Tărâmuri de basm: Budva

       

Budva este un oraş bine împărţit. Jumătate este deţinută de muntenegreni, jumătate de ruşi. Poate cu timpul oraşul va aparţine în totalitate ruşilor şi va fi spaţiu sovietic, cine ştie?

Vara este invadată de turişti. Majoritari sunt ruşii, dar am auzit destui oameni vorbind româneşte. Toţi au crezut că Budva este locul perfect pentru a evada de zgomotul din oraşul asurzitor în care îţi duci existenţa, dar este ca acasă, exceptând peisajele minunate, exceptând marea ce mângâie nisipul şi pietrele, iar altă dată are accese de nebunie şi le biciue, le inundă.

Marea sărată ne primeşte pe toţi să ne răcorim şi să ne încărcăm cu energie, să ne destindem, nispul însă ne este ostil. Este fierbinte şi insuficient pentru a ne întinde cu toţii şi a lenevi sub săgeţile arzătoare trimise de soare.

Tot timpul vei găsi loc berechet să stai la plajă pe Sveti Stefan. Mai ales pe plaja de nisip unde te costa 75 de euro şezlongul şi umbrela.

Seara plimbarea pe malul apei îţi aminteşte de ce ai venit aici. Pentru a respira aerul ce-ţi purifică plămânii şi te scapă de alergii, dar mai ales pentru a descoperi oraşul vechi. Un oraş a cărui etate este de apoximativ de 3500 de ani.

Câţi oameni au păşit pe străduţele acestea strâmte şi care a fost povestea lor.
Câţi oameni s-au minunat la vederea unui oraş ce zâmbeşte şi degajă serenitate.
Câţi oameni au găsit aici puterea de a merge mai departe, au adunat resurse pentru a se mobiliza şi depăşi problemele care îi aşteptau acasă.
Nu voi şti aceste răspunsuri, dar cred că Budva poate fi un remediu pentru tratarea multor afecţiuni şi griji.
Cred că Budva poate fi potrivită pentru oricine, atâta timp cât o înţelegi şi îţi cauţi locul.
Pentru că Budva este divizată. Există o parte frecventată în mod special de tineri şi una frecventată de persoane care nu au nepărat o vârstă înaintată, ci vor să se bucure de întâlnirea dintre cer şi mare în linişte. Apoi este reâmpărţită pe clase sociale.
Budva are o mulţime de savori trebuie să mărturisesc asta. Este dulce şi amară. Este veselă şi tristă. Este un amalgam de stări, senzaţii, trăiri. Îţi poate oferi ajutor pentru a te degaja, a te destinde, dar te poate arunca pe culmile supărării pentru că invită prea mulţi oameni dornici de distracţii să-i calce pragul.
Dar asta este Budva, o poţi accepta sau respige, o poţi înţelege sau dezavua.
Este locul unde trebuie să vii cu sufletul deschis, fără ideei preconcepute, pregătit să te distrezi.

Cu toate că liniştea ta poate fi perturbată de unii petrecăreţi, nu vei pleca acasă dezamăgit.Cum să te lase oraşul acesta să pleci supărat. Ştie să te mângâie cu imaginile de basm care ţi-au rămas bine ancorate în minte, cu mirosuri îmbietoare, cu arome desăvârşite, cu sunete care te ajută să meditezi, într-un cuvânt cu amintiri pe care să le scoţi în zilele triste.

Tărâmuri de basm: Mănăstirea Ostrog

         Ajunşi în Muntenegru ne-am oprit să admirăm frumuseţea râului Tara. Un râu cristalin ce te înviorează şi-ţi transmite o energie pozitivă. Râul şi canionul Tara n-au făcut să înţelegem faptul că niciun om nu poate să creeze ceva mai frumos decât a creeat natura, Dumnezeu.
     

Încărcaţi cu energie şi optimism ne-am îndreptat spre un tărâm de basm. Un tărâm spre care ne-am aventurat cu nerăbdare, dar şi cu emoţie. Următoarea oprire - mănăstirea Ostrog. Citisem că drumul este extrem de periculos şi abrut. Simţeam o oarecare teamă, am reuşit să o înăbuş, asta pentru că dorinţa de a ajunge într-un loc în care miracolele sunt la ele acasă era mult mai puternică.

Drumul a fost foarte strâmt, pe alocuri nu putea trece decât o singură maşină, cealaltă trebuia să se adăpostească fie lângă hău, fie lângă stânci. Uimitor a fost faptul că teama mi-a trecut. Nu am mai simţit deloc frică cu toate că ne-am aflat practic cu un picior în groapă. Am simţit că nu are ce să ni se întâmple. Ştiam că cineva ne protejează şi în niciun caz acum nu se va termina povestea noastră.

Din depărtare am văzut uimitoarea mănăstire care privea spre noi. Privea spre cei care urcă cu intransigenţă. Era uimită de ceea ce se întâmplă în jurul ei, de ceea ce a ajuns să fie - un obiectiv turistic. Un loc în care se perindă oamenii pentru a vedea o operă de artă şi nu pentru a se încărca spirtual, nu pentru a evolua, pentru a se desăvârşi.
O mulţime de oameni urcau şi coborau pe drumul care ducea la mănăstire. I-am privit. Nu aveau nici o strălucire în ochi, nicio lacrimă în colţul lor. Erau prinşi în continuare cu cele lumeşti. Erau convinşi că nu trebuie să rateze acest obiectiv turistic, că trebuie să bifeze încă un nume de pe listă.
Coada pentru a intra la moaştele Sfântului Vasile din Ostrog era imensă. Ore întregi petrecute în soare şi gălăgie. Ore în care încercai să te rupi de gălăgie pentru a te cufunda în rugăciune. Cu greu poţi reuşi să te rogi. Cu greu poţi reuşi să-ţi aduni gândurile, să te găseşti.
Alergătura şi agitaţia din curte pare să nu se oprească. O îmbulzeală se creează mai ales la magazinul de suveniruri. Fiecare vrea să plece cu ceva acasă să ateste faptul că a fost la Ostrog. Aceste suveniruri şi pozele vor vi martori grăitori.

Locul este superb, rămâi fără glas când priveşti construcţia construită în secolul XVII, dar şi când vezi "pelerinii" cu tricouri gen Cocaină şi Caviar !
Biserica aşezată mai jos de Mănăstirea Ostrog a fost locul unde am reuşit să mă reculeg şi să mă adun după atâta zgomot şi lumesc.
Tot ce pot să sper este că Sfântul Vasile din Ostrog unul dintre cei mai importanţi sfinţi ai bisericii ortodoxe sârbe să reuşescă să facă un miracol pentru toţi cei care au păşit acolo. Să reuşescă să vadă dincolo de agitaţie, tumultul creeat de lume, şi să salveze fiecare suflet rătăcit ce a mers acolo pentru îndrumare, ajutor şi salvare.

Tărâmuri de basm: Kotor

        Cum am coborât din maşină şi ne-am îndreptat spre oraşul vechi am văzut o mulţime de grupuri, de grupuleţe şi de cupluri ce se aventurau spre intrare. Am auzit toate limbile pământului în oraşul acesta vechi de mii de ani.
Kotorul (Muntenegru) este un oraş magnific. Este atât de linştit şi primitor. Parcă îi auzi respiraţia. Inspiră profund şi expiră încet aerul proaspăt adus de vânt de peste mări şi ţări şi suflul nou adus de turişti. El se uită curios la tine, şi te cercetează fără sfială, exact cum o faci şi tu.


Te cheamă să intri în toate bisericuţele să îi cunoşti toate stilurile arhitecturale. Te ademeneşte insistent cu alte şi alte curiozităţi, ai putea să nu mai pleci niciodată de aici. Nu sunt momente de plictiseală, doar de calm, linişte şi pace sufletească.
Jocul pisicilor ce circulă cu graţie şi superioritate nestingherite pe străduţe te fac să zâmbeşti şi să le invidiezi pentru faptul că sunt libere şi mai ales pentru că s-au născut în acest loc de poveste.
                                          Ce e minunat aici e faptul că există biserici catolice, ortodoxe, asta însemnă că pot coexista mai multe confesiuni religioase în acelaşi spaţiu, pot vieţuii grupuri etnice în acelaşi oraş fără ostilităţi şi respectându-şi unul altuia obiceiurile, tradiţiile, credinţele.
     
Un grup de turişti se apropie de mare. Atunci ghidul muntenegrean le spune cu mândrie : Golful Kotor este cel mai frumos golf din lume. Am zâmbit gândindu-mă că la mine acasă vei găsi puţin oameni care să-şi iubească atât de mult ţara. Apoi m-am gândit că probabil exagerează. Asta până când nu am făcut un tur al golfului cu maşina. Poate nu este cel mai frumos, dar unul din cele mai frumoase golfuri sigur este.

Oricum oraşul ca fiecare oraş este unic, fiecare are ceva aparte, un farmec de nedescris.

Am reuşit să îi înţeleg limba, am reuşit să-l cunosc cumva, poate pentru că a învăţat toate limbile pământului de la turiştii care îi calcă pragul în fiecare zi de mii de ani.

Am plecat din Kotor fascinată de faptul că stiluri arhitecturale diferite, influenţe diverse pot să dea naştere unui întreg atât de bine închegat, un tot care să aibă un sens.

Tărâmuri de basm: Mănăstirea Zica

       În apropiere de Kralijevo(Serbia) tronează o mănăstire de o frumuseţe neasemuită. Construită la începutul secolului al XIII-lea, mănăstirea nu dă semne de bătrâneţe. Poate deţine secretul tinereţii fără bătrâneţe, cine ştie. Din depărtare mănăstirea ce preia lumină de la soare străluceşte şi îţi ia prvirea. Străluceşte ca un rubin bine şlefuit.

     Pur şi simplu parcă păţeşti pe alte meleguri în momentul în care intri pe poarta mănăstirii. Am înaintat vrăjită fiind de fiecare detaliu care alcătuieşte acest complex magnific. Nimic nu pare a fi aşezat acolo la întâmplare. Până şi iarba pare să crească în acelaşi ritm.
       Mănăstirea este o oază departe de zgomotele oraşului, departe de frământările lumii în care trăim.Senzaţia mea era că îngerii zboară deaspura locului şi vărsă asupra lui linişte şi pace.

        Un loc cu adevărat magic, un loc plin de istorie căci aici au fost încoronaţi aproape toţi domnitorii poporului sârb.

       Acest tărâm de basm este întradevăr casa unde Dumnezeu vine să se întâlnească cu muritorii de rând şi să le asculte rugile. Am fost singuri cu El în casa Lui, căci ora închiderii mănăstirii se apropia. Sentimentul a fost extraordinar şi copleşitor. Să ai posibilitatea să stai faţă în faţă cu Dumnezeu şi să-i mulţumeşti că ai ajuns aici viu şi sănătos, după un drum lung, după rătăciri.
       Aici l-am regăsit odată cu o serenitate ce mi-a invadat fiinţa. Literalmente am simţit cum răul este alungat din fiinţa mea.
     

       Câteva măicuţe parcă se rătaciseră prin curte, în rest domeniul părea abandonat, uitat de lume şi civilizaţie, prin urmare este locul ideal pentru a te regăsi, reevalua, a te echilibra şi încărca cu energie creeatoare, cu forţă pentru a păşi mai departe pe drumul care trebuie să te ducă spre împlinirea destinului tău.

       Despărţirea de mănăstire a fost foarte dificilă, căci niciunde nu m-am simţit mai bine. Niciodată nu m-am simţit acasă cum m-am simţit în acel loc cu adevărat de basm, rupt dintr-o lume fermecată. M-am consolat cu gândul că trebuie să plec pentru a împlini planul pe care îl are Dumnezeu pentru mine în această lume.
         O să păstrez pentru totdeauna ca pe o icoana în inima mea amintirea întâlnirii cu acest tărâm de basm pe care îngerii şi sfinţii păşesc încet, fără a face zgomot pentru a nu-l deranja pe Dumnezeu.

Tărâmuri de basm: Cetinje

       

     

        Cetinje este un oraş prin care se plimbă spiritele legendelor muntenegrene alături de turiştii încântaţi de frumuseţea locului.
Fosta capitală muntenegreană are aerul unui oraş care le ştie pe toate, le-a văzut pe toate. Înainte de orice Cetinje este un oraş înţesat de cultură şi istorie.
       Un centru spiritual unde îşi au sediul mănăstiri de o importanţa extraordinară pentru creştinii ortodocşi.

       Mănăstirea Cetinje te aşteaptă cu uşile şi cu inima deschise, iar dacă şi tu eşti cu sufletul şi gândul la cele sfinte încărcătura fantastică divină îţi va invada fiinţa şi te va curaţa de cele lumeşti.
     

        Biljarda a fost construită de către Peter al II-lea Njegos pentru a servi senatoriilor care îşi aveau aici birourile. Peter al II-lea Njegos se îndrăgosteşte de biliard şi aduce în clădire o masă de biliard după care poartă numele frumoasa construcţie.
       Biserica Vlaska m-a impresionat profund. Construită prin 1460 şi refăcută în 1864 după ce un cutremur îi lasă urme. Aici au fost botezaţi o serie de prinţi, iar regele Nikola I Njegos şi-a legat destinul de cel al reginei Milena.

      Locul este înţesat cu clădiri care au diverse stiluri arhitecturale. Sunt atât de frumos aranjate, seamănă parcă cu un colier realizat din pietre semipreţioase din culori diferite îmbinate cu măiestrie de un creator iscusit rezultatul fiind acesta - un orăşel gradios ce îţi ia răsuflarea.
Dacă vizitezi Muntenegru nu poţi rata întâlnirea cu fosta capitală, căci această întâlnire te va ajuta să înţelegi mai bine poporul muntenegrean cu valorilie, tradiţiile, obiceiurile lui. Această întoarcere în trecutul oraşului îţi va oferi prilejul să afli cu ce se mândresc oamenii care locuiesc în depresiunea munţiilor Lovcen, oameni calmi şi calzi ce răspuns la orice întrebare legată de oraşul legendă cu bucurie.

Tărâmuri de basm: Dubrovnik

     

       Dubrovnikul este un oraş din Croaţia, scăldat de Marea Adriatică şi bronzat atât de perfect, astfel că oraşul este mereu dichisit şi este o gazdă de 5 stele obişnuită să primească valurile de turişti ce nu se opresc sa curgă pe străzile largi sau strâmte, prin bisericile vechi, prin fiecare colţişor sau cotlon ascuns. Nu e nevoie să baţi la uşa lui, căci este mereu deschisă. Întâmpină cu zâmbetul pe buze orice persoană indiferent de rasă, sex, naţionalitate, religie.

   
      Canicula nu i-a oprit pe turiştii curioşi să se bucure de frumuseţea unui oraş vechi de mii de ani. Un oraş pe străzile căruia s-au plimbat milioane de oameni ce cu siguranţă că l-au privit înmărmuriţi exact ca mine, căci ce poţi spune despre Dubrovnik, fără îndoială este un oraş cu un şarm aparte şi degajă o magie care pătrunde în sufletul oricărui turist ce păşeşte pe strazile cu marmură strălucitoare cu sufletul deschis.
     
        Ce trebuie să vezi dacă ajungi acolo - tot aş putea să spun, dar dacă timpul nu-ţi permite să zăboveşti prea mult în oraş atunci lasă-te purtat de valul de turişti, lasă-te purtat de libertate şi păşeşte fără teamă, căci cu siguranţă paşii tăi te vor duce în faţa unui obiectiv turistic de o frumuşeţe neasemuită.


       Sigur că oraşul a fost invadat de un spirit modern şi comercial, pe fiecare stradă şi străduţă comercianţii îşi atrag veseli clienţii. O fac cu atâta măiestire că ai vrea să guşti de toate, să cumperi orice, dar avem un buget de respectat...

        Nu putem zăbovi prea mult aici deşi am vrea să mai rămânem, dar alte locuri ne chemă să ne devoaleze o parte din misterele lor.
   

       Am invidiat o pisică ce facea o baie de soare pe treptele vechi a unei case. Ce bine ar fi să facem schimb de vieţi şi să rămân în oraşul vechi să privesc cu aer de superioritate turiştii ce vor să vadă cât mai multe locuri din oraş. Felina asta le-a văzut pe toate. Poate fi un ghid de nădejde.

       Am atins porţile larg deschise imaginându-mi câte mâini le-au deschis şi ce gânduri treceau prin mintea celor care au intrat în muzeul acesta impresionat. Pentru că fără doar şi poate Dubrovnikul este un muzeu, operele lui reuşesc  să te rupă de cotidian, reuşesc să te farmece, să te seducă şi să te facă să-ţi doreşti să mai revi să rezevi minunăţiile ce îţi mângâie privirea.

        Când a sosit momentul despărţirii am inspirat adânc aerul pe care l-au respirat oameni care au trecut pe aici grăbiţi sau au zăbovit bucurându-se de ceea ce l-a oferit Dubrovnikul. Am inspirat ca să păstrez undeva în adâncul plămânilor aerul sărat ce poartă pe străzile inundate de ochi curioşi atâtea istorii ce merită povestite.

       Fie că pleci pe mare, fie că pleci pe uscat, nu mai eşti acelaşi om după ce ai vizitat acest tărâm de basm. Eşti mai bogat cu încă o poveste despre un oraş vechi ce se vrea în ton cu timpurile. 

Before we go (2014)

     O noapte infioratoare pentru Brook Dalton se dovedeste a fi un moment crucial din existenta ei, rezultatul : schimbarea modul de a vedea lucrurile. 

     O noapte care va schimba macazul vietii ei...Brook este jefuita intr-un bar. Tot ce ii ramane este telefonul si biletul care o va duce acasa. Pierde trenul care trebuia sa o duca din New York la Boston. Cum geanta ii este furata si telefonul i se sparge in timp ce incearca sa prinda trenul, Brook ramasa fara nicio resursa financiara, trebuie sa decida rapid care sunt posibilitatile ei pentru a nu ramane in mijlocul strazii la o ora la care cetatenii onesti nu fac promende.

      Derutata, incercand sa se repozitioneze; Brook este ajutata de un bun samaritean, un trompetist care asistase la momentul nefericit. 

      Nick Vaughn se ofera sa o ajute sa iasa din situatia neplacuta in care se afla, insa femeia este foarte defensiva. Constata pana la urma ca el este singura ei portita de salvare. O femeie atragatoare, singura, intr-un oras primejdios, poate constitui in mod neandoielic parada unor vanatori nemilosi ce bantuie in bezna.

       Nick se ofera sa o ajute sa-si caute geanta, el ii furnizeaza o teorie conform careia hotii arunca gentiile aproape de locul in care au savarsit infractiunea dupa ce au luat toate lucrurile valoroase din geanta. Totusi geanta ei nu este o geanta comuna, ci o geanta Prada.

Cum geanta cu o valoare sentimentala pentru Brook nu zace in vreo pubela, cei doi pornesc in aventura vietii lor pentru a strange bani necesari ca Brook sa poata plati o masina care sa o transporte acasa. Ea trebuie sa ajunga acasa la ora 5 dimineata pentru ca altfel casnicia ei va lua sfarsit.

       Cei doi protagonisti sunt la inceput rezervati unul cu celalat, pe parcurs insa ajung sa isi devoaleze identitatile, sa isi destainuie misterele, sa inteleaga ca acest eveniment nefericit trebuia sa se intample pentru ca ei doi sa se intalneasca.

       O intalnire intr-o statie, care le va schimba pentru totdeauna viata, le va arata ca este posibil sa iubesti din nou, sa o iei de la capat, ca ai nevoie doar de putin curaj si incredere in sine pentru a face lucrurile sa se miste in directia dorita de tine.

       Un film despre pierdere, regasire, despre faptul ca in fiecare rau exista un sambure de bine.

       O poveste ce se termina ambiguu si iti da posibilitatea sa fi scenarist, iti da sansa sa scrii finalul in maniera ta.

Regia: Chris Evans

Scenariu: Roland Bass, Chris Shafer

Distributia: Chris Evans, Alice Eve, Scott Evans

      

Traficantul de aer

de Aleksandr Romanovici Beleaev

         

       Scriitorul rus Aleksandr Romanovici Beleaev a reusit sa ma captiveze cu povestirea excepţionala "Traficanul de aer", care poate a constituit o sursa de inspiratie pentru capitalistii dornici sa faca bani din orice. 
       Iakutia un taram blestemat este pentru un capitalist englez, mister Baily, locul ideal pentru a-si spori averea si a prelua controlul asupra omenirii. Planul sau machiavelic, bine ticluit, este acela de a dobandi putere absoluta asupra umanitatii. Acesta isi formeaza o echipa de cercetatori, o politie proprie, care vietuiesc intr-un orasel subteran alaturi de o multime de alti oameni - de la muncitori pana la elite sociale. Scopul lui mister Baily este acela de a transforma aerul, de a-l solidifica, ca odata inmagazinat sa il vanda guvernelor silite sa cumpere aer pe care sa-l elibereze in atmosfera, caci altfel oamenii se vor sufoca.

       Cu ajutorul savantului Engelbrecht, capitalistul reuseste sa capteze cu o masinarie aerul, si sa-l depoziteze in capsule intr-o pestera.

       Planul lui este dejucat de catre un specialist rus in meteorologie, Gheorghi Klimenko, care ajunge impreuna cu ghidul lui Nikola, in oraselul subteran a lui mister Baily dupa ce fusesera absorbiti de masinaria uriasa. El fusese trimis de catre guvernul rus intr-o expeditie alaturi de o echipa formata din experiti in climatologie sa cerceteze de ce vanturile si-au schimbat directia si au devenit atat de puterice.

       Ajunsi acolo, sunt tinuti captivi pentru a nu divulga nimanui ce se intampala in adancurile tundrei sibriene.

       Gheorghi Klimanko isi da seama de faptul ca omenirea va disparea in conditiile in care aerul le va lipsi, iar singura lui solutie este aceea de a evada si de a anunta armata rosie ce se intampla aici. Cum tentativa lui de a evada se soldeaza cu un esec, il trimite pe iakutul Nikola, calit si descurcaret, acesta reuseste sa evadeze si sa se intoarca inapoi cu armata rosie.

        Cum restul statelor semneaza tratate cu mister Baily si respecta intru totul conditiile pe care acesta le pune (pentru ca el sa le vanda aer), Rusia se vede nevoita sa lupte singura impotriva omului care pusese monopol pe aer si implicit devenise cel mai puternic barbat de pe Pamant.

        Oamenii slugareau doar pentru procurarea aerului, lucrurile, locuiintele, nefiindu-le necesare toate incepusera sa se distruga si sa prevesteasca un final al omenirii.

        Salvarea se produce dupa o lupta acerba a armatei rosii cu mister Baily, care reuseste sa nimiceasca o serie de avioane ale armatei cu ajutorul furtunelelor puternice iscate de el, sau folosidu-se de aerul lichiefiat si solidificat transformat in proectile. 

        Descurcaretul iakut Nikola, este cel care directioneaza armata rosie spre un loc vulnerabil. Un punct prin care reusesc sa se strecoare inauntrul pesterei unde se afla Klimenko cu savantul, hotarati sa evadeze sau sa moara, dar sa nu mai ramana alaturi de crudul om de afaceri.

        Cand mister Baily se trezeste incoltit de armata rosie, suresciitat, nu doreseste sa se predea astfel ca decide sa inghita o pilula solidificata si explodeaza.

        Atunci aerul este eliberat iar omenirea se intoarce din nou la normalitate.

        O povestire scrisa de un autor pus la curent cu ultimele descoperi stintiifice, un autor inzestrat poate cu darul previziunii, caci acest rus talentat parca reuseste sa vada in viitor; daca azi muncim sa platim apa, pamantul pe care locuim, poate vom ajunge in viitor sa platim si pentru aer, pentru dreptul la viata?