O faptă bună

       

       Fiica mea de aproape doi ani este sursa mea de inspiraţie. Este o adevărată muză. 
În fiecare zi când ne plimbăm oamenii care trec pe lângă noi se opresc şi o complimentează. Şi sunt  surprinşi mai ales de frumuseţea ochilor ei. Eu cred că pe lângă ochii ei minunaţi, ea are o energie pozitivă imensă. Îl are pe Dumnezeu în fiinţa ei. De mică, de când avea câteva luni, statea cu mâinile unite parcă se ruga. Este probabil că de aceea am trecut mult mai uşor peste toate încercările pe care viaţa ni le-a aruncat în cale. Ea se ruga, se roagă încă. Cînd e foarte serioasă parcă greutatea lumii se află pe umerii ei. Când zâmbeşte parcă a descoperit leacul pentru maladiile care fac ravagii în societatea noastră contemporană.
Oamenii o opresc, iar ea le  dă mâna, le zâmbeşte sau parcă le dă un sfat.
De ce spun că m-a inspirat? Pentru că plimbându-ne întâlnim mulţi oameni în vârstă care abia aşteaptă ca cineva să le zâmbească sau să le spună o vorbă. Aşteaptă să fie văzuţi. Aşteaptă să nu se mai simtă fantome. Parcă pe zi ce trece o parte din ei devine invizibilă şi se simt mai aproape de moarte, mai aproape de o lume necunoscută şi în accepţiunea lor înfricoşătoare.

M-am gândit că dacă fiecare dintre noi ar face un gest drăguţ, o faptă bună pentru cineva, în fiecare zi am reuşim să facem lumea mai bună. O lume minunată în care cu toţii ne dorim să trăim. Nu doar fiica mea îl are pe Dumnezeu în interiorul ei, ci fiecare dintre noi, fiecare putem alege să îl lăsăm să intre în sufletul nostru şi să opereze acolo o schimbare monumentală. 
Nu doar un copil poate să fie o sursă inspiraţie, ci fiecare dintre noi poate inspira pe cineva, ajuta pe cineva să meargă mai departe când s-a împotmolit, să vadă frumuseţiile care există în lumea asta, să alunge tristeţea unui om care crede că nu mai există nici o luminiţă la capatul tunelului. Fiecare merită o şansă, fiecare merită să se simtă important, apreciat, valorizat, iubit. 
Schimbarea porneşte din noi. Schimbarea porneşte de la noi. O putem preda ca o ştafetă de la unii la alţii. O dată ce dăruim din suflet vom vedea că nu avem nevoie decât să dăruim şi acest fapt ne va face să iubim mai mult viaţa. Să fie una dintre raţiunile pentru care vieţuim. 
Putem dărui în fiecare zi un zâmbet, o vorbă bună, un salut, o mângâiere, o îmbrăţişare, o pâine. Putem inspira pe cineva, sau putem încuraja pe cineva. Putem să facem pe cineva să nu se mai simtă singur, o fantomă.
Putem face o singură faptă bună pe zi, care nu va rămâne nevăzută. Pentru că pentru o persoană, pentru comunitate poate însemna mai mult decât ne-am putea imagina. Ajută. Întinde o mână. Dar fă-o fără să judeci, fără să aştepţi nimic în schimb, fă-o doar pentru sufletul tău şi fericirea ta. Nu judeca niciodată şi nu întreba cum a fost primit darul tău, ce s-a ales cu el. "Milostivului nu-i pasă dacă cerşetorul a vândut paltonul pe care i l-a dăruit măcar că s-a dus cu banii la cârciumă. Paltonul îl poartă Hristos" - Nicolae Steinhart, Jurnalul fericirii.

L-am văzut pe Dumnezeu

     

       L-am căutat pe Dumnezeu întreaga-mi viața. Știam că El există, simțeam că îmi este alături, dar nu ne-am întâlnit niciodată față în față. Când am renunțat la căutări, când am încetat să mai cred în miracolul de a-l întâlni în această viață, El mi-a apărut și mi-a zâmbit. Îl căutasem până atunci atât de asiduu, aveam nevoie să-l văd să stăm de vorbă.
     

L-am căutat în cărți, în discuţii, în aer, pe cer, printre stele, în spatele norilor, la răsăritul soarelui, la ivirea lunii, l-am căutat pe fundul apelor, în peşteri, l-am căutat în fapte, în pilde, şi tot ce găsisem era o promisiune, o speranţă. Există. Era prea puţin pentru mine. 
Atunci m-am autoasediat în camera mea şi am stat în întuneric. Printre draperiile trase s-a întezărit însă o mica lumină pe care mi-o timitea luna. Am avut atunci o revelaţie. Lumina patrunde şi în beznă, dacă o lasăm noi să intre. Am realizat că eu nu îi lasasem o portiţa lui să intre în viaţa mea. Aveam nevoie de o dovada, de o discuţie teoretică. Dumnezeu nu credea că sunt pregatitiă încă. 
Aşa că am mai ramas o perioadă în beznă.
M-am afundat tot mai adânc în ea. Am fost o nihilistă, o anarhistă. Am fost o victimă, un suflet pierdut. Am fost durerea însăşi. Apoi am renăscut. Am simţit că m-am nascut din nou. Am învăţat abecedarul iar. Am învăţat să iubesc, să iert, să dăruiesc, să zâmbesc, să râd de fericire. Am învăţat să fiu eu într-o lume unde predomina copiile. Am învăţat să las trecutul în trecut. Am început să cred în oameni. Sţiu că în fiecare există ying şi yang. Şi mai ştiu că fiecare are căutarile lui, drumul lui, şi nu putem, de fapt nu trebuie sa intervenim în viaţa nimăni. Fiecare are propriul test de trecut.
Când am găsit armonia aceasta în interioarul meu, am primit cel mai dur test. Durerea a fost aşa de mare că am ajuns într-un iad. 
De data asta am lăsat o uşa deschisă. Lumina a pătruns.
O mână mi-a fost întinsă. Am zâmbit. Apoi am râs, am plâns. Am înţeles totul. 
În sfârşit reuşisem să îl văd pe Dumnezeu în ochii fiicei mele. Emană o lumină pură, caldă, un calm divin. Sunt scările pe care urci către un suflet unic, inocent. O bucăţică de rai.
Fiica mea este o parte din mine, din soţul meu. Deci Dumnezeu a existat mereu în mine, în el. El există mereu în noi, doar că suntem prea orbi să îl vedem.
Dumnezeu există!