Tărâmuri de basm: Mănăstirea Ostrog

         Ajunşi în Muntenegru ne-am oprit să admirăm frumuseţea râului Tara. Un râu cristalin ce te înviorează şi-ţi transmite o energie pozitivă. Râul şi canionul Tara n-au făcut să înţelegem faptul că niciun om nu poate să creeze ceva mai frumos decât a creeat natura, Dumnezeu.
     

Încărcaţi cu energie şi optimism ne-am îndreptat spre un tărâm de basm. Un tărâm spre care ne-am aventurat cu nerăbdare, dar şi cu emoţie. Următoarea oprire - mănăstirea Ostrog. Citisem că drumul este extrem de periculos şi abrut. Simţeam o oarecare teamă, am reuşit să o înăbuş, asta pentru că dorinţa de a ajunge într-un loc în care miracolele sunt la ele acasă era mult mai puternică.

Drumul a fost foarte strâmt, pe alocuri nu putea trece decât o singură maşină, cealaltă trebuia să se adăpostească fie lângă hău, fie lângă stânci. Uimitor a fost faptul că teama mi-a trecut. Nu am mai simţit deloc frică cu toate că ne-am aflat practic cu un picior în groapă. Am simţit că nu are ce să ni se întâmple. Ştiam că cineva ne protejează şi în niciun caz acum nu se va termina povestea noastră.

Din depărtare am văzut uimitoarea mănăstire care privea spre noi. Privea spre cei care urcă cu intransigenţă. Era uimită de ceea ce se întâmplă în jurul ei, de ceea ce a ajuns să fie - un obiectiv turistic. Un loc în care se perindă oamenii pentru a vedea o operă de artă şi nu pentru a se încărca spirtual, nu pentru a evolua, pentru a se desăvârşi.
O mulţime de oameni urcau şi coborau pe drumul care ducea la mănăstire. I-am privit. Nu aveau nici o strălucire în ochi, nicio lacrimă în colţul lor. Erau prinşi în continuare cu cele lumeşti. Erau convinşi că nu trebuie să rateze acest obiectiv turistic, că trebuie să bifeze încă un nume de pe listă.
Coada pentru a intra la moaştele Sfântului Vasile din Ostrog era imensă. Ore întregi petrecute în soare şi gălăgie. Ore în care încercai să te rupi de gălăgie pentru a te cufunda în rugăciune. Cu greu poţi reuşi să te rogi. Cu greu poţi reuşi să-ţi aduni gândurile, să te găseşti.
Alergătura şi agitaţia din curte pare să nu se oprească. O îmbulzeală se creează mai ales la magazinul de suveniruri. Fiecare vrea să plece cu ceva acasă să ateste faptul că a fost la Ostrog. Aceste suveniruri şi pozele vor vi martori grăitori.

Locul este superb, rămâi fără glas când priveşti construcţia construită în secolul XVII, dar şi când vezi "pelerinii" cu tricouri gen Cocaină şi Caviar !
Biserica aşezată mai jos de Mănăstirea Ostrog a fost locul unde am reuşit să mă reculeg şi să mă adun după atâta zgomot şi lumesc.
Tot ce pot să sper este că Sfântul Vasile din Ostrog unul dintre cei mai importanţi sfinţi ai bisericii ortodoxe sârbe să reuşescă să facă un miracol pentru toţi cei care au păşit acolo. Să reuşescă să vadă dincolo de agitaţie, tumultul creeat de lume, şi să salveze fiecare suflet rătăcit ce a mers acolo pentru îndrumare, ajutor şi salvare.