miracol. 
        Da, copilul meu e un miracol. 
Am luat-o acasă şi când am ieşit de acolo parcă am născut a doua oară. 
        Cred că mămicile primesc super puteri, pentru că nu pot să-mi explic de unde am avut atât forţă să păşesc pe culoarul disperării, cu teamă, dor imens, fericire dar şi durere. Oare cum o voi găsi pe eroina mea. În viaţa. Acesta era răspunsul. Le va arăta tuturor că nu e un copil ca oricare altul.
Şi nu e. Pentru mine e un prematur atipic. Evoluţia ei este uimitoare. Se comportă ca un bebe de 2 luni. 
        Poate părea ciudat dar ea este modelul meu în viaţă. Ea este lecţia mea, puterea mea, motivaţia mea şi nu în ultimul rând sursa de inspiraţie.