Don Quijote în Est

Octavian Paler face o radigrafie românilor de pretutindeni la trei ani după căderea comunismului.

Cine suntem, cum suntem, care este identitatea noastră? Avem o mulţime de culori şi nunanţe sau suntem identici?

         Don Quijote a emigrat din Spania în Est. El este idealistul care luptă în Est nu cu monştrii închipuiţi ci cu anormalitatea devenită normalitate.

În timpul comunismului Don Quijote a rămas singur să lupte, căci Sancho Panza l-a părăsit pentru că nu dorea să-şi expună familia tratamentelor aplicate de securitate. Singur, Don Quijote se îndârjeşte să creadă în iluziile şi visele lui, în decembrie 1989 are momentul lui de glorie. Devine erou. Căci el este golanul care iese în stradă şi strigă din toţi rărunchii că vrea să fie liber, nu mai doreşte să fie dresat, nu mai doreşte să meargă pe sârmă, nu mai vrea să se prefacă, să se teamă, să fie oprimat. Golanul are voce, îşi transformă visele în realitate. Şi este aplaudat, admirat, are un moment de glorie, căci devine din nou un idealist, un neadaptat.

         Don Quijote este un nebun, un bătrân ce a dat în mintea copiilor şi este o raritate în spaţiul mioritic şi nu numai. Căci românii de pretutindeni semănă atât de bine, cei care au emigrat seamănă cu cei de acasă. Sunt incapabili să se adapteze. Stau cu un picior într-o lume şi celălalt în altă lume. Sunt ca nişte prizonieri care odată eliberaţi vorbesc doar despre zilele din puşcărie. Se gândesc la ce e nou acasă, vor să fie mereu conectaţi cu ţara de baştină. Devin cetăţeni al altor ţări, dar naţionalitatea nu o pot schimba niciodată. Cu toate că unii îi balamează pe cei care au rămas acasă, iar cei care au rămas le spun că nu sunt patrioţi, că au dat bir cu fugiţii şi nu s-au opus regimului opresiv, că stau pe margine şi critică. În definitiv sunt la fel, şi emigrantul, şi patriotul, căci românul nu se poate opri din taifas, bârfă, este înclinat spre filosofia băşcăliei, face haz de necaz, cum altfel să rămână sănătos mintal după ce ies din nenorociri greu de suportat.

         Fie că sunt emigranţi şi trataţi ca nişte provinciali ai Europei, fie că au rămas acasă, românii şi-au dat seama că a avea succes în acest spaţiu, în această ţară presupune să fi o lichea, un şmecher fără scrupule, un oportunist.

         Ţara noastră va rămâne veşnic în mâna celor care ştiu să se repoziţioneze, reinventeze, să facă bani pe spezele celor pe care îi dresează cu biciul şi tot ce pot face este să meargă pe sârmă, să îşi păstreze echilibrul.

         “Don Quijote ne demonstrează că tot ce trebuie să facem în viaţă e să ne străduim până la capăt ”, chiar dacă alergăm după himere, chiar dacă alţii ne consideră nebuni, anormali, este preferabil să trăieşti în realitatea ta decât să înduri dresajul lichelelor. 

          O carte de o sinceritate năucitoare în care autorul comunică cu un prieten real sau imaginar emigrat in Vest în timpul comunismului. O carte care surprinde realităţiile dure, inumane din România începând cu al doilea război mondial până după căderea comunismului.