The Go-Between (2015)

         

         Un moment în această viaţă ne poate schimba cursul existenţei. Pentru băiatul de 12 ani, Leo Colston nu este vorba doar de un moment, este vorba de o vară întreagă care va deraia cursul destinului său.

O vară ce la început părea a fi promiţătoare, căci Leo este invitat să-şi petreacă vacanţa  în casa colegului său de clasă Marcus Maudslay. Cei doi nu fac parte din aceiaşi clasă socială. Leo îi ascunde lui Marcus faptul că el nu se bucură de aceliaşi privilegii. Uluit de luxul în care trăieşte colegul lui, Leo, joacă foarte bine rolul unui micuţ burghez. Vara caniculară aproape că îi va face pe aristocraţii ce nu cunoscuseră lipsurile să descopere secretul ascuns a lui Leo - originea săracă. Acesta nu are haine potrivite pentru anotimpul estival, şi găseşte scuze pentru care nu poate primi pachet cu haine de acasă.
          Marian sora mai mare a lui Marcus, o domişoară fermecătoare îi sare băiatului în ajutor. Se oferă să îl însoţească să-şi achiziţioneze haine potrivite pentru vremea caniculară. Leo refuză motivând faptul că nu îşi luase resurse financiare şi astfel nu va putea plăti. Marian doreşte să îi facă cadou hainele cu ocazia zile de naştere.
Băiatul va afla atunci faptul că nimic nu este gratis în această lume, ba mai mult darurile se plătesc foarte scump.
          Marian se apropie de micuţ, pentru că reuşeşte să-l citească ca pe o carte. Vede cât este de fermecat de luxul ostentativ, cât este de vrăjit de frumuseţea ei. Leo este delicat şi fragil, iar ea reuşeşte să-l modeleze, să-l manipuleze, să-l transforme - devine poştaşul ei personal. Asta pentru că şi Marian ascunde un secret. Un secret care dacă ar ieşi la iveală ar cutremura din temelii înalta societate.
Marcus jură însă să păstreze secretul tinerei de care este îndrăgostit.
         

           Mama fetei, o femeie rigidă, snoabă are planuri pentru ea - o căsătorie care îi va asigura o viaţa lipsită de orice griji. Marian nu este de acord cu alegerea mamei, asta pentru că ea pusese ochii pe cineva. Doar că legătura dintre cei doi amorezi este strict interzisă.
            Poştaşul, micuţul Leo, face posibile întâlnirile între cei doi îndrăgostiţi. Acesta nu ştie ce pedeapsă îi va rezerva viitorul pentru faptul că a făcut posibilă idila dintre fermierul Ted Burgess şi aristocrata Marian.
           O poveste de dragoste ce se întinde pe durata unei veri şi care se va sfârşi cu lacrimi, ţipete şi sânge, iar ecoul păcatelor se va întinde peste decenii.

Regia: Pete Travis

Scenariu: L.P. Hartley, Adrian Hodges

Distribuţia: Jim Broadbent, Jack Hollington, Samuel Joslin, Joanna Vanderham

Ciclul vieţii

        Alaltăieri parcă, priveam la spectacolul pe care mi-l oferea natura, cum creşte iarba, cum îmi surâd floricelele din copaci, cum păsărelele somnoroase se trezesc cu chef de muncă, căci e timpul să construiască o nouă casă. Totul se întorcea la viaţa într-un cuvânt.

Soarele îşi făcea apariţia timid dintre norii supăraţi. Cenuşiul începea să dispară după ce o rază de cristal a străpuns cerul mohorât, câştigase lupta aprigă pe care o dusese cu iarna. 

Era primăvară.

         Ieri admiram copii ce se scăldau în apa răcoritoare. Râul curgea lin şi parcă fluiera încântat, fericit. Ce putea fii mai de preţ pentru el decât să asculte râsul cristalin al unui copil. De fiecare dată când un pui de om se avânta în apele lui se străduia din răsputeri să alunge năduşeala care pusese stăpânire pe fiinţa lui. 

Culorile minunate se răsfângeau ca dintr-un buchet multicolor aspura noastră. Mi-am încărcat bateriile cu lumina trimisă parcă din rai, cu miresmele florilor, ale fructelor, cu buna dispospoziţie a fiecărui om ce statea tolănit la soare şi visa la vacanţa care se apropie sau a trecut.

Era vară.

         Azi e toamnă. Frunzele verzi până acum câteva clipe au devenit bolnave, nu au mai reuşit să ţină piept vântului aprig. Au luptat cu îndârjire căci nu doreau să-şi părasească casa, nu doreau să meargă într-o lume necunoscută. Mai cereau un an, sau doi, sau...încă puţin timp. Dar nimeni nu le asculta. Pământul inundat de o paletă de culori striga că nu mai suportă atâta greutate, că nu mai poate să vadă atâta suferinţă, că nu mai doreşte să asiste la moartea natruii. Pomii goi dârdâie de frig, iarba galbenă pare osândită. Cerul plumburiu ameninţă să cadă peste noi. 

         Oamenii au căzut pe gânduri. Se uită la toamna rece, o privesc în ochii ei goi, inexpresivi şi îşi amintesc că şi ei sunt datori cu o moarte.

          În jur viaţa se stinge, se scurge din natura ce până ieri era veselă, plină de energie. 

      

       ...Sămânţa începe a rodi. Încolţeşte, înmugureşte. În pântecul mamei lui copilul creşte, se dezvoltă. Pentru el e primăvară, sau poate vară, oricum îi este tare bine acolo în prima lui căsuţă. Pentru el nu există timp, anotimp, doar existenţă. E acolo ferit de frig, de dezolarea de afară, se bucură de râsul mamei, de glasul calm şi cald al tatălui. Se bucură de protecţie şi mâine odată cu apariţia primelor frunze, primelor flori va veni pe lume cu scopul de a împlini o misiune pe care i-a trasat-o bunul Dumnezeu. 

         Natura se învârte ca o roată. Natura ne oferă mereu spectacole grandioase. De fiecare dată cortina cade, doar pentru a se ridica din nou, oferindu-ne o nouă piesă magnifică.

          

Puterea e în mâinile noastre

     

         Spunem mereu că nu ne place ţara în care locuim, spunem mereu că nu ne plac românii, dar uităm un lucru esenţial. Şi noi suntem români. Şi eu, şi tu. Nu suntem patrioţi, dar nu suntem nici ignoranţi, nu suferim, dar ne doare. Vrem să oprim nereguliile, dar nu ştim cum...Mereu alţii ar trebui să facă ceva. Mereu dăm vina pe altcineva. Puterea este în mâinile politicienilor, puterea e în mâinile autorităţilor, a intelectualilor. Noi nu suntem de vină pentru nimic. Cât este de confortabil să gândeşti aşa.
         Noi suntem români şi ce se întâmplă în ţara asta ne priveşte şi ne afectează în mod direct. Orice i se întâmplă vecinului, cunoştinţei, sau rudei noastre poate să ni se întâmple şi nouă. Putem opri lucrurile nefaste, putem reconstruii din temelii ţara asta, atâta  timp cât ne dăm seama ca puterea e în mâinile noastre!
          Bunica mea are o zicală pe care o foloseşte mereu : capul plecat, sabia nu-l taie. Aşa a educat-o pe mama mea, pe matuşile şi unchiul meu. Bineînţeles că şi ei au avut tendinţa să ne crească aşa pe noi, pe copii lor. Au încercat să ne insufle umilinţă, supunere, bunătate. Să nu provocăm scandal, să nu încercăm să ne situăm în centrul atenţiei, să provocăm vreo furtură pe unde mergem. E mult mai bine să ne supunem, să ascultăm de superiori, să nu încercăm să ne împotrivim, să nu încercăm să luptăm cu morile de vânt căci nu vom ieşi niciodată biruitori. Ba mai mult vom fi un soi de paria, vom fi mereu socotiţi a fi nişte persoane neadaptate, incapabile să se muleze după cerinţele societăţii.
           A fi bun de multe ori este egal cu a fi prost, a fi ingnorant, a fi ineficient.
Cum poate să fie bine să îţi pleci capul de fiecare dată când eşti umilit, când drepturile tale şi ale celor dragi sunt încălcate, cum poate fi acceptabil să suferi în tăcere pentru a nu-ţi fi teamă că mai târziu vei suporta nişte repercusiuni.

          Dacă zicala asta se potrivea pe timpul comunismului, nu se mai potriveşte acum! Căci a venit momentul ca noi generaţia regăsită să ne cerem drepturile. Pentru asta e nevoie să ne ridicăm capul sus, cât mai sus. Nu are de ce să ne fie ruşine. Nu avem de ce să ne ascundem. Să devenim vizibili, să devenim vocali. Avem o voce, e momentul ca vocea noastră să fie auzită. E momentul ca vocile noastre să se unească, să devină una. Să cerem în cor să nu mai fim umiliţi, pentru că suntem călcaţi în picioare de fiecare dată când ni se cere o "atenţie" de către un medic, o asistentă, un funcţionar public, un profesor etc.
            A venit vremea să reclamăm orice nereguli, orice abuzuri. Împreună putem reuşi, împreună vom fii luaţi în seamă. Împreună vom avea putere. Unde-s doi puterea creşte.
           Vrem o ţară curată, numai aşa putem să facem curăţenie. Vrem să fim respectaţi, numai neacceptând să fim trataţi ca nişte inculţi ignoranţi vom reuşi să ne dobândim respectul şi să ne încununăm cu onoare.
           Numai realizând că puterea este în mâinile noastre, că hăţurile sunt la noi. Ne pasă de ţara noastră, atunci trebuie să facem ceva. Trebui să acţionăm. Avem nevoie de fapte, nu vorbe. Să operăm cu determinare, cu abilitate, fără teamă!
           Suntem o forţă, suntem o naţiune care trebuie să evolueze, să se dezvolte, să crească, să se cizeleze.
          Avem o datorie faţă de ţara asta, avem o datorie faţă de urmaşii noştrii!