Zbor întrerupt

   

      Câţi tineri decolează pentru a zbura spre visul lor.
      Asta  după ce zile, saptămâni, luni, ani lungi şi-au pregătit cu atenţie zborul. Au exersat, au verificat fiecare detaliu tehnic. Au studiat toate metodele pentru ca decolarea şi aterizarea lor să se desfăşoare cu succes. Au verificat ca aripile lor să fie puternicie, să fie imposibil de distrus de vântul puternic, de ploile cu grindină, de furtunile necruţătoare.
       Ziua cea mare a sosit. Cu emoţie şi tremurând se gândesc că azi visul care a crescut mare în incubator va păşi spre realitate. Azi vor ajunge să pună pe cer steaua cu numele lor.

      O ultimă verificare, o ultimă privire aruncată spre viitor. Cu zâmbetul pe buze, cu ochii inundaţi de lacrimi se lansează spre ceea ce cred că va fi zborul perfect. Zborul care îi va defini. Zborul spre ceea ce îi va face să fie ei. Să se unească cu ei din imaginea pe care au rulat-o de nenumărate ori în mintea lor. O imagine atât de vie, atât de reală.
      Pe locuri, fiţi gata, starttttttttt. Puneţi centura.
Şi zboarăăăăă. E bine aici sus. Lucrurile se văd altfel. Câte se pot schimba. Câte se vor schimba.
...Dar zborul lor nu durează prea mult pentru că este întrerupt atât de abrupt. Este întrerupt atât de nedrept. Atunci visul lor este sfărâmat, este ucis . Cad la pământ fără drept de apel.
      De ce li s-a luat singurul lucru pe care şi-l doreau cu adevărat. Libertatea de a alege. Posibilitatea de a zbura spre unirea cu ei din visul lor. Cu ce drept oamenii sau viaţa le pot întrerupe zborul? Cu ce drept poate cineva să le distrugă şansa de a se îndrepta spre cine sunt ei cu adevărat?
       Cine le va răspunde la această întrebare? Cine le va explica faptul că în viaţă nu există zbor perfect, ci multe repetiţii, multe ratări, multe aterizări forţate, multe prăbuşiri în gol.
        De ce se întâmplă toate astea se vor întreba cu inocenţă şi cu inima cutremurată de durere?
Pentru a ne învăţa cine suntem cu adevărat, cât putem duce, care ne sunt limitele, ţintele, reperele. Pentru a ne apropia sau îndepărta de divinitate, de lucrurile esenţiale, pentru a avea şansa să pătrundem dincolo de pătura prăfuită aruncată peste lumea în care trăim.