Singurătatea

  Singurătatea mă strigă atât de tare, că aproape îmi sparge timpanele.

Alerg la ea pregatită să uit de toate, de toţi. Cred, că odată ajunsă în braţele ei mă poate ocroti, mă poate feri de răutatea din lumea asta, mă poate face să uit, să-mi vindece rănile,dar mai presus de orice mă poate face fericită! Aşa mi-a promis.

Dar…

Realitatea e cu totul alta. E mult mai crudă!

Când ajung în braţele ei mă strânge cu putere, aproape aud cum îmi pârâie oasele.  Încep să lupt cu ea, pentru a scăpa din strânsoarea ei, încerc să alung acestă fiară ce îşi propune să mă transforme în ultima verigă a lanţului trofic.

Pentru moment cred că sunt învingătoare, am scăpat de singurătatea ce începea să devină ucigătoare, alerg ca un atlet de top, să fiu sigură că nu mă urmareşte.....să fiu sigură că nu-mi ia urma.

Obosesc repede însă şi mă opresc. Gâfai ca un om bolnav, ca un animal hăituit, gata să facă o criză. Oamenii se opresc şi mă privesc miraţi, dau din cap şi merg mai departe spunându-şi în gând că au întâlnit încă un om nebun.

Atunci mă întorc acasă, când îmi dau seama că nici oamenii nu mă pot proteja, nu îmi pot face viaţa mai bună, mai frumoasă, nici ei nu ştiu cum e treaba cu fericirea…

Bucuroasă de întoarcerea mea, singurătatea mă întampină în pragul uşii. Mă înşfacă cu putere şi mă strânge din nou atât de tare…mă sufocă, aproape îmi pierd cunoştinţa.

Încet-încet îmi revin, şi încep să ţip isteric la singuratatea care mă priveşte glaciar.

 -Mi-ai promis cu totul altceva , dar m-ai înşelat, m-ai minţit, m-ai trădat!

Zâmbeşte fericită, dar zâmbetul ei e groaznic, machiavelic, neomenesc. Se simte învingătoare, vede că nu mai pot lupta, a câştigat încă o prizonieră, încă o persoană pe care o va tortura cu tot arsenalul său de arme din dotare - amintiri dureroase, păcate ascunse, greşeli, ratări, rătaciri, pe care mi le va reda de mii de ori în minte, ca pe un film mut, ca pe un film dureros despre trecut, prezent,viitor. Un trecut pătat cu greşeli, un prezent plin de frustrări, frici neântemeiate, şi un viitor nergu la capătul căruia nu se vede nici o luminiţă.

….Mă simt rapusă.

Plâng şi mă cutremur atât de tare pentru că mă simt pierdută. Ce pot face? Ce pot schimba?

Parcă numai sunt eu, nu mai sunt om, sunt doar un atom înconjurat de o masă de tristeţe, angoasă şi teroare.

Încerc să mă scutur de toate aceste sentimente negative minţindu-mă că totul e bine, că viaţa putea să fie mult mai urâtă.

Într-un final adorm epuizată.

Când mă trezesc, privesc în jurul meu, nu văd pe nimeni. Sunt doar eu cu mine. Şi nu mă vreau pe mine aici, nu mai vreau crâmpeie din trecut, nu mai vreau viziuni din viitor, nu mai vreau să simt teamă, angoasă!

Atunci apare din nou cu grimasa ei hidoasă – singurătatea.

Îşi joacă rolul care o satisface, acela de a mă teroriza, îngrozi, distruge.

Ca să scap de ea pentru un moment îmi caut o activitate, ma refugiez în muncă, apoi merg în altă cameră, apoi în alta…colind toată casa, dar singurătatea mă găseşte peste tot. Simt cum îmi respiră în ceafă. Presiunea pe care o resimt mă face să clachez psihic, cad în genunchi cu lacrimi în ochi, şi o implore să plece, să-mi dea pace, să-mi dea viaţa înapoi.

Nu reuşesc să o înduplec. E de neclintit în hotărârea ei.

Mă vrea pentru totdeauna, vrea să se hrănească cât o să trăiesc cu tristeţia mea, cu neâmplinirile mele, cu ratările mele, cu negativismul meu. Eu sunt hrana ei, eu o alimentez, o ţin în viaţă.

Trebuie să plătesc tribut pentru greşelile mele, pentru deciziile mele...

Simt că am mai pierdut o bătălie.

Cad în genuchi şi încep să mă rog. Lacrimi fierbinţi îmi inundă obrajii. Ea e lângă mine, mă priveşte nemiloasă. Nu e nimic uman la ea. E ca un animal, un şacal gata să se hrănească din trupul meu plin de răni, de cicatrici.

Cât timp mă rog din tot sufletul, singurătatea dispare, se evaporă ca un abur şi mă cuprinde o linişte, o pace, un calm ce contrastează cu tot ce am simţit până acum.

Cineva e cu mine, nu mai sunt hrană pentru singurătate.

Lumina de la capătul tunelului se întrezăreşe în sfarşit!

Viaţa are acum alte culori.

Serenitatea mult așteptată mă învăluie şi uit că am avut un trecut, uit că mai există viitor, doar trăiesc.

…Asta până când, apare singurătatea din nou cu instrumentele ei de tortură.

Reuşesc să o alung când dorm, când visez, când mă rog sau când apari tu.