Străinii

 Doi oameni merg pe stradă, unul în față, unul în spate.

Tristețea li se scurge prin toate venele, oasele, prin toată carnea corpului.

Merg fără să privească în jur. Sunt absorbiți de gândurile ce le zboară prin minte - sunt ca niște păsări sălbatice de pradă, gata să-i vâneze, să-i devoreze.

Câteodată cel din spate trece în fața primului, și tot așa..merg.

Câteodată stau unul lângă celălalt, de parcă s-ar cunoaște. Nu scot nici un sunet, și totuși ființa lor urlă. Urlă de furie, necaz, nefericire.

Pășesc greoi.... câteodată par niște pietre mari fără formă, fără fond.

Sunt alcătuiți dintr-o masă de durere, tristețe, neâmpliniri, vise ucise de viață.

Cu fiecare pas pe care îl fac, altă durere se mai adaugă la durerea lor, durere care se adună, înmulțește, crește….și parcă se disperseză în jurul lor.

La un moment dat străinii se privesc lung. Ochii lor sunt goi, reci, de sticlă.

Parcă sunt o oglindă spartă în mii de bucățele. În fiecare bucațică se reflectă aceeași imagine - ratarea, eșecul, neîmplinirea.

Străinii sunt un el și o ea.

Își dau seama că se cunosc, sau mai bine zis, se cunoșteau odată. Se știau foarte bine, ba chiar se iubeau. Aveau aceliași vise, aceliași speranțe, aceleași țeluri.

Credeau că viața lor așa cum e nu se va sfârși niciodată, credeau că iubirea lor e o parte din rai. Peste noapte, puțin câte puțin, iubirea lor atât de dulce ca nectarul, a devenit venin.

…El o privește pe ea, fără nici o fărâmă de iubire, fără nici o urmă de respect, o trage brutal de mână și îi spune răstit:

-          Hai odată, femeie!

Parcă ruptă dintr-un coșmar, ea, își adună puterile și merge supusă, repede, lângă el.

Corpul o doare, îi este greu ca de plumb, îi e bolnav. Cu toate astea merge mai departe și se roagă să îi dea Dumnezeu putere, să poată păși, să poată înainta. Simte că se va prăbuși în orice secundă, simte că trupul ei se va sfărâma în milioane de firicele de nisip pe care le va spulbera vântul, pe care le vor inhala trecătorii, pe care le vor călca în picioare câinii.

Rugăciunea ei e auzită acolo sus, căci femeia înaintează alături de bărbatul de care îi este milă, teamă, groază.

 Ajunge acasă, și numără zilele care au trecut de când sunt împreună. Blesteamă ziua în care s-au cunoscut, ziua în care s-au îndrăgostit, ziua în care s-au căsătorit. Visează la momentul în care viața ei se va sfârși. La ziua în care va fi liberă, va fi în cer lângă Dumnezeu, unde nu va mai simți durere, teamă, tristețe.

Dar, până atunci câte zile triste va mai trăi? Câte zile vor mai vedea oamenii două siluete care vor face umbre pe pereții caselor, clădirilor și vor proiecta nefericirea lor pe pânza universului?