Sfaturi nesolicitate

  Niciodată nu o să înceteze să mă uimească, șocheze oamenii care cred că sunt îndreptăţiţi să ne dea sfaturi despre modul în care ar trebui să ne trăim viaţa. Sfaturi nesolicitate, trebuie să punctez asta.

Aceste persoane se ascund sub scutul că ne sunt rude/vecini/cunoştIințe şi ne vor binele. Ei ştiu cum să ne rânduiască viaţa, ei ştiu pe ce drum trebuie să apucăm, ei ştiu când e momentul prielnic să facem o schimbare, să întreprindem o acţiune care ne va modifica cu totul destinul (așa ne văd ei viața, nu conteză că noi avem visele noastre, țelul nostru, alte năzuințe), ei știu ce e mai bine pentru noi, ce ne-ar face fericiți, deoarece au deja experiență de viață foarte vastă.

Ironia este ca tocmai acești oamenii nu au reușit să facă nimic în viața lor au eșuat colosal în tot ce au întreprins vreodată.

Aceste persoane  ne văd sporadic şi nu ştiu mai nimic despre noi, nu ne cunosc cu adevărat, nu ştiu ce gândim, ce simţim, care ne sunt visele, ce ne face fericiți,  dar dacă ne sunt rude, (suntem legaţi pe viaţă doar prin simplul fapt că împărtăşim acelaşi Adn) deci, au dreptul să ne spună ce e mai bine pentru noi, au dreptul să ne interoghze, să ne certe, să ne ceară explicaţii.

Vecinii/cunoştinţele, nişte buni samariteni, simt nevoia să spună cum cred ei că ar fi mai bine să ne trăim viaţa, ce decizii să luam şi să ne atragă atenția că am greștit!

Ei se autosesizează și ne spun când e momentul să ne căsătorim, să facem copii, când e momentul să muncim, sau să ne schimbăm slujba, și ne atrag atenția de fiecare dată că o luam pe un drum greșit.

Ce se întâmplă în cazul în care planul făcut de un astfel de bun samaritean ne face să eșuam, să atingem un epopeic fiasco?

Îi înțeleg pe acești oameni care sunt un adevărat model pentru societate, sunt“împliniți”, au slujbe bine plătite, realizări imense. 
Voi cei care a-ți absolvit școli de prestigiu, aveți copii minunați, care au căsătorii strălucite, au la rândul lor copii perfecți, viața copiilor voștri și a voastră e ireproșabila, fără pată, fără păcate, nu mai aveți de lucru la voi (nu trebuie să vă dezvoltați, să creșteți, să vă îmbunătățiți ), ci trebuie să vă îngrijiți de viețile altora.

Înțeleg că golul din viața voastră, frustrările, eșecurile, lipsurile, v-au făcut să vă erijați într-un fel de guru.

Înțeleg că în momentul în care faceți planuri pentru alții, le dați sfaturi nesolicitate, uitați că visele voastre au murit, au fost strivite de incapacitățiile, neputințele voastre, de handicapul vostru de a va înfrânge frica și de a lupta cu viața. 
Știu că voi a-ți trăit respectând cu sfințenie regulile pe care vi le-au trasat părinții voștri, mai știu că după căderea comunismului a-ți rămas cu niște carențe foarte mari în ceea ce privește cultura, educația, credința, spiritualitatea, capitalismul, diversitatea etc.

Înțeleg că nu mai aveți putere să luptați acum să vă schimbați viața, că v-ați risipit, v-ați irosit anii fără o țintă precisă, fără un scop, că nu a-ți dat nici un sens vieții voastre care este atât de materială, de superficială și efemeră - nereușind să lăsați nimic trainic, consistent, valoros în urma voastră. Viața voastră este măruntă, ștearsă, o dramă cu o serie de erori. Îmi pare rău pentru că va-ți risipit!

Dar, vă rog respectuos, să vă amintiți de bunele maniere, ar trebui să aveți o limită a bunei cuviințe, a respectului față de celalalt.

Indiferent de etatea cuiva, nu este normal, nu este politicos să încerci să-i impui filosofia ta de viață, nu este deloc în regulă să-l faci să se simtă mic și neânsemnat, nu este în regulă să comentezi deciziile, alegerile pe care le-a luat și să-l faci să se simtă ca în colimator!

Și să nu uitați că atâta timp cât cineva nu vă roagă să îi dați sfaturi, să îi împărtășiți din erudiția voastră nu este cazul să vă amestecați în viața lor, chiar dacă aceea persoană vă e fiu/fiică, văr/verișoară, nepot/nepoată, vecin/ă, coleg/ă, etc.

Asta înseamnă să fi civilizat.