Dincolo de moarte

...Şi astăzi când închid ochii văd aceeaşi imagine…ea.. pe pat înconjurată de trei femei care o ţineau strâns. Se zbătea, se zvârcolea, ca un şarpe capturat ce tânjea după libertate, eliberare.

Ţipetele pe care le scotea erau îngrozitoare, nu am mai auzit niciodată ceva asemănător. Ca un animal bătut, brutalizat, un animal nemaivăzut.

Îmi striga numele şi m-am apropiat cu teamă.

Fiinţa întreagă îmi tremura, ca o frunză îngălbenită de vreme ce urma să se desprindă din pomul în care a crescut, brutalizată de vânt, aruncată la pământ unde urma să-i fie mormântul. Simţeam că o să mor.

Ce se întâmpla? Un coşmar, un film ?

Dar, nu, am simţit cum mă strânge de mână şi oasele mi-au fost strivite. De unde avea atâta putere femeia asta atât de slabă, lividă ce îşi acceptase soarta până acum cu atâta resemnare?

Am privit-o, era cu totul schimbată, oare era ea? Avea aceliaşi haine cu care o văzusem îmbrăcată de dimineaţă, dar trupul ei se transformase, era o arătare diformă , un animal bătut, torturat. Faţa îi era vânătă şi umflată, atât de umflată că nu îi vedem ochii. Obrajii îi era plini de răni, de sânge împletit cu lacrimi, iar corpul era umflat, hainele rupte şi se puteau observa răni, sânge, tăieturi.

În acel moment nu mai am auzit nimic.

Am început să tremur şi cred că am început să ţip, mă uitam la ea, a început să strige şi ea. Două strigate disperate ce s-au contopit parcă şi au format un zgomot pătrunzător, terifiant ce a zguduit universul şi ne-a schimbat vieţiile pentru totdeuna.

A vrut să mă ia cu ea în mormânt, să mă ucidă cumva şi nu dintr-o pornire criminală, nu într-o forma de psihoză schizofrenică, ci pentru că aşa considera ea că mă va proteja, numai aşa credea ea că mă poate proteja de viaţă, de ce ar putea să-mi facă viaţa. De loviturile pe care cu siguranţă urma să le primesc de la oamenii pe care îi voi întâlni, de la situaţiile limită pe care o să le înfrunt, sau şi mai grav de la cei pe care îi voi numi familie.

 Mă strângea în braţele ei muribunde cu o forţa herculeană, pe faţa ei citeam disperarea, disperarea că voi rămâne aici vie, iar ea va trece în nemurire, va pleca în rai sau iad după cum va considera Domnul la judecata de apoi.

Din încleştarea ei cu greu m-au scos cele trei vecine ce încercau să o liniştească să o ajute să mergă pe ultimul drum în linişte şi serenitate.

Am reuşit să scap şi am fugit în colţul camerei unde am vomitat şi mi-am pierdut cunoştinţa. Când mi-am revenit am observat că mama se calmase şi privea în colţul tavanului de parcă cineva era acolo. A început să râdă, să plângă şi să întrebe unde îi sunt copii. Am venit împedicându-mă spre ea.

-          Cine o să vă îngrijească dacă eu nu o să mai fiu pe lumea asta?

-          Doiniţa vino cu mine, tu eşti o fetiţă nevinovată cum să te las singură în lumea asta mare şi rea ?

Iar a început să mă strângă în braţe şi să-mi strivească oasele pe care le auzem cum pocnesc. Mă durea. Am început să ţip. Atunci ea a înțeles şi poate a acceptat că asta îi e soarta, să lase totul pe mâna lui Dumnezeu. A chemat-o pe vecina noastră Florica  spunându-i că vrea să vina preotul.

În acel moment, am înțeles că ce se petrece în fața ochilor mei e real, că ea, mama mea va pleca acolo unde și bunicul a plecat cu mult timp în urmă când aveam 5 ani pe lumea cealaltă, în cer.

Mai târziu însă am înțeles, că ceea ce făcuse nu a fost un lucru pe care să-l săvârșească un om bolnav, ci o mamă care se lupta și simțea că pierde nu doar bătălia ci războiul. De când devenise mamă nu mai luptase pentru ea ci doar pentru noi copii ei, și pentru mine în special eu fiind fată, de aceea a vrut să mă omoare, să mă ia și pe mine în nemurire, să fiu lângă ea, să mă poată ocroti, să nu îmi facă nimeni niciodată rău.

Cert este că mama mi-a dat drumul, dar am luat-o de mână, știam, simțeam ca nu o sa o mai văd, am închis ochii, încercând să-mi țin captive lacrimile să nu evadeze, să nu cadă pe obraji, dar curgeau ca o cascadă furioasă, izbucneau din ochii mei cu o forță imensă.

Am încercat să mi-o imaginez pe mama cum era azi dimineață, cu părul negru prins în coc, cu hainele curate mirosind a trandafiri, și sorțulețul înflorat. Ochii îi erau zâmbitori și resemnați, mă privea cu iubire, dar eu am putut să citesc în ochii ei o tristețe imensă. Tristețe combinată cu iubire.

Unde e ființa asta și de ce s-a transformat în acest animal torturat, diform?

Atunci, m-am uitat în jur, nu era nici un membru al familie în casa. Doar eu la doi pași de moartea care venise să o ia pe mama.

Am înțeles și cine era criminalul ei: tata care o certa, o bătea mereu, dar niciodată nu o bătu-se așa de tare.

Preotul tocmai intrase pe ușă, și a cerut să rămână doar el cu mama.

A stat jumătate de ora acolo și când a ieșit ne-a zis că a plecat la Dumnezeu.

Dar de dincolo de moarte, mama mă tot vizitează. De multe ori când închid ochii văd scena aceasta, sau altele la fel de îngrozitoare din viața mea.