Iubirea

La început iubirea este ca un leac miraculos împotriva tuturor bolilor, greutăților.

E mai puternică ca orice medicament. Dacă nu ai iubire ești pierdut, te poți prăpădi în orice moment....

Iubirea este ca un înger ce a coborât pe pământ, te atinge ușor și-ți alină într-o secundă orice durere…

Apoi iubirea se transforma în timp, trece printr-o serie de etape, urcă sau coboară o mulțime de scări..depinde…trec zile, săptămâni, ani și dragostea ia diferite forme, îmbracă diverse modele.

Știu că diversitatea este necesară de multe ori, însă e nevoie și de o anumită linie, constanță, echilibru. Ai nevoie ca iubirea să fie mereu puternică, pură, să suporte orice supliciu, suferință, orice fericire, beatitudine ce îți poate tulbura ființa, sufletul.

 Iubirea este ca vinul, te poți desfată dintr-un vin bun, dulce și te poți simți extrem de bine, te poate ajuta să vezi viața cu alți ochii, să uiți pentru câteva momente de necazuri, de probleme, dar dacă abuzezi de vin atunci te poți simți realmente rău, te poți îmbolnăvi.

Vinul pe care îl ți înmagazinat și îl deguști când ai nevoie de puteri, când ai nevoie să vezi lucrurile din alt punct, odată cu trecerea timpului poate deveni mai bun, dar poate să se și stice, se poate transforma în oțet!

 Cred că iubirea e un mister ce li se relevă multor, cu condiția să crezi în existența ei(să crezi în ea ca într-o religie,să o ridici la rang de zeitate).

Ea leagă și dezleagă totul. Te poate doborî, te poate ajuta să renaști din propria cenușă, dar poate să te și ucidă, foarte încet și dureros, îți poate provoca răni ce nu mai pot fi vindecate niciodată(sau poate cine știe pot fi vindecate de o altă dragoste?).

 Iubirea este ceva mistic, mirific, un dar sau altă dată un blestem, dacă nu e împărtășită, simțită la fel, respirată deodată de două suflete unite, pentru care bate o singură inimă. Suflete care devin o singură făptură.

 Iubirea e totul sau nimic, un zbor spre cele mai înalte culmi ale fericirii sau o cădere în cea mai adâncă prăpastie a disperării. E cu două tăișuri.

 Acest sentiment, stare, trăire profundă, ne zguduie, ne chinuie, ne devorează, ne macină ființa, sau ne poate echilibra, liniști, împacă.

 Mulți dintre noi cunosc iubirea, mulți o caută în cineva, în ceva. Mulți o trăiesc, au trăit-o dar s-a scurs ca nisipul într-o clepsidră.

Au rămas în urmă doar pașii pe nisip, nisip ce în timp este măturat de vânt, scăldat de mare, călcat de pași greoi, ce trec repede prin viața aceasta efemeră.

Așa e și iubirea de cele mai multe ori, e efemeră, nu are rădăcini adânci, indestructibile, ci rădăcinile ei sunt sădite deasupra pământului, în aer, de unde pot fi smulse ușor de orice furtună, de orice vânt.