Mărul otrăvit

În jurul nostru întâlnim atâţia oameni plini de venin. Sunt atât de distruşi de neputinţa lor, neâmplinriile lor, de viaţa lor din care nu au reuşit să găsească nicio scăpare, nicio portiţă de ieşire. Poate singura lor scăpare a fost să stea pe marginea altor vieţi. Să observe de acolo greşeliile pe care le savârşesc alţii, să le dea sfaturi, să râdă, să lovească, şi asta doar pentru a nu dărâma tot ce au construit ei atât de greşit, căci atunci ar trebui să reclădească din nou, să o ia de la zero.  

Este mult mai simplu să observi greşeliile altora, este mult mai simplu să critici, decât să faci ceva constructiv. Realizez faptul că unii oameni nu au capacitatea de a înţelege că există lucruri mai importante, lucruri care transced materialul, înţeleg că ei sunt prinşi în lumea profană şi nu pot accede spre lumea sacră. Sunt prea limitaţi, sunt închişi şi cară în spate bagajele lor murdare de care nu reuşesc să se debaraseze.

            În momentul în care aceşti oameni limitaţi îşi intersectează drumul lor cu al nostru fac asta pentru a ne învăţa o lecţie, una foarte importantă pe care numai un om acru, limitat, închistat poate să ne-o predea. Ei vin la noi şi ne dăruiesc un măr otrăvit - cum i-a dăruit mama vitregă Albei ca Zăpăda, pentru că doresc să nu mai existe această lume la care ei nu pot ajunge. Ştiu că numai aşa realitatea pe care au construit-o ei este validă, mai are sens, numai scăpând de noi, numai demolând credinţele noastre, realitatea noastră interioară, credinţele lor au sens, realitatea iluzorie de care se agaţă are sens!

            Modul în care reacţionăm noi în momentul în care intrăm în contact cu astfel de persoane este total greşit. Nu dorim să ne oprim, să ne tragem sufletul şi să ne însuşim lecţia pe care ne-o predau. Tot ce facem este să reacţionăm ca nişte feline, să ne zburlim la ei, să luăm poziţie de luptă, pe când tot ce ar trebui să facem este să privim, să ascultăm, să primim mărul otrăvit dar să nu muşcăm din el. Odată ce am muşcat din el şi o parte din ceea ce suntem moare, nu suntem noi cei care am săvârşit o greşeală, nu suntem noi cei care am comfirmat faptul că lumea lor are sens şi se poate extinde acaparând lumea noastră?

            Maica Tereza spunea : „Unii oameni apar în viaţa noastră ca o binecuvântare, alţii ca o lecţie”. Haideţi atunci să ne bucurăm de fiecare binecuvântare şi ne însuşim fiecare lecţie.