Mănăstirea Studenica (Studeniţa în româneşte) este protejată de brazi, de copaci şi de zidul gros de piatră care o înconjoară. Realitatea este că această mănăstire nu are nevoie de protecţie. De ce anume să fie protejată. Nimic rău nu poate pătrunde în mănăstire, iar dacă noi oamenii aducem gândurile şi păcatele noastre, le aducem doar până în curtea mănăstirii căci acolo ca un miracol păcatele, grijile, fricile dispar.
De parcă o mână nevăzută se aşeză pe fruntea noastră şi ne şterge toată încărcătura, mizeria, pe care o căram în minte, în fiinţa noastră.
Situată în partea de sud a Serbiei, în satul Studenica, între Kraljevo şi Novi Pazar şi construită de regele legendar Stefan Nemanja, mănăstirea are o istorie remarcabilă şi este aproape de inimile sârbilor. Stilul arhitectural conţine mai multe elemente, astfel a fost denumit stilul raşka după regiunea din care face parte.
În curtea mănăstirii meşteri munceau cu zor, refăceau vechiul zid cu bucurie şi dedicaţie.
Am pătruns în mănăstire cu emoţie. Am găsit-o aproape goală. M-a uimit cât de bine e păstrată având în vedere că datează de prin anul 1190. Interiorul ei nemaifiind renovat.
Pe uşa veche de lemn au păşit atâţia regi, conducători şi sfinţi ai Serbiei încât era imposibil să nu simţi farmecul imens şi amprenta pe care şi-au pus-o în acest loc de vis.
Ca de obicei am căutat, am vânat cu disperare un miracol, am chemat prin rugăciune Duhul Sfânt care să-mi alunge suferinţele şi temerile reale sau poate închipuite. Doar că miracolele nu trebuie căutate, de cele mai multe ori ele te găsesc pe tine.
Am ieşit apoi în curte şi m-am aşezat sub un copac bătrân, poate de o seamă cu mănăstirea, cine ştie. În jurul copacului se jucau patru copii de etnie rusă. Râdeau şi făcea glume. Se simţeau acasă. Unul dintre ei m-a privit curios şi mi-a zâmbit cu gingăşie.
I-am privit, am contemplat peisajul montan, şi am atins copacul bătrân şi iarba verde.
Atunci am zâmbit căci am aflat ce înseamană un miracol. Iarba care creşte e un miracol, copacii, brazii, păsările, micile vietăţi, fiecare adiere de vânt, fiecare zumzet, fiecare copil şi fiecare om şi animal este un miracol.
Am sosit la mănăstirea Studenica după un drum lung de 10 ore, obosită şi cu o durere de cap monstruoasă, am plecat odihnită şi în formă.
Ne-am luat la revedere cu greu, încercând să mai surprindem amănunte pe care să le închidem în sufletul nostru şi pe care să le scoate de fiecare dată când avem nevoie de puţină magie în viaţa noastră.
Un tărâm de basm fermecat ce va rămâne mereu aproape de inima mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu