Nu judeca

   

Anul acesta de Paşte am mers la mănastirea Timişeni din Şag, judetul Timiş. Ne-am gândit că ne vom hrăni cu linişte, cu calm. Am plecat să ne întâlnim cu Dumnezeu la El acasă. L-am găsit e adevărat, însă cu mare greutate am reuşit să stabilim un dialog.
    Cum ne-am apropiat de mănăstire am observat maşinile ce răsareau ca nişte ciuperci după ploaie. Afluxul de lume era continuu.
La intrare am fost întâmpinaţi de mâini întinse şi un glas pătrunzător : Hristos a înviat! Cerşetorii erau împărţiţi strategic. La poartă, în jurul mănăstirii...
Intrând în curte am găsit o agitaţie specifică mall-ului. Toţi alergau de la biserica veche la cea nouă, făceau o plimbare prin curte, câteva poze numai bune de pus pe facebook - atestare a faptului că au fost acolo. Tumultul şi neliniştea se citea pe feţele oamenilor. Căutau parcă înfriguraţi puţină căldură, puţină linişte, o mângâiere de la Dumnezeu, alţii voiau să îndeplinească tradiţia pe care o moşteniseră de la părinţi - de sărbători trebuie să mergi la biserică, să încerci să fii mai bun, să fi cuviincios. Lucru acesta nu prea le ieşea unora. Iar când vorbeau în gura mare sau râdeau în hohote cineva bine crescut din grup le atrăgea atenţia pe un ton sonor că trebuie să reducă volumul. Copii cu inocenţa lor alergau nestingheriţi şi se bucurau de libertate. Asta până când erau atenţionaţi în mod strident să facă linişte.

    Am ales să ne reculegem lângă fântâna veche. Nu prea era vizitată. Acolo Dumnezeu ne-a zâmbit şi ne-a mângâiat. Păsărelele se jucau de-a prinsela prin copaci şi prin iarbă. Ecoul vocilor stridente răzbeau la fântână deseori, încremenirea şi liniştea era perturbată din când în când de tocurile de 12 centimetrii ale domniţele de mall ce mărşăluiau pe podiumul curţii ca pentru o prezentare de modă.
Icoanele au fost murdărite de ruj, atinse de mâini cremuite şi unghii lăcuite cu nuanţe violente.
Pădurea care nu mai auzise voci umane de mult a fost cuprinsă de ţipetele tinerilor care se destindeau făcând băşcălie, de paşii grei ale piţipoancelor şi cocalarilor îmbuibaţi la masa de prânz.

Toată mănastirea şi împrejurul ei fusese parcă cotropită, luată cu asalt de civilizaţie. Urmele lăsate în urmă au fost vizibile de la distanţă. Gunoi, peturi, hârtii, resturi. Dar mai ales ecoul mizeriei umane care persista în aer, pe pământ, refuzând să se dizolve, să se absoarbă.
Cumva iertarea parcă nu se pogora pe toţi cei care ieşiseră să respecte tradiţia, peste cei care se rugau fugitiv, peste cei care erau prinşi cu cele lumeşti.
    În timpul acesta încercam să mă detaşez de această agitaţie, să îmi mut gândul la lucruri sfinte, să mă transport într-o lume mai bună, să îmi feresc ochii şi urechile de la lucrurile pe care le văd şi aud în fiecare zi, dar simţurile mi-au fost zgâriate în mod repetat de episoade turnate de oamenii ce nu reuşeau să se desprindă de profan. M-am simţit păcătoasă asistând la acest episod şi tot ce repetam ca o rugă era nu judeca, nu judeca, nu judeca...
    Hristos a fost răstignit pentru ca Dumnezeu să ne ierte nouă păcatele. Tot de pot să cred, să sper, să mă rog este să ne ierte bunul Dumnezeu pentru că nu putem gândi, înţelege, simţi ce înseamnă măreţia actului său.