Pereții

Pereții sunt reci, înfiorători, au devenit galbeni-vineții....ca un mort ce se străduiește să pară plin de viață și recurge la un ultim truc: îşi pun pe faţă un machiaj care ar trebui să-i ajute să disimuleze cum sunt de fapt, ce simt de fapt. Machiajul însă nu-i ajută, este mult prea strident, mult prea grotesc. Se pot citi în continuare simțămintele proiectate pe pereți ca pe o pânză a unui cinema, simțăminte proiectate de cei care au fost captivi la un moment dat între cei patru pereți.

 Se poate observa cum pe ecranul lor ca al unui tv în 3D apar imagini hidoase, de disperare, depresie, tristețe, culpabilitate, păcate ascunse adânc într-un mormânt al sufletului și a minții.

 Pereții devin bolnavi, după ce au asistat la atâta durere și fac o formă puternică de depresie nervoasă și își revarsă furia asupra mea.

Mă învăluie, mă strâng, nu mai am aer... vor să mă omoare?

Îi privesc amenințător și le fac gesturi disperate cu aratătorul cu speranța că vor înceta aceast asalt.

- Nu îmi mai luați aerul!...

Încerc să-i înțeleg, să le ascult poveştile, să vizionez bucăți din filmele viețiilor capturate de pereți. 

Ca niște psihologi dibaci realizează porteretele tuturor celor care au fost în această încăpere...dar nu mai pot suporta ce au văzut, e mai mult decât pot duce. Clachează, o iau razna...îi ascult, încerc să-i înțeleg, încerc să-i tratez....până la urmă sunt singurii mei prieteni.

 Le zâmbesc, îi încurajez, le spun că depresia se poate trata.

Atunci ei se uită pierduți în jur, nu mai cred că există salvare, lumea așa cum o știau ei cândva s-a sfârșit!

Tot ce văd în jur e falsitate, un lux ostentativ, care încearcă să ascundă sărăcia, goliciunea sufletelor.

Tot ce văd în ochii oamenilor e tristețe, nefericire, resemnare.

În fiecare zi asistă la noi piese de teatru, privesc cum fiecare își pune o mască când pășește în încăpere. Fiecare e cine vrea să fie, fiecare e cum vrea să fie. Veseli, fericiți, împliniți. Pereții vad dincolo de mască, văd cum printre gene unor oamenii le scapă câte o lacrimă, vad cum un zâmbet se transformă într-un ritus nervos.

Dincolo de aparențe se ascund oamenii bolnavi sufletește.

În momentul în care se pregătesc de plecare își dau jos câte puțin masca. Se întrezărește adevărata față. Nu e prea draguț de vizionat. Atunci pereții captează ca și un magnet prin mica portiță lăsată deschisă adevărata poveste a fiecăruia.

-          Da, viața e tristă, e bolnavă, e urâtă...dar există și filme frumoase pe care le poți proiecta, filme care pot să te încarce pozitiv.

Pereții se zbat și se scutură în încercarea de a scăpa de toate aceste imagini, filme, pentru a putea să meargă mai departe, pentru a putea să o ia de la capăt.