Generaţia regăsită

         

          Am văzut o serie de reportaje în care tinerii din ziua de azi au fost numiţi generaţia pierdută.
          Ieri am asistat la un moment istoric. Generaţia pierdută s-a regăsit, s-a redefinit, şi-a găsit drumul, poate vocaţia - vor fii magicienii care vor schimba la faţă România.
          Aseară românii au ieşit în stradă să-şi strige nemulţumirile. Au trăit o viaţă într-o ţară condusă de un sistem cancerigen, de oameni ticăloşi. Au trăit într-un loc unde orice era posibil dacă ai bani. Orice se poate cumpăra dacă ai bani.  Funcţii, onoruri, verdicte favorabile, libertatea. Orice poate fi acoperit şi trecut sub tăcere dacă ai bani. Mizeria poată să dispară prin minune...
        Asta a fost până ieri, să sperăm că de azi înainte nu va mai fi aşa. Să sperăm că nenorocirea din clubul Colectiv i-a trezit pe toţi. Căci cu toţii trăiam până acum izolaţi. Eram cazaţi pe propriile noastre insuliţe, în mica noastră realitate, locuiam în România noastră personală.
        Încep să cred că România mea, România ta, va deveni România noastră, va fi ţara tuturor celor care locuim în acest spaţiu. Vom lupta ca visul fiecăruia dintre noi să devină real, palpabil.
Se pare că visul secret al fiecărui român seamănă. Tot ce ne dorim este să fim respectaţi, ascultaţi, luaţi în serios. Să nu ne mai fie călcată demnitatea în picioare, să nu ne mai fie ucise drepturile, să nu mai fim scuipaţi în faţă de politicieni mincinoşi, afacerişti corupţi, funcţionari aroganţi, medici mânjiţi pe mâinicu sângele celor care nu dau mită.

          Tinerii ce au ieşit în stradă ne-au dat tuturor o lecţie. O lecţie foarte valoroasă. Dar oare suntem pregătiţi să ne-o însuşim?
           Eu personal m-am înclinat cu admiraţie în faţa lor, căci au dovedit că sunt civilizaţi, culţi, onorabili, că nu şi-au pierdut reperele, valorile, credinţele. Oamenii care au ieşit în stradă au dat dovadă de altruism, curaj, demnitate.
Se pare că protestul lor a însemnat ceva, au ieşit victorioşi în lupta cu premierul care şi-a depus demisia, şi tot ce pot să sper este că vor ieşi victorioşi şi în lupta câncenă cu sistemul mafiot din acest stat.
           O nouă revoluţie e pe cale să se declanşeze. E revoluţia generaţiei pierdute şi regăsite, generaţiei facebook, o generaţie care până ieri a fost catalogată drept o masă inertă, apolitică, ignorantă, uşor manipulabilă. O generaţie ce nu ieşea din carapace, ce nu îşi spune atât de sonor doleanţele, asta poate pentru că a avut nevoie de un impuls să lupte, poate au avut nevoie de o cauză, poate au nevoie ca o scânteie să se producă!
          A venit vremea schimbării, a venit timpul domniei generaţiei regăsite.

O istorie

       

          Răpuse, au căzut pe pământul rece. Aici totul le era străin. Nu ştiau această lume nouă. Le era teamă. Tremurau. Tot ce vedeau în faţa ochilor era cerul. Cerul pe care se plimbau nori plumburii. Poate va ploua. Ce imagine infernală. Să vadă săgeţi ameninţătoare care se îndreptă spre ele cu furie, cu repeziciune. Dacă căderea nu le-a ucis, sigur săgeţile o vor face. Sau poate că vor fi ucise de lacul care se va forma. Poate vor muri înecate....Nimic nu mai contează acum. Nu mai simt decât rareori durere. Tremură, apoi muşchii care zvâcneau dureros, corpul greu, nu mai există.
         Casa lor le apare o ultimă dată în faţa ochilor. Ce bine era acolo. Câte evenimente au trăit în acea casă. Câte au văzut în lumea lor. Câte au învăţat. Şi acum se simt goale, simt că totul a fost în van. Că au trăit în minciună, în falsitate, că au trăit pentru alţii.
          Dumnezeule câtă durere! Acum realizează că trăiseră fără să descopere adevărul. Fără să descopere care era menirea lor. Poate că timpul petrecut în lumea lor a fost prea scurt. Mult prea scurt. De ce s-a terminat viaţa lor brusc şi repede. Mult prea repede. Cu ce au greşit de au fost smulse din lumea pe care o cunoscuseră. Sau credeau că o cunoscuseră.
          Câtă confuzie.
Paşi ce se aud din toate părţile le trezesc din visare, le mai dau o şansă să-şi recapete conştiinţa, să-şi reconstituie viaţa. Să-şi ceară iertare înainte de a se arăta în faţa Domnului.
          Oare au greşit cu ceva sau au fost purtate de un curent căruia le-a fost imposibil să i se opună?
Multe întrebări. Grele întrebări. Inutile întrebări.
E prea târziu. Nu mai simt nimic. Nu mai văd nimic. Nu mai aud nimic.
Sunt doar un suflet ce se întoarce la originea sa. Nu mai există agonie, extaz. Nu mai există durere, plăcere. Nu mai există material, doar calm. Liniştea s-a aşezat peste tot.
         Cei care le-au plâns, cei care au observat absenţa lor au suspinat şi apoi au continuat să-şi vadă de viaţa lor. Au continuat să existe într-o realitate falsă, mincinoasă.
       

          Frunzele galbene, s-au unit cu pământul iar peste iarnă au fost acoperite de zăpada rece. Au trăit puţin, au trăit într-o lume dură şi nedreaptă, în care n-au avut timp să se descopere.
         Viaţa lor scurtă a fost comemorată, plânsă, apoi a devenit o amintire, un vis, o nălucire. Cu timpul a devenit o istorie. O istorie peste care s-a aşezat praful şi uitarea.

Cât sânge trebuie să mai curgă?

       

         În decembrie 1989 am crezut că am devenit liberi, că am scăpat de sub jugul celor puţini, puternici şi plini de bani. Credeam că democraţia va mirosi altfel. Credeam că vom avea drepturi.
Nu cred că ceream prea mult. Mai bine zis părinţii noştrii nu cereau prea mult pentru noi. Tot ce-şi doreau era ca noi, generaţia care va urma să dea o direcţie aceastei ţări, să aibă ceea ce ei nu au avut niciodată.
         Să avem dreptul la o viaţă decentă, să putem să ne bucurăm de libertatea de a alege, de a vorbi fără teamă, să putem să ne mişcăm, călătorim fără restricţii, să putem fii noi înşine fără a ne fii teamă de cenzură şi represiune.
         Suntem oare liberi, avem drepturi sau doar obligaţii. Suntem protejaţi de statul român?
O întrebare retorică...Cum să fim protejaţi de un stat care nu aparţine românilor, nu este al cetăţenilor acestei ţări ci al unor ticăloşi, al unor lichele, al unor oameni machiavelici, mişei fără conştiinţă, al unor ingnari mânjiţi cu bani murdari.
        România nu ne aparţine şi nu ştiu când va fii a noastră. Nu reuşim să o smulgem din mâinile acestor bestii care nu văd decât bani, funcţii, jocuri nesfârşite de culise pentru o bucăţică de putere.
       

       
       Tot ce mă întreb este cât sânge mai trebuie să curgă pentru ca lucrurile să intre pe făgaşul normal în această ţară? Câţi tineri trebuie să mai moară înainte de vreme pentru ca noi să vedem că drepturile ne sunt respectate? Câţi oameni mai trebuiesc sacrificaţi pentru ca să scăpăm de corupţie, de mită, de aroganţă, de nesimţire?
Câte lacrimi vor mai uda pământul ţării noastre până când vom vedea vinovaţi după gratii? Când responsabilii vor plăti cu vârf şi îndesat pentru faptele abominabile? Câtă vreme vom mai asista neputincioşi la bâlbele conducătorilor, la felul în care se spală pe mâini de responsabilitate, le felul în care aruncă pisica moartă în curtea altcuiva?
        Vrem fapte nu vorbe. Vrem vinovaţi, vrem să descoperim criminalii şi să-i punem la zid. Vrem ca sângele nevinovat să nu mai hrănească pământul, e vreme ca hoţii, şmecherii, excrocii, criminalii să plătească!
            Cum altfel se vor vindeca rănile încă deschise ale locuitorilor acestei ţări. Cum altfel vor putea să se vindece de traumele trectului? Cum vor putea să închidă ochii părinţii noştrii ştiind că până şi nepoţii lor vor moşteni o ţară coruptă, murdară, bolnavă până în măduva oaselor!
         

Little Boy (2015)

Pepper Flynt Busbee este un băiat de 8 ani care are norocul să se nască într-o familie care îi oferă iubire, sprijin şi înţelegere.

Are nevoie de aceste lucruri pentru că băiatul nu seamănă cu băieţii de vârsta lui. Deşi are 8 ani arată ca un copil de 4 ani. Nu mai creşte. Părinţii sunt preocupaţi de soarta fiului lor şi încearcă să afle răspunsul la întrebarea care îi macină – este fiul lor pitic?

Din cauza faptului că este mărunţel, Pepper este ţinta glumelor copiilor. El este ridiculizat, bruscat şi jignit în mod sistematic. Băiatul însă îndură toate aceste acte de maliţie cu stoicism.

Singurul om care pare să-l înţeleagă cu adevărat este tatăl lui, James. Între cei doi se creează o prietenie demnă de invidie.

James îl ajută pe fiul lui să evadeze din lumea aceasta dură şi nedreaptă cu ajutorul imaginaţiei şi a jocurilor. Astfel viaţa lui amară este îndulcită.

Al doilea război mondial va strica lucrurile pentru Little Boy, căci aşa este poreclit băiatul. Tatăl lui trebuie să plece la război, iar micuţul rămâne singur, o ţintă vie pentru copii înarmaţi mereu cu invective veninoase.

Durerea şi dorul după tată îl dărâmă mai mult decât orice.

Little Boy ştie că tatăl său va veni acasă doar în momentul în care războiul va lua sfârşit.

Când un magician vine în oraş şi îl alege pe Little Boy să-i fie asistent, acesta este rugat să se străduiască să-şi folosescă puterile pentru a mişca lucruri. Trucul pare să-i reuşescă.

După această întâmplare micuţul este convins că este înzestrat cu nişte puteri fantastice şi că dacă se va concentra va reuşi să-l aducă pe tatăl lui acasă.

Dornic să facă orice e nevoie pentru a-l aduce pe prietenul lui acasă, băiatul îi ascultă sfatul părintelui Oliver şi se împrieteneşte cu un japonez, vizitează bolnavii etc.

Războiul însă nu ia sfârşit, ba mai mult familia Busbee primeşte o veste teribilă. James se sfârşise pe front.

Micuţul refuză să se dea bătut, crede în continuare în capacităţile lui extraordinare, în puterea fantastică de a face acte de magie.

Cert este că James apare, revine acasă rănit, amnezic, după ce războiul ia sfârşit şi acest luru îi este atribuit lui Little Boy, în puterile căruia încep să creadă localnicii şi nu numai, căci faima lui excede graniţele statului.

Dacă Little Boy pune capăt războiului sau nu este discutabil. Ceea ce este indubitabil este faptul că iubirea dintre el şi tatăl lui este atât de puternică, este o forţă indistructibilă, este un act magic.

Un film fenomenal despre iubirea imensă dintre un băiat şi un tată, ce nu poate fi distrusă nici de distanţă, nici de boală, nici chiar de moarte.

 Regia: Alejandro Monteverde

Scenariu: Alejandro Monteverde, Pepe Portillo

Distribuţia: Jakob Salvati, Emily Watson, Michael Rapaport 

Aferim! (2015)

     

           Ţara Românească. Anul 1835.

Carfin - un ţigan este robul unui boier influent, fuge după ce soţia acestuia îl ispiteşte şi îl atrage în patul ei. Bărbatul ştie că singura lui soluţie este să fugă cât mai departe sau îşi va pierde viaţa.

Boierul vrea cu orice preţ să-l găsescă pe cel care l-a făcut de ruşine şi îl tocmeşte pe zapciul Costandin, care este secundat de fiul său Ioniţă.

Cei doi au parte de peripeţii până reuşesc să-l găsescă şi să-l aducă pe ţigan la boier. Parcurg nişte drumuri înţesate cu pericole, aproape dau nas în nas cu haiducii care jefuiseră şi omorâseră nişte boieri, dar după ce pun mâna pe ţiganul buclucaş îşi fac timp să se destindă.

Odată ajunşi la destinaţie, îl aşteaptă pe boier pentru a-l preda pe Carfin. Între cei trei se stabileşte o legătură după ce bărbatul le povesteşte viaţa lui. Şi pe cât de mult dipreţuiau ţiganii reuşesc să vadă în acest om un suflet pe care hotărăsc să-l ajute.

Zapciul încearcă să vorbească cu boierul, să pună o vorbă bună, însă acesta este de neânduplecat. Tot ce doreşte este să pedepsească crunt „cioara” care l-a făcut de ruşine.

Nici insistenţele boieroaicei Sultana, care recunoaşte că l-a ademenit, nici apelul zapciului la bunătate şi respectarea legii nu are efect în faţa soţului trădat.

După ce adună toate slugile şi toţi robii în curte, boierul îi predă o lecţie crudă celui care a avut curajul să intre în patul soţiei lui - îl castrează.

Filmul este de un realism cutremurător, prezintă viaţa din ţara Românească a acelor timpuri fără machiaj, fără măşti.

Replicile nu sunt artificiale, decurg firesc, iar limbajul fără perdea vine să sublinieze din nou realismul acestei poveşti.

O ţară condusă de boieri fără suflet din orient, o ţară în care ţiganii erau vânduţi ca o marfă, o ţară în care predomina rasismul, diferenţele de clasă.

Filmul realizat pe peliculă alb-negru este fără îndoială o poveste excepţională ce nu trebuie ratată.

Regia: Radu Jude

Scenariu: Radu Jude, Florin Lăzărescu

Distribuţia: Teodor Corban, Mihai Comanoiu, Toma Cuzin, Luminiţa Gheorghiu, Victor Rebenciuc

      

Nu am arme

Nu am arme să le încarc cu gloanţe.

Am câştigat bătălii cu ale mele goale braţe.

Pe cei ce m-au rănit i-am ascultat şi am învăţat,

Că nu mă pot ucide cuvintele care se sparg când cad. 

Celor ce m-au scuipat, le-am trimis un zâmbet cald,

Celor ce m-au lovit, m-au înjurat, le-am spus că poate am meritat...

Sunt un om cu păcate, dar sufletul curat.

Doar Dumnezeu poate să ne ţină morală, să ne certe.

Le-am cerut tuturor stăruitor să mă ierte.

I-am îmbrăţişat pe toţi fără excepţii.

Pe cei ce m-au făcut să plâng, să râd, pe cei ce mi-au adus decepţii.

Parazitul

       În fiecare dintre noi vieţuieşte un parazit care este hrănit şi menţinut în viaţa de friciile noastre, emoţiile negative, pesimism.
      Ne întrebăm adeseori de ce ne simţim slăbiţi, fără putere, vlagă, incapabili să mergem pe drumul nostru.
      Ne întrebăm de ce nu mai avem energie, forţă de acţiune, de ce suntem palizi, livizi şi tremurăm la fiecare adiere de vânt.

      Parazitul din noi creşte, se dezvoltă armonios, pe măsură ce noi ne panicăm, ne analizăm, ne examinăm, ne judecăm cu cruzime şi ne condamnă de n ori pentru aceiaşi greşeală.
Îl hrănim cu tot mai multă hrană de calitate. Are impresia că este la un restaurant de lux. De ce ar pleca atunci în altă parte?
      Acest parazit nu va muri niciodată atâta timp cât noi îl întreţinem, atâta timp cât vom avea mai mare grijă de el decât de noi.
      Tot ce putem face în momentul în care ne dăm seama că acest parazit locuieşte în noi şi a pus stăpânire pe mintea şi fiinţa noastră este să-l eliminăm. Să-l distrugem.
      Dar pentru asta trebuie să ne pregătim . Să ne cumpărăm arme, să ne ascuţim sabia, să facem un plan de luptă. Apoi să-i declarăm război.
      Să fim nişte soldaţi curajoşi, să ne aruncăm în luptă pentru a nu ne lăsa dominaţi, manipulaţi de parazitul hrănit cu temerile noastre. De azi înainte să refuzăm să-l mai hrănim cu emoţiile negative care l-au făcut un dolofan vesel şi plin de energie.