O faptă bună

       

       Fiica mea de aproape doi ani este sursa mea de inspiraţie. Este o adevărată muză. 
În fiecare zi când ne plimbăm oamenii care trec pe lângă noi se opresc şi o complimentează. Şi sunt  surprinşi mai ales de frumuseţea ochilor ei. Eu cred că pe lângă ochii ei minunaţi, ea are o energie pozitivă imensă. Îl are pe Dumnezeu în fiinţa ei. De mică, de când avea câteva luni, statea cu mâinile unite parcă se ruga. Este probabil că de aceea am trecut mult mai uşor peste toate încercările pe care viaţa ni le-a aruncat în cale. Ea se ruga, se roagă încă. Cînd e foarte serioasă parcă greutatea lumii se află pe umerii ei. Când zâmbeşte parcă a descoperit leacul pentru maladiile care fac ravagii în societatea noastră contemporană.
Oamenii o opresc, iar ea le  dă mâna, le zâmbeşte sau parcă le dă un sfat.
De ce spun că m-a inspirat? Pentru că plimbându-ne întâlnim mulţi oameni în vârstă care abia aşteaptă ca cineva să le zâmbească sau să le spună o vorbă. Aşteaptă să fie văzuţi. Aşteaptă să nu se mai simtă fantome. Parcă pe zi ce trece o parte din ei devine invizibilă şi se simt mai aproape de moarte, mai aproape de o lume necunoscută şi în accepţiunea lor înfricoşătoare.

M-am gândit că dacă fiecare dintre noi ar face un gest drăguţ, o faptă bună pentru cineva, în fiecare zi am reuşim să facem lumea mai bună. O lume minunată în care cu toţii ne dorim să trăim. Nu doar fiica mea îl are pe Dumnezeu în interiorul ei, ci fiecare dintre noi, fiecare putem alege să îl lăsăm să intre în sufletul nostru şi să opereze acolo o schimbare monumentală. 
Nu doar un copil poate să fie o sursă inspiraţie, ci fiecare dintre noi poate inspira pe cineva, ajuta pe cineva să meargă mai departe când s-a împotmolit, să vadă frumuseţiile care există în lumea asta, să alunge tristeţea unui om care crede că nu mai există nici o luminiţă la capatul tunelului. Fiecare merită o şansă, fiecare merită să se simtă important, apreciat, valorizat, iubit. 
Schimbarea porneşte din noi. Schimbarea porneşte de la noi. O putem preda ca o ştafetă de la unii la alţii. O dată ce dăruim din suflet vom vedea că nu avem nevoie decât să dăruim şi acest fapt ne va face să iubim mai mult viaţa. Să fie una dintre raţiunile pentru care vieţuim. 
Putem dărui în fiecare zi un zâmbet, o vorbă bună, un salut, o mângâiere, o îmbrăţişare, o pâine. Putem inspira pe cineva, sau putem încuraja pe cineva. Putem să facem pe cineva să nu se mai simtă singur, o fantomă.
Putem face o singură faptă bună pe zi, care nu va rămâne nevăzută. Pentru că pentru o persoană, pentru comunitate poate însemna mai mult decât ne-am putea imagina. Ajută. Întinde o mână. Dar fă-o fără să judeci, fără să aştepţi nimic în schimb, fă-o doar pentru sufletul tău şi fericirea ta. Nu judeca niciodată şi nu întreba cum a fost primit darul tău, ce s-a ales cu el. "Milostivului nu-i pasă dacă cerşetorul a vândut paltonul pe care i l-a dăruit măcar că s-a dus cu banii la cârciumă. Paltonul îl poartă Hristos" - Nicolae Steinhart, Jurnalul fericirii.

L-am văzut pe Dumnezeu

     

       L-am căutat pe Dumnezeu întreaga-mi viața. Știam că El există, simțeam că îmi este alături, dar nu ne-am întâlnit niciodată față în față. Când am renunțat la căutări, când am încetat să mai cred în miracolul de a-l întâlni în această viață, El mi-a apărut și mi-a zâmbit. Îl căutasem până atunci atât de asiduu, aveam nevoie să-l văd să stăm de vorbă.
     

L-am căutat în cărți, în discuţii, în aer, pe cer, printre stele, în spatele norilor, la răsăritul soarelui, la ivirea lunii, l-am căutat pe fundul apelor, în peşteri, l-am căutat în fapte, în pilde, şi tot ce găsisem era o promisiune, o speranţă. Există. Era prea puţin pentru mine. 
Atunci m-am autoasediat în camera mea şi am stat în întuneric. Printre draperiile trase s-a întezărit însă o mica lumină pe care mi-o timitea luna. Am avut atunci o revelaţie. Lumina patrunde şi în beznă, dacă o lasăm noi să intre. Am realizat că eu nu îi lasasem o portiţa lui să intre în viaţa mea. Aveam nevoie de o dovada, de o discuţie teoretică. Dumnezeu nu credea că sunt pregatitiă încă. 
Aşa că am mai ramas o perioadă în beznă.
M-am afundat tot mai adânc în ea. Am fost o nihilistă, o anarhistă. Am fost o victimă, un suflet pierdut. Am fost durerea însăşi. Apoi am renăscut. Am simţit că m-am nascut din nou. Am învăţat abecedarul iar. Am învăţat să iubesc, să iert, să dăruiesc, să zâmbesc, să râd de fericire. Am învăţat să fiu eu într-o lume unde predomina copiile. Am învăţat să las trecutul în trecut. Am început să cred în oameni. Sţiu că în fiecare există ying şi yang. Şi mai ştiu că fiecare are căutarile lui, drumul lui, şi nu putem, de fapt nu trebuie sa intervenim în viaţa nimăni. Fiecare are propriul test de trecut.
Când am găsit armonia aceasta în interioarul meu, am primit cel mai dur test. Durerea a fost aşa de mare că am ajuns într-un iad. 
De data asta am lăsat o uşa deschisă. Lumina a pătruns.
O mână mi-a fost întinsă. Am zâmbit. Apoi am râs, am plâns. Am înţeles totul. 
În sfârşit reuşisem să îl văd pe Dumnezeu în ochii fiicei mele. Emană o lumină pură, caldă, un calm divin. Sunt scările pe care urci către un suflet unic, inocent. O bucăţică de rai.
Fiica mea este o parte din mine, din soţul meu. Deci Dumnezeu a existat mereu în mine, în el. El există mereu în noi, doar că suntem prea orbi să îl vedem.
Dumnezeu există! 

Louis Ţurcanu - Secţia Neonatologie

       Când am văzut-o pentru prima oară sunt convinsă că am simţi ce simte orice mamă când îşi vede puiul mult dorit - o fericire imensă care nu poate fii descrisă în cuvinte, simţeam că am fost atinsă de Dumnezeu, cu adevărat binecuvântată. În acelaşi timp am început să simt grijă. Voiam să fiu sigură că bucăţica aceea din mine e în siguranţă aici afară, în lumea asta crudă.
       Am văzut-o puţin şi am rămăs înmărmurită de atâta frumuseţe, vulnerabilitate şi fragilitate, de atâta lumina pe care o răspândea micuţul meu soare.
       Au luat-o repede de lângă mine şi am revăzut-o abia a doua zi. Am admirat-o cât e de puternică, deşi era micuţă, 2000 grame. Lupta pentru viaţa ei. Respira singură. În schimb eu nu mai aveam aer. Toată fiinţa îmi era inundată cu dragoste, nevoia de a o proteja.
       După scurta întrevedere a fost transferată la Louis Ţurcanu la neonatologie. Acolo a început coşmarul nostru.
       Doamna conferenţiar doctor Boia Mărioara ţine foarte mult la titlul. Se crede Dumnezeu pe pământ. Levitează, nu merge. Şi i-aş recunoaşte titlul, valoarea, dacă ar avea dedicaţie, profesionism, umanitate, dacă ar fii medic şi nu mercenar. Pentru că doamna doctor este interesată doar de bani. Nu îi ajung pe cei pe care îi dobândeşte de la spital, de la universitate, de la clinica personală. Vrea bani ca să vorbească cu mămicile disperate, ca să te salute, ca să se oprească şi să-ţi spună două vorbe despre copilul tău. Tot ce primeşti este un discurs sec, rece, depersonalizat. Acelaşi discurs pe care l-am auzit servindu-l şi altor părinţi. Da, am tras cu urechea, am analizat-o, am încercat să-i găsesc o scuză, să-i găsesc puţină umanitate. Nu am reuşit. Discursul servit era menit să îi ofere protecţie - copilul nu merge bine, are risc de infecţii. Evident că orice copil ajunge acolo se poate infecta pentru că accentul nu se pune pe curaţenie, ordine, rigoare. Micuţa mea a contactat bacteria pseudomonas aeruginosa. Şi nu doar ea, ci toţi copii din salonul ei. Am fost acuzată că eu i-am tranismis-o. Dar cum? Eu nu am avut niciodată această bacterie şi aproape o lună nu am putut să o iau în braţe, să o sărut, căci trebuia să port mască. 
       Trebuia să intri echipat, să respecţi reguli dure. Se ţipa mereu la tine. Tăceai şi înghiţeai sau răbufneai. Asta pentru că regulile pentru a păstra igiena nu erau respectate de către personalul spitalului. Aveau uniforme şi pantofi speciali însă se plimbau fără grijă afară, uitau să se spele pe mâini după ce veneau de la ţigară, după ce puneau mâna pe un copil şi mergeau la altul. 
       Cel mai lejer moment pentru doamnele asistente era noaptea când nu erau verificate de nimeni. Atunci muzica răsuna pe hol, facebook-ul era sursă de aflarea bârfelor de ultimă oră. Pentru asta copii nu trebuiau să plângă. Li se administra fenobarbital fără ca mamele să ştie. 
În general erau foarte "ocupate". Căci nu aveau timp să schimbe copii, erau deseori cu hainuţele murdare şi scutecele pline. Iritaţi, alţii aveau rană la funduleţ. Dacă le spuneai ceva ţipau la tine, căci nu era cazul să le spui cum să-şi facă meseria. De multe ori le dădeau lapte fierbinte. Le băgau pe gât laptele şi îi forţa pe bebelaşi să bea toată porţia chiar dacă după mâncare regurgitau.
Cum poate să mănânce un prematur o porţie de 80 ml de lapte. Numai ce a venit pe lume. Doza trebuia să fie mică şi să crească treptat. Într-un târziu s-au trezit şi i-au micşorat porţia ca apoi să o crească treptat. Era ceva logic, nu aveai nevoie de diplomă pentru asta.
Dar acolo toată lume era specialistă, fiecare asistentă şi medic se credea stăpân pe moşie.           Aroganţa, autosuficienţa, ignoranţa şi inumanitatea făceau parte din fiecare dintre ele - cu foarte mici excepţii.
         Personlul de la neonatologie adora mai mult ca orice să le bârfească pe mămici. Cum nu ştiu să-şi ţină copii în braţe, să-i hranească, cum uită să vină să-i viziteze... O fii trecută chestia asta în fişa postului. Să le bârfeşti pe mămici şi să ţipi la ele când îţi pun întrebări.
        Mămicile, majoritatea deprimate sau depresive de-a dreptul, se simţeau depăşite de situaţie. Să-şi vadă puii conectaţi la aparate, să-i ţină în braţe cu atâtea fire, sonde etc. Nimeni nu a binevoit să ne explice cum se numesc aparatele, de ce sună, cum să îi luăm pe copii  fără a risca să-i rănim scoţându-le fluturaşii.
       Cum sa nu fii intimidată şi pierdută când îl vezi pe copil hrănit cu sonda, cu flexura în cap, cu sonda urinară, etc.
Cum să nu fii în depresie când copilul tău a fost operat de şase ori şi urmează a şaptea operaţie. Cum să nu fii cu moralul la pământ când nu ştii cât timp vei mai sta în spitalul groazei. Când nu ştii dacă îţi vei duce copilul acasă viu sau mort?
       Nimănui nu-i pasă. Nimeni nu recunoaşte semnele clinice ale depresiei, nimeni nu e  dornic să ajute nişte suflete pierdute. 
Eu am încercat să le încurajez pe mămici. Mi-am lăsat durerea deoparte şi le-am tratat, cu încurajări, cu vorbe de îmbărbătare. Cu blândeţe am încercat să le ajut să-şi descopere puterea şi curajul. Eu le-am înţeles căci am păşit cu toate pe acelaşi culoar. Acolo am fost toate egale, fie că veneai din mediul urban sau rural, fie că erai needucată sau cultivată, am trăit în aceiaşi dramă.
       Nu ştiu câte mămici vor mai fi nevoite să trăiască în acel coşamar numit secţie de neonatologie înainte ca cineva să ia măsuri? Câţi bani vor mai umfla buzunarele personalului medical pentru a zâmbi, pentru a-şi face treaba : a spăla, schimba, hrăni copii, a le administra medicamentele, pentru a răspunde părinţilor la întrebări fireşti în legatură cu evoluţia stării de sănătate a pruncului lor?

Culoarul disperării

       

        Nu o să uit cât voi trăi culoarul lung pe care a trebuit să-l parcurg ca să-mi vad copilul. Copil care a venit pe lume prea repede. A trebuit să crească în incubator. Înainte să mi-l dea acasă au trebuit să se asigure că e stabil, că are o stare de sănătate bună, că are o imunitate de fier. Dar cine ar putea să-i dăruiască răbdarea necesară să răzbească în situaţii imprevizibile, cine ar putea să-i dea curajul să lupte cu morile de vânt, echilibrul să ia decizii juste în cele mai dureroase momente ale vieţii, cine ar putea sa-i dea tăria să vadă ce am văzut eu? Pe propriul copil la un pas de moarte. 
        Cine poate să te ajute să te înarmezi cu suficientă răbdare, tărie, speranţă şi credinţă. 
Atâtea mămici cu ochii plânşi au parcurs acelaşi culoar al disperării pe care l-am parcurs şi eu. Cred că tuturor ni se părea că trăim într-un coşmar, într-o stare de irealitate. 
Această irealitate, acest timp ce părea să se scurgă atât de încet, un timp ce parcă se repeta ca o casetă stricată îţi punea la încercare nervii. Ori clacai, ori te întareai.
         Când ochii mi s-au umplut cu lacrimi după ce ''doamna'' doctor a bievoit să vorbească cu noi şi să ne spună că nu ştie dacă copilul nostru va supravieţuii, mi-am luat câteva minute şi am stat de vorbă cu mine - m-am certat :NU AI VOIE SĂ CLACHEZI, COPILUL ARE NEVOIE DE TINE!!!
         Şi până am adus-o acasă am mers la ea cu inima cât un puric, dar asta până la uşă, când am intrat şi am luat-o în braţe i-am zâmbit şi i-am spus că e o învingătoare, e o campioana, o eroină, un miracol. 
        Da, copilul meu e un miracol. 
Am luat-o acasă şi când am ieşit de acolo parcă am născut a doua oară. 
        Cred că mămicile primesc super puteri, pentru că nu pot să-mi explic de unde am avut atât forţă să păşesc pe culoarul disperării, cu teamă, dor imens, fericire dar şi durere. Oare cum o voi găsi pe eroina mea. În viaţa. Acesta era răspunsul. Le va arăta tuturor că nu e un copil ca oricare altul.
Şi nu e. Pentru mine e un prematur atipic. Evoluţia ei este uimitoare. Se comportă ca un bebe de 2 luni. 
        Poate părea ciudat dar ea este modelul meu în viaţă. Ea este lecţia mea, puterea mea, motivaţia mea şi nu în ultimul rând sursa de inspiraţie.

Atunci când

Atunci când o să ţii în braţe un copil care are And-ul tău

Vei realiza că nu mai eşti adolescent, ci

Poate într-un fel eşti un mic zeu.

Demiurg al pruncului pe care îl legeni, îl hrăneşti, îl îngrijeşti, îl iubeşti.

Atunci când un prunc te va atinge cu degeţelele pe faţă,

Va începe să picteze foarte incusit pentru tine un viitor

Nu vei mai fii tu a vieţi-ţi creator.

Lucrurile ce le aveai, vor deveni inutile şi vechi, le vei depozita în beci,

Iar amintirile în care nu e şi copilul iubit îţi vor părea fade şi reci.

Naşterea la Odobescu

     

        După ani de aşteptări, aflarea veştii că voi fi mămică m-a făcut să mă simt cea mai specială persoană din univers, şi cea mai binecuvâtată.
        Eu şi soţul meu ne propusesem să păstrăm secretul o perioadă mai lungă de timp, pentru a ne asigura că sarcina evoluează bine. După confirmarea sarcinii nu am mai reuşit să ne abţinem. Dădeam pe afară de fericire. Şi se vedea asta. Le-am spus tuturor.
        Ne făceam planuri în legătură cu odaia copilului, cu hăinuţele, cu botezul. Dar există o zicală - oamenii îşi fac planuri şi Dumnezeu râde.
       Fetiţa noastră trebuia să vină pe lume în luna mai, însă se pare că a fost curioasă să ne întâlnească, aşa că a venit la începutul lui martie.
       Micuţa a dorit cu ardoare să fie în aceiaşi zodie cu tata, sau cine ştie ce a avut în căpuşorul ei mititel şi frumos.
      Cert este că ne-a dat planurile peste cap. Ne-a luat pe neperegătite şi mai ales a băgat toată familia în sperieţi.
       Partea cea bună este că am avut parte de nişte cadre medicale extrem de competente, dedicate şi implicate. Sarcina mi-a fost urmărita de un tânăr medic care iubeşte ceea ce face, care se implică şi este mereu disponibil.
       Pe măsură ce micuţa noastră creştea domnul doctor le-a solicitat colegilor experţi în morfologie fetală să vină să vadă cum evoluează.
       Am fost uimită şi impresionată de faptul că medicii au fost dornici să ne ajute, ne-au fost alături pe parcursul sarcinii, iar în momentul în care i-am sunat la şase dimineaţa anunţându-i că micuţa a decis să vină pe lume au ajuns la spital în câteva minute. Medicii au fost la înălţime, însă nu acelaşi lucru pot să spun despre majoritatea asistentelor şi a infirmierelor care au un comportament execrabil. Sunt în stare să te lase să stai într-o baltă de sânge, dacă nu le dai bani. Mi se pare incredibil cum o fiinţa umană poate să se comporte ca un robot. Să devină altcineva în momentul în care văd nişte bancnote. Să îşi schimbe comportamentul, atitudinea, să reuşească să zâmbească. Parcă ar apăsa pe un buton şi se transforma din robot în om. Este dureros să te loveşti de astfel de specimene.
         Nu doar comportamentul acestor specimene m-a îndurerat, ci şi faptul că maternitatea poate funcţiona în condiţii improprii. Există o singură toaletă pentru aproximativ 40 de paciente. O toaletă infectă, pe care parcă poţi zări cum mişună microbii. Paturile, saltele, lenjeriile sunt vechi, de treizeci de ani, la fel şi mobilierul, ruginit şi uzat. Am văzut şi unele saloane care arătau mai bine, însă bacteriile şi microbii sunt la ele acasă.
        Citisem atâtea articole în legătură cu faptul că au fost renovate şi dotate cabinetele, şi e perfect adevărat, însă sunt folosite doar trei cabinete din paisperzece!!! Trebuie stai la rând şi o oră pentru a fii consultată.
          În concluzie sistemul sanitar din Timişoara funcţionează de minune doar în presă.

   

Urgenţa la Municipal

     

       La 4 luni de sarcina am făcut cunoştinţă cu gresia de pe hol. Ne ştiam noi de mult, dar nu aşa îndeaproape. Am leşinat şi medicul meu ginecolog, un domn foarte implicat şi grijuliu mi-a spus să merg la Spitalul Municipal din Timişoara la urgenţe să îmi facă colegii nişte analize pentru a se asigura că nu am unele probleme de sănătate de care nu ştiam. Spunea că trebuie să eliminăm problemele cardiace şi neurologice. 
       Soţul meu un tip foarte stresat( doar în legătură cu starea de bine a nevestei lui), mă duce la urgenţă.
       Medicii de acolo foarte ocupaţi mă privesc şi nu ştiu ce să-mi facă. Cum se face că am venit pe picioarele mele până aici...!!Am leşinat şi??
Le explic ca ar trebui să-mi facă nişte analize de urină, de sânge şi un ekg, de examen neurologic nici nu le amintesc pentru că nu vor să fie deranjaţi, doar sunt în timpul serviciului.
       Sunt lăsată să stau pe pat vreo 30 de minute. O asistentă vine pe la mine şi mă întreabă care e problema. Merge la medic şi îi spune că ar trebui să-mi facă ceva.
Atunci acesta dă dispozitive să mi se recolteze sânge şi să le dau o probă de urină, să mi se facă ekg, să mi se ia tensiunea.
       Toate astea le face asistenta, căci medicul nu pune mâna pe mine, vine o singură dată şi face o glumă...oare o fii băiat bebele din burtică.
       Am rămas în aşteptare. Ceasul ticăie. Bolnavii se plâng. Nimeni nu-i bagă în seamă. Eu îmi adun puterile şi îi încurajez pe toţi. Mai trece asistenta şi ne zâmbeşte.
Stau 3 ore jumate. Uşile se deschid, se închid, din nou aceiaşi mişcare....
       Este adus un tânăr ce avusese un accident. Asistenta se ocupă de el. Medicii "muncesc". 
       Un alt tânăr vine cu degetul strivit. Se fac glume. Oare nu s-a bătut de are degetul în starea asta...Tânărul zâmbeşte, dar cu un ochi plânge. Medicii doresc să-l trateze, dar pentru asta trebuie să facă un drum la farmacie să-şi cumpere ustensile pe care ei nu le au la urgenţă. Cu bileţelul în mână şi cu lacrimi in ochi, tânărul se deplaseză la farmacie.
       
       Eu aştept pe scaun, în colţ, cuminte. Privesc ingnoranţa, privesc durerea şi mă loveşte din plin : pe ce lume va veni acest copil?!
       În sfârşit primesc rezultatele. Aflu că sunt bine, sănătoasă. Întreb şi eu umilă să nu deranjez pe cineva, poate dezleagă cineva misterul acesta pentru mine - ce-mi cauzase lipotimia? Nu au un răspuns. Sunt trimisă la ginecolog.
       După 4 ore petrecute la urgenţă, aflu că nu am nimic, şi mai aflu că de fiecare dată când ajungem la spital suntem în mâinile Domnului.

      Ca să trag linie m-am ales cu ceva din această experienţă cu o răceală.

       ...Şi totuşi dacă aceste lucruri se întâmplă la Timişoara, cum eşti tratat într-un spital dintr-un orăşel mai mic?