Casă provizorie

În plină vară când toţi se relaxau pe malul mării, sau pe un munte ce le oferea oarecare răcoare, sau poate se ascundeau în căminele lor în care un aparat de aer condiţonat îşi facea treaba...O viaţa reuşise după ani lungi de căutări să-şi găsească casă. E drept era doar o casă provizorie. Ce e cert e faptul că această casă în care va locui pe termen scurt o va duce la casa permanentă. Casa de vis pe care şi-o dorise mereu este la un pas distanţă.

Viaţa aceasta ce intrase ca prin magie în casă era singrurul lucru care dădea lumină şi culoare locului. Nimeni nu-şi putea imagina că o casă atât de tristă şi întunecată ar putea să arate aşa. Că ar putea să se schimbe atât de radical. Să se trezească dintr-un somn lung, dintr-o lungă agonie, deprimare, orbecăială. Să fie măcar odată un cămin şi nu doar un gol, un abis în care se zbăteau dureri nespuse, lacrimi amare, coşmaruri greu de alungat. Dar, totuşi...cineva a reuşit să facă asta. Să dea o nouă întrebuinţare spaţiului. Să deretice temeinic şi să alunge toate temerile, toate angoasele, tot întunericul.

Viaţa care începuse să pulsezeze, să se mişte, să crească, să asculte, să respire. O inimă ce începuse să bată cu bucurie şi să absoarbă fiecare emoţie, fiecare stare, fiecare învăţătură din jur. O viaţa care tânjea după atingere, iubire, acceptare. O viaţa ce avea nevoie de sprijin, de protecţie, de nişte braţe care să o poarte în această lume. Braţe puternice care să o susţină la nevoie, dar care să ştie când să-i dea drumul.

Viaţa se agăţa de alte vieţi, avea nevoie de alte suflete pentru a supravieţuii. Şi alte suflete aveau nevoie de ea pentru a-şi găsi un sens, un motiv de a merge mai departe, de a lupta, pentru a da ce e mai bun, pentru a se debarasa de orice urmă de egoism, orice fărâmă de răutate.

Pe când viaţa se conecta tot mai mult cu casa ei, pe când viaţa se conecta cu tot ce gravita în jur, un lucru minunat se întâmplă. Avea să primească o casă permanentă în inimiile celor doi oameni care îi vorbeau în fiecare moment când se mişca, în fiecare clipă când le răspundea la atingeri.

Când casa provizorie va fii părăsită, ea îşi va atinge scopul de a aduce această nouă viaţă pe lume. De a aduce lacrimi de bucurie în ochii celor doi oameni ce urmariseră fiecare mişcare petrecută în casa ce ţinuse la cald şi bine un copil ce avea să le schimbe existenţa.

Când iubeşti

       Când iubeşti pe cineva nespus de mult şi nu ştii cum să-i arăţi pentru că orice gest ţi se pare prea mic, prea neânsemnat nu poţi decât să faci un lucru. Nu poţi decât să-i dăruieşti un lucru. Pe tine. Să i te dai cu totul. Necenzurat, neprelucrat, brut. Aşa cum eşti tu. Fără măşti, fără machiaj, fără retuş, fără secrete.

        Atunci când iubeşti pe cineva nespus de mult, şi acel cineva îţi răspunde cu aceliaşi sentimente, merge pe aceliaşi drumuri, duce aceliaşi lupte, îţi cară până şi cruciile, dă-i în schimb fiinţa ta. Pentru că dacă i-ai dărui stele pe care să i le prinzi de haine în chip de accesorii, ar fi prea puţin, dacă ai prinde cel mai scump diamant în lanţul ce-i atârnă la piept ar fi prea lipsit de preţ, dacă ai lega soarele la cheile lui pe post de breloc, ar fii prea lipsit de strălucire.

       Cuvintele, faptele, darurile nu au sens, sunt neânsemnate. Inima ta ce bate la unison cu cea a persoanei iubite este singurul cadou de preţ.

       Pune-ţi fiinţa, inima, trupul într-o cutie mică, ştearsă, şi dă-io în dar. Va fii cel mai fericit om de pe pământ.

       Când iubeşti pe cineva şi nu găseşti cuvintele potrivite să-i spui ce înseamnă pentru tine, nu găseşti darurile cele mai preţioase pe care să i le oferi, oferă-te pe tine.