2 septembrie 2015

Sursa de existenţă a vieţii

       

       Nu cred că ne dăm seama ce importanţa are pământul pentru noi. Fără pământ nu am mai exista. Căci el este mama noastră, tatăl nostru, casa noastră. El ne hrăneşte, ne ajută să supravieţuim, să evoluăm. El ne dă ce are mai bun, mai preţios, iar noi îl lovim, îl maltratăm, îl distrugem, fără a ne da seama că astfel ne distrugem pe noi. "Pământul a devenit irespirabil. Riscăm să dispărem, sufocaţi de propria noastră „operă”. "

          La recomandarea prietenului Mihai Dunoiu, am citit cartea "Inteligenţa Materiei", scrisă de către profesorul Dumitru Constantin-Dulcan. Mi-a atras atenţia textul care reproducea scrisoare şefului de trib Pieile Roşii către preşedintele S.U.A., după ce acesta îşi exprimase dorinţa de a cumpăra o parte din pământul deţinut de acest trib.

     „Cum s-ar putea vinde sau cumpăra cerul ori căldura pământului?
Ideea ni se pare stranie. Dac
ă prospeţimea aerului şi murmurul apei nu ne aparţin, cum le putem vinde?
Pentru poporul meu nu exist
ă colţ al acestui pământ care să nu fie sacru. Un ac de pin care sclipeşte, un mal nisipos, o brumă întinsă în mijlocul pădurii întunecate, totul este sfânt în ochii şi în memoria celor din poporul meu.
Seva care urcă în arbori poartă în ea credinţa Pieilor Roşii; fiecare luminiş şi fiecare insectă sunt sacre pentru memoria şi credinţa poporului meu.
Când albii merg la ceruri şi uit
ă locul natal, morţii noştri nu-şi uită niciodată acest pământ frumos pentru că el le este mamă. Noi facem parte din pământ şi el face parte din noi.
Florile sunt surorile noastre, cerbii, caii, vulturii sunt fra
ţii noştri; crestele stâncilor, roua preeriilor, căldura din pieptul poneilor şi omul aparţin aceleiaşi familii.
Acest p
ământ este sacru pentru noi. Iar apa scânteietoare care se prăveleşte în râuri şi pârâiaşe nu este numai apă, ea este sângele strămoşilor noştri.
… Trebuie s
ă-i învăţaţi pe copiii voştri că pământul nostru este sfânt, că fiecare imagine ce se reflectă în apa clară a lacurilor este ca o fantomă care vorbeşte despre întâmplări, despre amintiri ale vieţii celor din poporul meu. Murmurul apei este vocea tatălui meu.
Râurile sunt surorile noastre; ele ne astâmp
ără setea, ne poartă canoea şi ne hrănesc copiii. Dacă noi vă vindem pământul nostru va trebui să vă amintiţi toate acestea şi să-i învăţaţi pe copiii voştri că râurile sunt surorile noastre şi ale voastre şi de aceea trebuie să le iubiţi ca pe fraţii voştri.
Noi ştim c
ă omul alb nu înţelege modul nostru de a vedea lucrurile. Pentru el o palmă de pământ face cât oricare alta pentru că el este un străin care vine în noapte, îşi ia de pe pământ ceea îi trebuie şi-l părăseşte. Pământul nu-i este frate, ci duşman. Îşi uită mormântul tatălui său şi îşi creşte copiii fără dragoste de pământul natal… El tratează pe mama sa, pământul,  şi pe tatăl său, cerul, ca pe lucruri care se pot cumpăra, jefui sau vinde, asemenea oilor şi perlelor colorate. Lăcomia sa va sărăci pământul şi-l va lăsa pustiu.
Eu nu ştiu nimic, modul nostru de a fi difer
ă de al vostru (…)
Nu exist
ă un colţ liniştit în oraşele omului alb. Nicăieri nu se aude creşterea ierbii primăvara sau bătaia aripilor de fluturi.
Dar poate c
ă este aşa pentru că eu sunt un sălbatic şi nu înţeleg.
Zgomotul din oraşe te asurzeşte. Ce r
ămâne din viaţă dacă nu poţi asculta clipocitul apei şi cântecul broaştelor în noapte?
Dar poate este aşa pentru c
ă eu sunt un sălbatic şi nu înţeleg.
Indianul prefer
ă adierea vântului care mângâie oglinda iazului şi mireasma vântului spălat de ploaia de amiază sau parfumat de pini.
Aerul este scump omului roşu pentru c
ă toţi împart acelaşi suflu. Animalul, arborele şi omul – toţi respiră la fel. Omul alb nu pare să perceapă aerul pe care îl respiră.
Asemenea unui muribund, el nu-i mai recunoaşte mirosul… Trebuie s
ă ştiţi că aerul este cu mult mai preţios şi că suflul aerului este acelaşi în toate lucrurile care trăiesc. Aerul care a dat strămoşilor noştri prima lor respiraţie primeşte, de asemenea, ultima lor privire.  Şi dacă ne vindem pământul, voi trebuie să-l păstraţi curat şi sfânt pentru ca omul să poată simţi mângâierea vântului şi dulceaţa câmpului în floare.

… Dacă hotărâm să vă vindem pământ, voi pune o condiţie: omul alb trebuie să trateze animalele de pe acest pământ ca pe fraţii şi surorile sale.
Eu sunt s
ălbatic şi nu înţeleg alt mod de a trăi.
Am v
ăzut miile de bizoni care putrezeau în preerie, lăsaţi acolo de omul alb care i-a ucis din goana trenului.
Eu sunt un s
ălbatic şi nu pricep cum acest cal de fier care fumegă poate fi mai important decât bizonii pe care noi nu-i ucidem decât pentru nevoile vieţii noastre.
Ce este omul f
ără animale? Dacă toate animalele ar dispărea, omul ar muri complet solitar, pentru că tot ceea ce li se întâmplă animalelor i se întâmplă imediat şi omului.
Toate lucrurile sunt legate între ele.
Spune
ţi copiilor voştri că pământul de sub picioarele lor nu este altceva decât cenuşa strămoşilor noştri… Învăţaţi-i pe copiii voştri ceea ce noi i-am învăţat pe ai noştri – pământul este mama noastră şi ceea ce i se întâmplă pământului, nouă ni se întâmplă şi se întâmplă copiilor pământului. Dacă omul batjocoreşte pământul, pe sine se batjocoreşte.
Noi o ştim de mult – nu p
ământul aparţine omului, ci omul pământului.
Noi o ştim bine – toate lucrurile sunt legate între ele, aşa cum sângele face leg
ătura între membrii aceleiaşi familii.
… Nu omul a
ţesut pânza pământului; el este doar un fir. Tot ceea ce el face cu pânza pământului, lui îşi face. Nici omul alb, care are un Dumnezeu, nu poate să nu împărtăşească acest destin comun.
Când ultimul om va disp
ărea de pe acest pământ şi când amintirea sa nu va mai fi decât umbra unei imagini care străbate preeria, râurile şi pădurile vor păstra spiritul fraţilor mei pentru că ei iubesc acest pământ ca pruncul bătăile inimii materne.
Dup
ă toate, noi suntem probabil fraţi şi surori. Există ceva pe care noi îl ştim bine şi pe care omul alb îl va şti, poate, într-o zi: Dumnezeul nostru este acelaşi cu al vostru. Voi credeţi că Dumnezeu este numai al vostru, ca şi pământul nostru. Este imposibil. El este Dumnezeul omului şi are aceeaşi îndurare pentru toţi oamenii, albi sau roşii.
Cel ce-şi murd
ăreşte patul va pieri într-o zi sufocat de propriile sale mizerii. Dar în timp ce noi pierim, voi veţi străluci iluminaţi de forţa unui Dumnezeu care v-a condus pe acest pământ şi care, într-un scop special, v-a permis să ne dominaţi.
Acest rost este ciudat pentru noi. Noi nu în
ţelegem pentru ce sunt ucişi bizonii, de ce nu sunt domesticiţi caii sălbatici, de ce lucrurile cele mai ascunse ale naturii sunt înăbuşite de mirosul greu al oamenilor, de ce priveliştea frumoaselor coline este tulburată de strigătele lor.
Unde sunt desişurile ascunse? Au disp
ărut.
Unde este marele vultur? A disp
ărut şi el.
Este sfârşitul vie
ţii şi începutul supravieţ
uirii. „

       
        Nu ar trebui să uităm niciodată ce semnificaţie are pământul -  ''sursa de existenţa a vieţii noastre''
Oare omul care vieţuieşte azi pe acest pământ nu îşi dă seama că distrugând pământul se autodistruge, se condamnă la moarte? "Dacă omul distruge Pământul care l-a creat şi care-l hrăneşte, înseamnă că ori doreşte să se sinucidă, ori adevărurile pe care le deţine despre sine şi natură sunt false."

3 comentarii:

Adina Speranța (Adina V.) spunea...

Multumesc ,Anita , pentru acest articol.
Este mereu o incantare sa citesc ce postezi.
Si ...sa avem grija de planeta noastra !
Cand esti prieten cu natura...o poti intelege !
Cu drag!

Unknown spunea...

“Nu există un colţ liniştit în oraşele omului alb. Nicăieri nu se aude creşterea ierbii primăvara sau bătaia aripilor de fluturi.” Foarte frumos! Simplu si de bun simt, exact ca acesti oameni atat de apropiati de natura. Probabil singurii care au mai ramas aproape de natura. Ar fi bine daca ne-am opri o clipa si am asculta ceea ce spun acesti "salbatici", poate asa am intelege si noi ca nu pământul aparţine omului, ci omul pământului.

Anita Mylena spunea...

Vă mulţumesc tare mult amândurora pentru cuvintele frumoase. Mă înclin cu respect.