Bunica

În fiecare vară mă aştepta la gară

Cu hainele bătrâne de atâta purtare

Cu lacrimile în ochi de bucuria revederii

Şi de gândul ce-o măcina crud - că va veni clipa plecării...

Cu mâini tremurătoare mă mângâia uşor

Suspinând, oftând de atâta dor

Sărutul ei uşor mi-l depunea pe mână

Căci eu eram o orăşeancă, iar ea o ţărancă bătrână.

Umilă şi spăşită mă privea pe ascuns

Mândră de frumuseţea mea şi de orice răspuns

Pe care îl primea ca pe un dar de preţ

Ruşinându-se de neştiinţa ei, privindu-se cu dispeţ.

Citindu-i pe chip smerenia şi ruşinea

Mă frământam şi doream să înţeleagă ce înseamnă ea

Atunci depuneam flori la altarul pe care i l-am ridicat.

Să şti doar atât bunico nimic nu-i mai presus de sufletul tău curat.

Dacă nu eşti cultă, educată nu înseamnă că nu ai un rost.

Valoarea ta stă în muncă, iubire, tărie, credinţă şi post.

Flacăra ce ne dă lumină când nicio ştiinţă nu poate

Setea ta nepotolită pentru adevăr şi dreptate.

Un suflet plin de candoare

Ce chiar dacă-i rănit nu răneşte

Un spirit ce nu încetează să zboare

Nici când săgeţile vieţii îl ţinteşte.

Cine poate mai bine ca tine să ne ţină inima

În mâna ei tremurătoare

Să sufle asupra ei cu puteri vindecătoare

Iar inima să se repare.

Oare cine mai poate să vindece inima mea ruptă în bucăţele

Când tu bunico ai plecat prea devreme sus la stele.

Te port însă în mine frumoasă doamnă.

Îmi eşti deoportivă icoană şi rană.