The Go-Between (2015)

         

         Un moment în această viaţă ne poate schimba cursul existenţei. Pentru băiatul de 12 ani, Leo Colston nu este vorba doar de un moment, este vorba de o vară întreagă care va deraia cursul destinului său.

O vară ce la început părea a fi promiţătoare, căci Leo este invitat să-şi petreacă vacanţa  în casa colegului său de clasă Marcus Maudslay. Cei doi nu fac parte din aceiaşi clasă socială. Leo îi ascunde lui Marcus faptul că el nu se bucură de aceliaşi privilegii. Uluit de luxul în care trăieşte colegul lui, Leo, joacă foarte bine rolul unui micuţ burghez. Vara caniculară aproape că îi va face pe aristocraţii ce nu cunoscuseră lipsurile să descopere secretul ascuns a lui Leo - originea săracă. Acesta nu are haine potrivite pentru anotimpul estival, şi găseşte scuze pentru care nu poate primi pachet cu haine de acasă.
          Marian sora mai mare a lui Marcus, o domişoară fermecătoare îi sare băiatului în ajutor. Se oferă să îl însoţească să-şi achiziţioneze haine potrivite pentru vremea caniculară. Leo refuză motivând faptul că nu îşi luase resurse financiare şi astfel nu va putea plăti. Marian doreşte să îi facă cadou hainele cu ocazia zile de naştere.
Băiatul va afla atunci faptul că nimic nu este gratis în această lume, ba mai mult darurile se plătesc foarte scump.
          Marian se apropie de micuţ, pentru că reuşeşte să-l citească ca pe o carte. Vede cât este de fermecat de luxul ostentativ, cât este de vrăjit de frumuseţea ei. Leo este delicat şi fragil, iar ea reuşeşte să-l modeleze, să-l manipuleze, să-l transforme - devine poştaşul ei personal. Asta pentru că şi Marian ascunde un secret. Un secret care dacă ar ieşi la iveală ar cutremura din temelii înalta societate.
Marcus jură însă să păstreze secretul tinerei de care este îndrăgostit.
         

           Mama fetei, o femeie rigidă, snoabă are planuri pentru ea - o căsătorie care îi va asigura o viaţa lipsită de orice griji. Marian nu este de acord cu alegerea mamei, asta pentru că ea pusese ochii pe cineva. Doar că legătura dintre cei doi amorezi este strict interzisă.
            Poştaşul, micuţul Leo, face posibile întâlnirile între cei doi îndrăgostiţi. Acesta nu ştie ce pedeapsă îi va rezerva viitorul pentru faptul că a făcut posibilă idila dintre fermierul Ted Burgess şi aristocrata Marian.
           O poveste de dragoste ce se întinde pe durata unei veri şi care se va sfârşi cu lacrimi, ţipete şi sânge, iar ecoul păcatelor se va întinde peste decenii.

Regia: Pete Travis

Scenariu: L.P. Hartley, Adrian Hodges

Distribuţia: Jim Broadbent, Jack Hollington, Samuel Joslin, Joanna Vanderham

Ciclul vieţii

        Alaltăieri parcă, priveam la spectacolul pe care mi-l oferea natura, cum creşte iarba, cum îmi surâd floricelele din copaci, cum păsărelele somnoroase se trezesc cu chef de muncă, căci e timpul să construiască o nouă casă. Totul se întorcea la viaţa într-un cuvânt.

Soarele îşi făcea apariţia timid dintre norii supăraţi. Cenuşiul începea să dispară după ce o rază de cristal a străpuns cerul mohorât, câştigase lupta aprigă pe care o dusese cu iarna. 

Era primăvară.

         Ieri admiram copii ce se scăldau în apa răcoritoare. Râul curgea lin şi parcă fluiera încântat, fericit. Ce putea fii mai de preţ pentru el decât să asculte râsul cristalin al unui copil. De fiecare dată când un pui de om se avânta în apele lui se străduia din răsputeri să alunge năduşeala care pusese stăpânire pe fiinţa lui. 

Culorile minunate se răsfângeau ca dintr-un buchet multicolor aspura noastră. Mi-am încărcat bateriile cu lumina trimisă parcă din rai, cu miresmele florilor, ale fructelor, cu buna dispospoziţie a fiecărui om ce statea tolănit la soare şi visa la vacanţa care se apropie sau a trecut.

Era vară.

         Azi e toamnă. Frunzele verzi până acum câteva clipe au devenit bolnave, nu au mai reuşit să ţină piept vântului aprig. Au luptat cu îndârjire căci nu doreau să-şi părasească casa, nu doreau să meargă într-o lume necunoscută. Mai cereau un an, sau doi, sau...încă puţin timp. Dar nimeni nu le asculta. Pământul inundat de o paletă de culori striga că nu mai suportă atâta greutate, că nu mai poate să vadă atâta suferinţă, că nu mai doreşte să asiste la moartea natruii. Pomii goi dârdâie de frig, iarba galbenă pare osândită. Cerul plumburiu ameninţă să cadă peste noi. 

         Oamenii au căzut pe gânduri. Se uită la toamna rece, o privesc în ochii ei goi, inexpresivi şi îşi amintesc că şi ei sunt datori cu o moarte.

          În jur viaţa se stinge, se scurge din natura ce până ieri era veselă, plină de energie. 

      

       ...Sămânţa începe a rodi. Încolţeşte, înmugureşte. În pântecul mamei lui copilul creşte, se dezvoltă. Pentru el e primăvară, sau poate vară, oricum îi este tare bine acolo în prima lui căsuţă. Pentru el nu există timp, anotimp, doar existenţă. E acolo ferit de frig, de dezolarea de afară, se bucură de râsul mamei, de glasul calm şi cald al tatălui. Se bucură de protecţie şi mâine odată cu apariţia primelor frunze, primelor flori va veni pe lume cu scopul de a împlini o misiune pe care i-a trasat-o bunul Dumnezeu. 

         Natura se învârte ca o roată. Natura ne oferă mereu spectacole grandioase. De fiecare dată cortina cade, doar pentru a se ridica din nou, oferindu-ne o nouă piesă magnifică.

          

Puterea e în mâinile noastre

     

         Spunem mereu că nu ne place ţara în care locuim, spunem mereu că nu ne plac românii, dar uităm un lucru esenţial. Şi noi suntem români. Şi eu, şi tu. Nu suntem patrioţi, dar nu suntem nici ignoranţi, nu suferim, dar ne doare. Vrem să oprim nereguliile, dar nu ştim cum...Mereu alţii ar trebui să facă ceva. Mereu dăm vina pe altcineva. Puterea este în mâinile politicienilor, puterea e în mâinile autorităţilor, a intelectualilor. Noi nu suntem de vină pentru nimic. Cât este de confortabil să gândeşti aşa.
         Noi suntem români şi ce se întâmplă în ţara asta ne priveşte şi ne afectează în mod direct. Orice i se întâmplă vecinului, cunoştinţei, sau rudei noastre poate să ni se întâmple şi nouă. Putem opri lucrurile nefaste, putem reconstruii din temelii ţara asta, atâta  timp cât ne dăm seama ca puterea e în mâinile noastre!
          Bunica mea are o zicală pe care o foloseşte mereu : capul plecat, sabia nu-l taie. Aşa a educat-o pe mama mea, pe matuşile şi unchiul meu. Bineînţeles că şi ei au avut tendinţa să ne crească aşa pe noi, pe copii lor. Au încercat să ne insufle umilinţă, supunere, bunătate. Să nu provocăm scandal, să nu încercăm să ne situăm în centrul atenţiei, să provocăm vreo furtură pe unde mergem. E mult mai bine să ne supunem, să ascultăm de superiori, să nu încercăm să ne împotrivim, să nu încercăm să luptăm cu morile de vânt căci nu vom ieşi niciodată biruitori. Ba mai mult vom fi un soi de paria, vom fi mereu socotiţi a fi nişte persoane neadaptate, incapabile să se muleze după cerinţele societăţii.
           A fi bun de multe ori este egal cu a fi prost, a fi ingnorant, a fi ineficient.
Cum poate să fie bine să îţi pleci capul de fiecare dată când eşti umilit, când drepturile tale şi ale celor dragi sunt încălcate, cum poate fi acceptabil să suferi în tăcere pentru a nu-ţi fi teamă că mai târziu vei suporta nişte repercusiuni.

          Dacă zicala asta se potrivea pe timpul comunismului, nu se mai potriveşte acum! Căci a venit momentul ca noi generaţia regăsită să ne cerem drepturile. Pentru asta e nevoie să ne ridicăm capul sus, cât mai sus. Nu are de ce să ne fie ruşine. Nu avem de ce să ne ascundem. Să devenim vizibili, să devenim vocali. Avem o voce, e momentul ca vocea noastră să fie auzită. E momentul ca vocile noastre să se unească, să devină una. Să cerem în cor să nu mai fim umiliţi, pentru că suntem călcaţi în picioare de fiecare dată când ni se cere o "atenţie" de către un medic, o asistentă, un funcţionar public, un profesor etc.
            A venit vremea să reclamăm orice nereguli, orice abuzuri. Împreună putem reuşi, împreună vom fii luaţi în seamă. Împreună vom avea putere. Unde-s doi puterea creşte.
           Vrem o ţară curată, numai aşa putem să facem curăţenie. Vrem să fim respectaţi, numai neacceptând să fim trataţi ca nişte inculţi ignoranţi vom reuşi să ne dobândim respectul şi să ne încununăm cu onoare.
           Numai realizând că puterea este în mâinile noastre, că hăţurile sunt la noi. Ne pasă de ţara noastră, atunci trebuie să facem ceva. Trebui să acţionăm. Avem nevoie de fapte, nu vorbe. Să operăm cu determinare, cu abilitate, fără teamă!
           Suntem o forţă, suntem o naţiune care trebuie să evolueze, să se dezvolte, să crească, să se cizeleze.
          Avem o datorie faţă de ţara asta, avem o datorie faţă de urmaşii noştrii!

Bolnav de cancer

       

         Zilele trecute unui medic chirurg din Timişoara i s-a realizat un flagrant. Solicitase mită pentru a opera un pacinet. Suma solicitată pentru operaţie m-a uimit, m-a şocat profund, m-a indignat şi m-a instigat. 6000 de lei trebuia sa plătească un asigurat care avea dreptul să beneficieze de operaţie gratis.
        Eu sunt de-a dreptul indignată de aceşti cămătari, aceşti hoţi de la drumul mare, aceşti mercenari plătiţi, căci cum altfel poţi numi un cadru medical care are sânge rece, care nu are nicio umbră de umanitate, empatie pentru un bolnav sărac, un bolnav umilit o viaţă întreagă de sistemul acesta corupt, un cadru medical capabil să lase un om să moară fără să mişte un deget dacă acesta nu poate aduna o sumă de bani aberant de mare pentru că "distinsul" medic trebuie să trăiască o viaţa de lux.
         Asiguraţi fiind nu intră în atribuţiile noastre să ne gândim la salariile bugetarilor, ei nu sunt grija noastră ci problema statului român.

        Sistemul sanitar din România este cel mai grav bolnav de cancer. Trebuie lăsat să sucombeze. Nu mai e nevoie să intervenim cu nimic ca să-l resuscită. Avem nevoie de un alt sistem. Trebuie să luptăm pentru acest lucru! Trebuie să refuzăm să oferim "atenţii" medicilor, asistentelor, anesteziştilor etc. Trebuie să facem plângeri împotriva tuturor celor care condiţionează actul medical, trebuie să organizăm flagrant oricărui medic care trăieşte cu impresia că noi trebuie să plătim pentru ca el să trăiască în lux.
         Avem nişte drepturi care ne-au fost încălcate în mod repetat, în mod abuziv. Până când vom mai suporta acest tratament? Până când vom accepta să fim jecmăniţi, umiliţi?
   Un medic dedicat, un medic ce se gândeşte doar la binele pacinetului său şi munceşte doar pentru a salva viaţa unui om, simpla lui recompensă fiind sănătatea pacientului nu merită decât respectul şi consideraţia noastră.
        Salariile cadrelor medicale trebuiesc mărite, problema este că majoritatea dintre ei sunt dependenţi de aceste practici. Au învăţat şi rezidenţii să facă la fel. Prin urmare trebuiesc pedepsiţi. Mita este egală cu hoţia, acest delict este pedepsit de lege cu puşcăria.
         Este abominabil, dureros că oameni mor cu zile în spitalele din România, sunt trataţi cu inumanitate, cu ostilitate dacă nu oferă "atenţii". E momentul să oprim această practică nesănătoasă. Tolenţa ar trebui să fie zero faţa de aceste acte de barbarie! Sunt oameni care realmente se află în suferinţă şi nu pot plăti aceşti mercenari ce sunt mânjiţi cu sângele celor care au murit pentru că nu au avut puterea financiară care să le permită să-şi cumpere dreptul la viaţă. Oameni care au fost incapabili să pună o cărămidă la vilele domnilor doctori.
            Într-o zi oricare din noi poate fi pe un pat de spital fără niciun ban în buzunar şi drept consecinţă a faptului că nu putem să ne cumpărăm un serviciu gratuit să fim lăsaţi să murim cu zile.
           Vrem o schimbare în această ţară? Schimbarea este în mâinile noastre. Noi avem puterea să facem o diferenţă. De azi înainte nu vom mai ţine în viaţa acest bolnav de cancer care ne extrage toată puterea, energia şi ne stopează evoluţia. Numai uniţi putem face ca lucrurile să funcţioneze în această ţară.
          Omenii care au luptat cu sistemul corupt sunt în ochii mei nişte eroi, ar trebui să le ridicăm statui, ar trebui să îi luăm drept exemplu. Iar mâine sper că eroii vor fii cei de la DNA care vor cerceta cum au reuşit să-şi ridice vile, să-şi achiziţioneze maşini, vacanţe şi haine de lux nişte medici care fac greve şi se plâng că sunt renumeraţi cu 2000 de lei.
         Mâine fii şi tu un erou, denunţă pe oricine îndrăzneşte să-ţi încalce drepturile, să te umilească, să te hărţuiască. Merităm mai mult, merităm o ţară în care să domnească onoarea şi respectul reciproc.

Generaţia regăsită

         

          Am văzut o serie de reportaje în care tinerii din ziua de azi au fost numiţi generaţia pierdută.
          Ieri am asistat la un moment istoric. Generaţia pierdută s-a regăsit, s-a redefinit, şi-a găsit drumul, poate vocaţia - vor fii magicienii care vor schimba la faţă România.
          Aseară românii au ieşit în stradă să-şi strige nemulţumirile. Au trăit o viaţă într-o ţară condusă de un sistem cancerigen, de oameni ticăloşi. Au trăit într-un loc unde orice era posibil dacă ai bani. Orice se poate cumpăra dacă ai bani.  Funcţii, onoruri, verdicte favorabile, libertatea. Orice poate fi acoperit şi trecut sub tăcere dacă ai bani. Mizeria poată să dispară prin minune...
        Asta a fost până ieri, să sperăm că de azi înainte nu va mai fi aşa. Să sperăm că nenorocirea din clubul Colectiv i-a trezit pe toţi. Căci cu toţii trăiam până acum izolaţi. Eram cazaţi pe propriile noastre insuliţe, în mica noastră realitate, locuiam în România noastră personală.
        Încep să cred că România mea, România ta, va deveni România noastră, va fi ţara tuturor celor care locuim în acest spaţiu. Vom lupta ca visul fiecăruia dintre noi să devină real, palpabil.
Se pare că visul secret al fiecărui român seamănă. Tot ce ne dorim este să fim respectaţi, ascultaţi, luaţi în serios. Să nu ne mai fie călcată demnitatea în picioare, să nu ne mai fie ucise drepturile, să nu mai fim scuipaţi în faţă de politicieni mincinoşi, afacerişti corupţi, funcţionari aroganţi, medici mânjiţi pe mâinicu sângele celor care nu dau mită.

          Tinerii ce au ieşit în stradă ne-au dat tuturor o lecţie. O lecţie foarte valoroasă. Dar oare suntem pregătiţi să ne-o însuşim?
           Eu personal m-am înclinat cu admiraţie în faţa lor, căci au dovedit că sunt civilizaţi, culţi, onorabili, că nu şi-au pierdut reperele, valorile, credinţele. Oamenii care au ieşit în stradă au dat dovadă de altruism, curaj, demnitate.
Se pare că protestul lor a însemnat ceva, au ieşit victorioşi în lupta cu premierul care şi-a depus demisia, şi tot ce pot să sper este că vor ieşi victorioşi şi în lupta câncenă cu sistemul mafiot din acest stat.
           O nouă revoluţie e pe cale să se declanşeze. E revoluţia generaţiei pierdute şi regăsite, generaţiei facebook, o generaţie care până ieri a fost catalogată drept o masă inertă, apolitică, ignorantă, uşor manipulabilă. O generaţie ce nu ieşea din carapace, ce nu îşi spune atât de sonor doleanţele, asta poate pentru că a avut nevoie de un impuls să lupte, poate au avut nevoie de o cauză, poate au nevoie ca o scânteie să se producă!
          A venit vremea schimbării, a venit timpul domniei generaţiei regăsite.

O istorie

       

          Răpuse, au căzut pe pământul rece. Aici totul le era străin. Nu ştiau această lume nouă. Le era teamă. Tremurau. Tot ce vedeau în faţa ochilor era cerul. Cerul pe care se plimbau nori plumburii. Poate va ploua. Ce imagine infernală. Să vadă săgeţi ameninţătoare care se îndreptă spre ele cu furie, cu repeziciune. Dacă căderea nu le-a ucis, sigur săgeţile o vor face. Sau poate că vor fi ucise de lacul care se va forma. Poate vor muri înecate....Nimic nu mai contează acum. Nu mai simt decât rareori durere. Tremură, apoi muşchii care zvâcneau dureros, corpul greu, nu mai există.
         Casa lor le apare o ultimă dată în faţa ochilor. Ce bine era acolo. Câte evenimente au trăit în acea casă. Câte au văzut în lumea lor. Câte au învăţat. Şi acum se simt goale, simt că totul a fost în van. Că au trăit în minciună, în falsitate, că au trăit pentru alţii.
          Dumnezeule câtă durere! Acum realizează că trăiseră fără să descopere adevărul. Fără să descopere care era menirea lor. Poate că timpul petrecut în lumea lor a fost prea scurt. Mult prea scurt. De ce s-a terminat viaţa lor brusc şi repede. Mult prea repede. Cu ce au greşit de au fost smulse din lumea pe care o cunoscuseră. Sau credeau că o cunoscuseră.
          Câtă confuzie.
Paşi ce se aud din toate părţile le trezesc din visare, le mai dau o şansă să-şi recapete conştiinţa, să-şi reconstituie viaţa. Să-şi ceară iertare înainte de a se arăta în faţa Domnului.
          Oare au greşit cu ceva sau au fost purtate de un curent căruia le-a fost imposibil să i se opună?
Multe întrebări. Grele întrebări. Inutile întrebări.
E prea târziu. Nu mai simt nimic. Nu mai văd nimic. Nu mai aud nimic.
Sunt doar un suflet ce se întoarce la originea sa. Nu mai există agonie, extaz. Nu mai există durere, plăcere. Nu mai există material, doar calm. Liniştea s-a aşezat peste tot.
         Cei care le-au plâns, cei care au observat absenţa lor au suspinat şi apoi au continuat să-şi vadă de viaţa lor. Au continuat să existe într-o realitate falsă, mincinoasă.
       

          Frunzele galbene, s-au unit cu pământul iar peste iarnă au fost acoperite de zăpada rece. Au trăit puţin, au trăit într-o lume dură şi nedreaptă, în care n-au avut timp să se descopere.
         Viaţa lor scurtă a fost comemorată, plânsă, apoi a devenit o amintire, un vis, o nălucire. Cu timpul a devenit o istorie. O istorie peste care s-a aşezat praful şi uitarea.

Cât sânge trebuie să mai curgă?

       

         În decembrie 1989 am crezut că am devenit liberi, că am scăpat de sub jugul celor puţini, puternici şi plini de bani. Credeam că democraţia va mirosi altfel. Credeam că vom avea drepturi.
Nu cred că ceream prea mult. Mai bine zis părinţii noştrii nu cereau prea mult pentru noi. Tot ce-şi doreau era ca noi, generaţia care va urma să dea o direcţie aceastei ţări, să aibă ceea ce ei nu au avut niciodată.
         Să avem dreptul la o viaţă decentă, să putem să ne bucurăm de libertatea de a alege, de a vorbi fără teamă, să putem să ne mişcăm, călătorim fără restricţii, să putem fii noi înşine fără a ne fii teamă de cenzură şi represiune.
         Suntem oare liberi, avem drepturi sau doar obligaţii. Suntem protejaţi de statul român?
O întrebare retorică...Cum să fim protejaţi de un stat care nu aparţine românilor, nu este al cetăţenilor acestei ţări ci al unor ticăloşi, al unor lichele, al unor oameni machiavelici, mişei fără conştiinţă, al unor ingnari mânjiţi cu bani murdari.
        România nu ne aparţine şi nu ştiu când va fii a noastră. Nu reuşim să o smulgem din mâinile acestor bestii care nu văd decât bani, funcţii, jocuri nesfârşite de culise pentru o bucăţică de putere.
       

       
       Tot ce mă întreb este cât sânge mai trebuie să curgă pentru ca lucrurile să intre pe făgaşul normal în această ţară? Câţi tineri trebuie să mai moară înainte de vreme pentru ca noi să vedem că drepturile ne sunt respectate? Câţi oameni mai trebuiesc sacrificaţi pentru ca să scăpăm de corupţie, de mită, de aroganţă, de nesimţire?
Câte lacrimi vor mai uda pământul ţării noastre până când vom vedea vinovaţi după gratii? Când responsabilii vor plăti cu vârf şi îndesat pentru faptele abominabile? Câtă vreme vom mai asista neputincioşi la bâlbele conducătorilor, la felul în care se spală pe mâini de responsabilitate, le felul în care aruncă pisica moartă în curtea altcuiva?
        Vrem fapte nu vorbe. Vrem vinovaţi, vrem să descoperim criminalii şi să-i punem la zid. Vrem ca sângele nevinovat să nu mai hrănească pământul, e vreme ca hoţii, şmecherii, excrocii, criminalii să plătească!
            Cum altfel se vor vindeca rănile încă deschise ale locuitorilor acestei ţări. Cum altfel vor putea să se vindece de traumele trectului? Cum vor putea să închidă ochii părinţii noştrii ştiind că până şi nepoţii lor vor moşteni o ţară coruptă, murdară, bolnavă până în măduva oaselor!
         

Little Boy (2015)

Pepper Flynt Busbee este un băiat de 8 ani care are norocul să se nască într-o familie care îi oferă iubire, sprijin şi înţelegere.

Are nevoie de aceste lucruri pentru că băiatul nu seamănă cu băieţii de vârsta lui. Deşi are 8 ani arată ca un copil de 4 ani. Nu mai creşte. Părinţii sunt preocupaţi de soarta fiului lor şi încearcă să afle răspunsul la întrebarea care îi macină – este fiul lor pitic?

Din cauza faptului că este mărunţel, Pepper este ţinta glumelor copiilor. El este ridiculizat, bruscat şi jignit în mod sistematic. Băiatul însă îndură toate aceste acte de maliţie cu stoicism.

Singurul om care pare să-l înţeleagă cu adevărat este tatăl lui, James. Între cei doi se creează o prietenie demnă de invidie.

James îl ajută pe fiul lui să evadeze din lumea aceasta dură şi nedreaptă cu ajutorul imaginaţiei şi a jocurilor. Astfel viaţa lui amară este îndulcită.

Al doilea război mondial va strica lucrurile pentru Little Boy, căci aşa este poreclit băiatul. Tatăl lui trebuie să plece la război, iar micuţul rămâne singur, o ţintă vie pentru copii înarmaţi mereu cu invective veninoase.

Durerea şi dorul după tată îl dărâmă mai mult decât orice.

Little Boy ştie că tatăl său va veni acasă doar în momentul în care războiul va lua sfârşit.

Când un magician vine în oraş şi îl alege pe Little Boy să-i fie asistent, acesta este rugat să se străduiască să-şi folosescă puterile pentru a mişca lucruri. Trucul pare să-i reuşescă.

După această întâmplare micuţul este convins că este înzestrat cu nişte puteri fantastice şi că dacă se va concentra va reuşi să-l aducă pe tatăl lui acasă.

Dornic să facă orice e nevoie pentru a-l aduce pe prietenul lui acasă, băiatul îi ascultă sfatul părintelui Oliver şi se împrieteneşte cu un japonez, vizitează bolnavii etc.

Războiul însă nu ia sfârşit, ba mai mult familia Busbee primeşte o veste teribilă. James se sfârşise pe front.

Micuţul refuză să se dea bătut, crede în continuare în capacităţile lui extraordinare, în puterea fantastică de a face acte de magie.

Cert este că James apare, revine acasă rănit, amnezic, după ce războiul ia sfârşit şi acest luru îi este atribuit lui Little Boy, în puterile căruia încep să creadă localnicii şi nu numai, căci faima lui excede graniţele statului.

Dacă Little Boy pune capăt războiului sau nu este discutabil. Ceea ce este indubitabil este faptul că iubirea dintre el şi tatăl lui este atât de puternică, este o forţă indistructibilă, este un act magic.

Un film fenomenal despre iubirea imensă dintre un băiat şi un tată, ce nu poate fi distrusă nici de distanţă, nici de boală, nici chiar de moarte.

 Regia: Alejandro Monteverde

Scenariu: Alejandro Monteverde, Pepe Portillo

Distribuţia: Jakob Salvati, Emily Watson, Michael Rapaport 

Aferim! (2015)

     

           Ţara Românească. Anul 1835.

Carfin - un ţigan este robul unui boier influent, fuge după ce soţia acestuia îl ispiteşte şi îl atrage în patul ei. Bărbatul ştie că singura lui soluţie este să fugă cât mai departe sau îşi va pierde viaţa.

Boierul vrea cu orice preţ să-l găsescă pe cel care l-a făcut de ruşine şi îl tocmeşte pe zapciul Costandin, care este secundat de fiul său Ioniţă.

Cei doi au parte de peripeţii până reuşesc să-l găsescă şi să-l aducă pe ţigan la boier. Parcurg nişte drumuri înţesate cu pericole, aproape dau nas în nas cu haiducii care jefuiseră şi omorâseră nişte boieri, dar după ce pun mâna pe ţiganul buclucaş îşi fac timp să se destindă.

Odată ajunşi la destinaţie, îl aşteaptă pe boier pentru a-l preda pe Carfin. Între cei trei se stabileşte o legătură după ce bărbatul le povesteşte viaţa lui. Şi pe cât de mult dipreţuiau ţiganii reuşesc să vadă în acest om un suflet pe care hotărăsc să-l ajute.

Zapciul încearcă să vorbească cu boierul, să pună o vorbă bună, însă acesta este de neânduplecat. Tot ce doreşte este să pedepsească crunt „cioara” care l-a făcut de ruşine.

Nici insistenţele boieroaicei Sultana, care recunoaşte că l-a ademenit, nici apelul zapciului la bunătate şi respectarea legii nu are efect în faţa soţului trădat.

După ce adună toate slugile şi toţi robii în curte, boierul îi predă o lecţie crudă celui care a avut curajul să intre în patul soţiei lui - îl castrează.

Filmul este de un realism cutremurător, prezintă viaţa din ţara Românească a acelor timpuri fără machiaj, fără măşti.

Replicile nu sunt artificiale, decurg firesc, iar limbajul fără perdea vine să sublinieze din nou realismul acestei poveşti.

O ţară condusă de boieri fără suflet din orient, o ţară în care ţiganii erau vânduţi ca o marfă, o ţară în care predomina rasismul, diferenţele de clasă.

Filmul realizat pe peliculă alb-negru este fără îndoială o poveste excepţională ce nu trebuie ratată.

Regia: Radu Jude

Scenariu: Radu Jude, Florin Lăzărescu

Distribuţia: Teodor Corban, Mihai Comanoiu, Toma Cuzin, Luminiţa Gheorghiu, Victor Rebenciuc

      

Nu am arme

Nu am arme să le încarc cu gloanţe.

Am câştigat bătălii cu ale mele goale braţe.

Pe cei ce m-au rănit i-am ascultat şi am învăţat,

Că nu mă pot ucide cuvintele care se sparg când cad. 

Celor ce m-au scuipat, le-am trimis un zâmbet cald,

Celor ce m-au lovit, m-au înjurat, le-am spus că poate am meritat...

Sunt un om cu păcate, dar sufletul curat.

Doar Dumnezeu poate să ne ţină morală, să ne certe.

Le-am cerut tuturor stăruitor să mă ierte.

I-am îmbrăţişat pe toţi fără excepţii.

Pe cei ce m-au făcut să plâng, să râd, pe cei ce mi-au adus decepţii.

Parazitul

       În fiecare dintre noi vieţuieşte un parazit care este hrănit şi menţinut în viaţa de friciile noastre, emoţiile negative, pesimism.
      Ne întrebăm adeseori de ce ne simţim slăbiţi, fără putere, vlagă, incapabili să mergem pe drumul nostru.
      Ne întrebăm de ce nu mai avem energie, forţă de acţiune, de ce suntem palizi, livizi şi tremurăm la fiecare adiere de vânt.

      Parazitul din noi creşte, se dezvoltă armonios, pe măsură ce noi ne panicăm, ne analizăm, ne examinăm, ne judecăm cu cruzime şi ne condamnă de n ori pentru aceiaşi greşeală.
Îl hrănim cu tot mai multă hrană de calitate. Are impresia că este la un restaurant de lux. De ce ar pleca atunci în altă parte?
      Acest parazit nu va muri niciodată atâta timp cât noi îl întreţinem, atâta timp cât vom avea mai mare grijă de el decât de noi.
      Tot ce putem face în momentul în care ne dăm seama că acest parazit locuieşte în noi şi a pus stăpânire pe mintea şi fiinţa noastră este să-l eliminăm. Să-l distrugem.
      Dar pentru asta trebuie să ne pregătim . Să ne cumpărăm arme, să ne ascuţim sabia, să facem un plan de luptă. Apoi să-i declarăm război.
      Să fim nişte soldaţi curajoşi, să ne aruncăm în luptă pentru a nu ne lăsa dominaţi, manipulaţi de parazitul hrănit cu temerile noastre. De azi înainte să refuzăm să-l mai hrănim cu emoţiile negative care l-au făcut un dolofan vesel şi plin de energie.

Cuvintele sunt arme

Am întâlnit în viaţa mea o mulţime de oameni ce nu au reuşit să se împace cu cine sunt, ce au ajuns sa facă, ce au construit pe acest pământ. Oameni profund ancoraţi în această lume materială din care nu aveau cum să evadeze, de fapt nici nu-şi doreau asta. Pentru că era singura lor realitate.

Oameni care au eşuat lamentabil în a trăi, în aşi atinge visele personale. Oameni care nu au învăţat să zboare, ci doar au imitat ca nişte maimuţe gesturi, motto-uri, de la alţi oameni.

Tot ce şi-au dorit a fost să îşi facă o situaţie financiară de invidiat, să urce pe treptele sociale - să ajungă în vârful piramidei, dar au eşuat.

Singurul lucru care le-a rămas - frustrarea, ura şi amărăciunea.

Aceşti oameni care nu doresc ca luminile să cadă asupra lor, căci cred că alte persoane sunt ca ei, vânează eşecul pentru a se înfrupta şi a extrage o doză de energie, putere, satisfacţie macabră, gândesc ca nişte animale, ca nişte primate, şi tot ce fac este să atace înainte ca cineva să fac acest gest. Atacă pentru a se apăra de un presupus atac, care cel mai probabil nu ar fi avut loc niciodată. Se folosesc de cuvinte, căci ştiu că sunt o armă letală.

Aruncă în stânga, în dreapt săgeţi otrăvite, care rănesc adeseori mortal pe cei care sunt mai slabi de înger.

Seceră cu sabia bine ascuţită pe oricine încearcă să le spună o idee, o părere nu neapărat contradictorie.

Te împuşcă drept în inimă când vrei să zbori, să zburzi, să te bucuri de viaţă.

Te înjunghie fără ezitare de fiecare dată când văd că tu ai puterea să te ridici după fiecare luptă pierdută, să o iei de la capăt cu mai multă putere şi determinare.

Cuvintele sunt arme şi unii le folosesc pentru a-i distruge pe prieteni, pe duşmani, pe cei din familie chiar. Fac asta pentru că sunt roşi de moliile timpului care a trecut şi nu a trecut în favoarea lor. Fac asta pentru că numai astfel nu se mai gândesc la viaţa lor măruntă sau mai bine zis la faptul că ei nu mai trăiesc demult, sau poate nu au trăit niciodată. Cum poţi spune că ai trăit dacă nu ai avut propriile tale vise, propriile tale năzuniţe, propria personalitate.

Singurul lucru pe care aceşti zombi au reuşit să-l facă în această viaţa a fost să taie aripile celor care se pregăteau să zboare, să le ucidă încrederea în ei, să zugrume speranţa lor în visele şi drumul care îi va duce spre împlinirea destinului personal.

Cum putem lupta împotriva acestor morţii vii? Nelăsând cuvintele lor să ne atingă, evitând să dăm atenţie interpretărilor pe care le fac, neascultându-le sfatul. 

Tot ce spun urât, rău acesţi oameni are legătură cu ei, cu ce simt ei despre persoana lor.

Toate cuvintele negre ce izvorăsc din fiinţa lor lăsate să curgă, nefiind absorbite vor reuşi într-o zi să-i înece.

Doi îndrăgostiţi

Doi îndrăgostiţi sfârtecă noaptea

Torturează tăcerea cu pasul lor cadenţat.

Ei, îi răsună tocurile pe asfalt

El, râde la gluma iubitei amuzat.

Noaptea-i înghite

Viaţa le trimite

O mulţime de teste, o mulţime de ispite.

Doi îndrăgostiţi

Se văd la lumină

Ajung doar atât – un străin, o străină.

Inch' Allah (2012)

      O tânără doctoriţă se trezeşte în fiecare zi neştiind dacă peste câteva secunde, minute, ore va mai fi în viaţă. Chloe, o canadiancă ce munceşte pentru Crucea Roşie în Ramallah, locuieşte în Ierusalim.
       Tot ce îşi doreşte tânăra idealistă este să ajute oamenii, să facă ceva bun în această lume crudă, nedreaptă.

      Foarte prietenoasă, îşi face amici şi în rândul evreilor şi al arabiilor. Prietena ei Ava, o tânără soldat, locuieşte împreună cu Chloe în aceiaşi clădire şi parcurg împreună drumul spre muncă. Nu este însă un drum obişnuit ci este plin de pericole la tot pasul. Fiecare clipă poate fi ultima.
      Chloe are o pacientă de origine arabă, Rand, aceasta este în aşteptarea unui copil, iar cele două tinere se împrietenesc. Pe măsură ce lucrurile se înrăutăţesc şi noi atacuri destabilizează zona, Chloe se simte tot mai deprimată, simte că nu face suficient să ajute oamenii prinşi în acest război dureros, fără sens.

      Este incapabilă însă să aleagă  între o tabără sau alta, asta pentru că este conştiientă că şi de o parte şi de cealaltă se găsesc oameni care au carne, oase, suflet, oameni care au dreptul la viaţa.
      Când prietena ei nu este lăsată de soldaţii israelieni să treacă graniţa pentru a ajunge la spital să nască iar ca urmare a acestui act de cruzime pruncul nou născut moare, Rand o atacă cu ferocitate pe tânăra doctoriţă şi îi cere să părăsească această ţară.
       Îndurerată, lovită profund, Chloe decide să plece, căci războiul şi tensiunile din zonă o depăşesc şi o fac să se simtă neputincioasă şi incapabilă. O fac să se simtă legată de mâini şi de picioare.
Dar înainte de a pleca face un lucru care îi va schimba pentru totdeauna existenţa.
      Un film despre violenţa ce naşte violenţă, despre tensiuni şi conflicte care continuuă să se amplifice, să explodeze.

Regia: Anais Barbeau Lavalette

Scenariu: Anais Barbeau Lavalette

Distributia: Evelyne Brochu, Sabrina Ouazani, Sivan Levi, Yousef Sweid

      

Întoarcerea la tine

       Te surprinzi de multe ori căzând în butoiul cu melancolie, eşti invadat de valuri de tristeţe. Te
simţi inutil, simţi că locul tău nu e aici. Dar oare unde?
Căci ai umblat ca un beznetic de aici - acolo, te-ai întors înapoi şi tot nu ţi-e bine. Tot simţi că ceva te apasă. Tot simţi un gol pe care încerci să-l umpli cu cât mai multe lucruri materiale.
Îţi dăruieşti multe lucruri. Sunt un premiu pe care ţi-l oferi căci ai mai rezistat o zi, o săptămână, o lună, să mergi la aceiaşi slujbă care te face să te simţi mic, neimportant, care te face să tresari în mijlocul nopţii.
      Îţi oferi mereu premii - prăjituri, haine, accesorii, electronice, vacanţe. Dar orice ţi-ai dărui nu reuşeşti să te destinzi, să fi fericit, căci în definitiv nu-ţi place viaţa pe care ai construit-o.
Ai construit un lucru fals. Construcţia ta are la bază proiecte realizate de alţii pentru tine. Mama a vrut asta pentru tine, tata asta, soţul/soţia asta. Fiecare a contribuit la naşterea realitaţii tale, cu excepţia ta.
Prin urmare tu le-ai permis să distrugă sensul vieţii tale pe acest pământ. De aici provine toată angoasa, tumultul, anxietatea pe care o resimţi. Eşti bolnav, dar ce te doare de fapt? Dacă cineva te întreabă ce e cu tine nu şti să-i răspunzi. Eşti debusolat. Simţi că ceva e greşit, simţi că te-ai împotmolit. Vezi mizeria din viaţa ta dar nu şti de unde să începi să faci curat. Ce să arunci, ce să păstrezi? Sau să dai foc la tot? De unde să începi? Unde să ajungi?

Trebuie să te întorci la tine. Să te reuneşti cu fiinţa ta. Să curgi ca un râu. Să-ţi urmezi cursul, fără abateri, devieri, fără să laşi pe alţii să creeze canale adiacente nedorite.
Începe azi!
Fă un exerciţiu simplu. Redu zgomotul din jurul tău. Redu intensitatea vocilor celor care au preluat hăţurile vieţii tale. Redu gândurile repetitive, negre. Nu mai onora comenzile de genul - fă asta! (pentru a nu supăra pe X sau Y).
La tine nu te gândeşti. Cine o să te vindece? Doar tu ai puterea asta. Nu te mai supăra pe tine.
Sparge barajele, sparge digurile şi revarsă-te. Nu mai respecta traseul pe care ţi l-au impus alţii, căci nu vei ajunge niciodată să te cunoşti, să te iubeşti.
Întoarce-te la tine şi toate durerile, toată confuzia şi agonia în care trăiai se va rispi ca fumul.
Curgi ca un râu spre sensul tău.

Rugăciune grabnic folositoare către Sfântul Efrem cel Nou

Sfântul Efrem cel Nou a fost alături de mine când am avut nevoie mai mare. A intrat în viaţa mea când credeam că o veche durere a mea nu poate fi alinată, vindecată. 

Mi-am pus atunci toată speranţa în el. I-am spus că doar el poate să mă ajute. Prima rugăciune - odată rostită şi Sfântul Efrem cel Nou mi s-a arătat în vis şi m-a liniştit şi mi-a promis că va fi alături de mine.

Eu i-am promis la rândul meu că voi spune tuturor faptul că el m-a ajutat şi că voi dona bani unei familii nevoiaşe. 

Dacă aveţi nevoie de o minune în viaţa voastră, dacă doriţi să vă schimbaţi viaţa, să vă găsiţi liniştea, drumul, dacă doriţi să vă vindecaţi de boli grave cere-ţi ajutorul Sfântului. Există o singură condiţie - să credeţi în el cu toată fiinţa.

Eu îi mulţumesc pentru darul pe care mi l-a făcut şi nu voi înceta niciodată să mărturisesc tuturor faptul că Sfântul Eferm cel Nou are puterea de a săvârşi minuni.

Rugăciune grabnic folositoare către Sfântul Efrem cel Nou

Sfinte Mare Mucenice Efrem, ascultă rugăciunea mea, a păcătosului, şi vino în ajutorul meu. Am aflat de minunile tale, am aflat de darurile pe care le-ai primit de la Dumnezeu pentru jertfelnicia ta. Şi văzând cum atâta mulţime de oameni a fost ajutată de tine, îndrăznesc să nădăjduiesc şi eu, ştiind că nu vei trece cu vederea cererea mea. De nenumărate ori te-ai arătat în vedenii şi vise, spunând celor credincioşi că vor primi cele cerute în rugăciune. Eu nu sunt vrednic de o astfel de mângâiere, pentru că păcatele mele sunt multe şi credinţa mea este puţină, dar cred că iubirea ta covârşeşte răutăţile mele şi nădăjduiesc, prin mijlocirea ta, să pun început bun mântuirii mele. 

Roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, Sfinte, să caut cele de folos mântuirii. Trupul meu este slăbănogit de păcate şi sufletul meu este moleşit din pricina patimilor. Iubitor de păcate sunt şi la faptele cele bune mă levenesc. Cere-I lui Dumnezeu să îmi sporească credinţa, să-mi înmoaie inima cea învârtoşată, să îmi dăruiască smerenie, răbdare şi râvnă în războiul duhovnicesc. Sfinte Efrem, învaţă-mă să mă rog, să nădăjduiesc, să cred, să iubesc, să rabd şi să iert. 

Sfârşitul tău mucenicesc mă îndeamnă să lepăd desfătările trecătoare ale acestei lumi. Chinurile pe care le-ai suferit mă îndeamnă să ridic şi eu crucea ascultării de Dumnezeu. Învaţă-mă, sfinte, să trăiesc nu după voia mea, ci după voia dumnezeiască, să nu caut cele ale mele şi să mă izbăvesc de patimile şi de păcatele care mă apasă. Alungă de la mine toate ispita diavolească. Prea mult am păcătuit, prea mult am izgonit de la mine harul dumnezeiesc. Acum a sosit ceasul mântuirii mele, sfinte. Domnul bate la uşa inimii mele şi vreau să Îi deschid. Ajută-mă, sfinte, că sunt neputincios!

Roagă-te pentru mine până la ultima suflare a vieţii mele. Roagă-te, Sfinte Efrem, pentru tot poporul creştinesc, pentru toţii ierarhii, preoţii, monahii şi credincioşii. Roagă-te pentru părintele meu duhovnicesc şi pentru toate rudeniile mele după trup şi după duh. Roagă-te, sfinte, pentru robii lui Dumnezeu (numele), pentru toţi cei care mi-au cerut să mă rog pentru dânşii, pentru toţi cei care se roagă ori se ostenesc pentru mine, pentru toţi cei care mi-au făcut vreun bine ori vreodată m-au ajutat, ştiuţi şi neştiuţi.

Ajută, Sfinte Efrem, pe cei care zac în patimi, robiţi de nepocăinţă şi trândăvie, pe cei ce sunt în necazuri şi în ispite. Alină-le suferinţa sufletească şi trupescă şi-i ocroteşte pe cei ce sunt în închisori, în spitale, azile sau orfelinate şi pe toţi cei care sunt singuri, bolnavi şi neputincioşi.Înmulţeşte rugăciunile pe care le faci pentru noi, Sfinte, ca şi noi să cădem la rugăciune, mulţumindu-ţi din prea plinul inimii. Ca împreună cu tine să Îl slăvim pe Dumnezeul cel în Treime lăudat, în vecii vecilor. Amin.

Tărâmuri de basm: Mănăstirea Studeniţa

     

      Mănăstirea Studenica (Studeniţa în româneşte) este protejată de brazi, de copaci şi de zidul gros de piatră care o înconjoară. Realitatea este că această mănăstire nu are nevoie de protecţie. De ce anume să fie protejată. Nimic rău nu poate pătrunde în mănăstire, iar dacă noi oamenii aducem gândurile şi păcatele noastre, le aducem doar până în curtea mănăstirii căci acolo ca un miracol păcatele, grijile, fricile dispar.

De parcă o mână nevăzută se aşeză pe fruntea noastră şi ne şterge toată încărcătura, mizeria, pe care o căram în minte, în fiinţa noastră.

   

      Situată în partea de sud a Serbiei, în satul Studenica, între Kraljevo şi Novi Pazar şi construită de regele legendar Stefan Nemanja, mănăstirea are o istorie remarcabilă şi este aproape de inimile sârbilor. Stilul arhitectural conţine mai multe elemente, astfel a fost denumit stilul raşka după regiunea din care face parte.
   
      În curtea mănăstirii meşteri munceau cu zor, refăceau vechiul zid cu bucurie şi dedicaţie.

      Am pătruns în mănăstire cu emoţie. Am găsit-o aproape goală. M-a uimit cât de bine e păstrată având în vedere că datează de prin anul 1190. Interiorul ei nemaifiind renovat.

      Pe uşa veche de lemn au păşit atâţia regi, conducători şi sfinţi ai Serbiei încât era imposibil să nu simţi farmecul imens şi amprenta pe care şi-au pus-o în acest loc de vis.

Ca de obicei am căutat, am vânat cu disperare un miracol, am chemat prin rugăciune Duhul Sfânt care să-mi alunge suferinţele şi temerile reale sau poate închipuite. Doar că miracolele nu trebuie căutate, de cele mai multe ori ele te găsesc pe tine.

Am ieşit apoi în curte şi m-am aşezat sub un copac bătrân, poate de o seamă cu mănăstirea, cine ştie. În jurul copacului se jucau patru copii de etnie rusă. Râdeau şi făcea glume. Se simţeau acasă. Unul dintre ei m-a privit curios şi mi-a zâmbit cu gingăşie.
        I-am privit, am contemplat peisajul montan, şi am atins copacul bătrân şi iarba verde.

Atunci am zâmbit căci am aflat ce înseamană un miracol. Iarba care creşte e un miracol, copacii, brazii, păsările, micile vietăţi, fiecare adiere de vânt, fiecare zumzet, fiecare copil şi fiecare om şi animal este un miracol.
Am sosit la mănăstirea Studenica după un drum lung de 10 ore, obosită şi cu o durere de cap monstruoasă, am plecat odihnită şi în formă.

Ne-am luat la revedere cu greu, încercând să mai surprindem amănunte pe care să le închidem în sufletul nostru şi pe care să le scoate de fiecare dată când avem nevoie de puţină magie în viaţa noastră.
Un tărâm de basm fermecat ce va rămâne mereu aproape de inima mea.

Sursa de existenţă a vieţii

       

       Nu cred că ne dăm seama ce importanţa are pământul pentru noi. Fără pământ nu am mai exista. Căci el este mama noastră, tatăl nostru, casa noastră. El ne hrăneşte, ne ajută să supravieţuim, să evoluăm. El ne dă ce are mai bun, mai preţios, iar noi îl lovim, îl maltratăm, îl distrugem, fără a ne da seama că astfel ne distrugem pe noi. "Pământul a devenit irespirabil. Riscăm să dispărem, sufocaţi de propria noastră „operă”. "

          La recomandarea prietenului Mihai Dunoiu, am citit cartea "Inteligenţa Materiei", scrisă de către profesorul Dumitru Constantin-Dulcan. Mi-a atras atenţia textul care reproducea scrisoare şefului de trib Pieile Roşii către preşedintele S.U.A., după ce acesta îşi exprimase dorinţa de a cumpăra o parte din pământul deţinut de acest trib.

     „Cum s-ar putea vinde sau cumpăra cerul ori căldura pământului?
Ideea ni se pare stranie. Dacă prospeţimea aerului şi murmurul apei nu ne aparţin, cum le putem vinde?
Pentru poporul meu nu există colţ al acestui pământ care să nu fie sacru. Un ac de pin care sclipeşte, un mal nisipos, o brumă întinsă în mijlocul pădurii întunecate, totul este sfânt în ochii şi în memoria celor din poporul meu.
Seva care urcă în arbori poartă în ea credinţa Pieilor Roşii; fiecare luminiş şi fiecare insectă sunt sacre pentru memoria şi credinţa poporului meu.
Când albii merg la ceruri şi uită locul natal, morţii noştri nu-şi uită niciodată acest pământ frumos pentru că el le este mamă. Noi facem parte din pământ şi el face parte din noi.
Florile sunt surorile noastre, cerbii, caii, vulturii sunt fraţii noştri; crestele stâncilor, roua preeriilor, căldura din pieptul poneilor şi omul aparţin aceleiaşi familii.
Acest pământ este sacru pentru noi. Iar apa scânteietoare care se prăveleşte în râuri şi pârâiaşe nu este numai apă, ea este sângele strămoşilor noştri.
… Trebuie să-i învăţaţi pe copiii voştri că pământul nostru este sfânt, că fiecare imagine ce se reflectă în apa clară a lacurilor este ca o fantomă care vorbeşte despre întâmplări, despre amintiri ale vieţii celor din poporul meu. Murmurul apei este vocea tatălui meu.
Râurile sunt surorile noastre; ele ne astâmpără setea, ne poartă canoea şi ne hrănesc copiii. Dacă noi vă vindem pământul nostru va trebui să vă amintiţi toate acestea şi să-i învăţaţi pe copiii voştri că râurile sunt surorile noastre şi ale voastre şi de aceea trebuie să le iubiţi ca pe fraţii voştri.
Noi ştim că omul alb nu înţelege modul nostru de a vedea lucrurile. Pentru el o palmă de pământ face cât oricare alta pentru că el este un străin care vine în noapte, îşi ia de pe pământ ceea îi trebuie şi-l părăseşte. Pământul nu-i este frate, ci duşman. Îşi uită mormântul tatălui său şi îşi creşte copiii fără dragoste de pământul natal… El tratează pe mama sa, pământul,  şi pe tatăl său, cerul, ca pe lucruri care se pot cumpăra, jefui sau vinde, asemenea oilor şi perlelor colorate. Lăcomia sa va sărăci pământul şi-l va lăsa pustiu.
Eu nu ştiu nimic, modul nostru de a fi diferă de al vostru (…)
Nu există un colţ liniştit în oraşele omului alb. Nicăieri nu se aude creşterea ierbii primăvara sau bătaia aripilor de fluturi.
Dar poate că este aşa pentru că eu sunt un sălbatic şi nu înţeleg.
Zgomotul din oraşe te asurzeşte. Ce rămâne din viaţă dacă nu poţi asculta clipocitul apei şi cântecul broaştelor în noapte?
Dar poate este aşa pentru că eu sunt un sălbatic şi nu înţeleg.
Indianul preferă adierea vântului care mângâie oglinda iazului şi mireasma vântului spălat de ploaia de amiază sau parfumat de pini.
Aerul este scump omului roşu pentru că toţi împart acelaşi suflu. Animalul, arborele şi omul – toţi respiră la fel. Omul alb nu pare să perceapă aerul pe care îl respiră.
Asemenea unui muribund, el nu-i mai recunoaşte mirosul… Trebuie să ştiţi că aerul este cu mult mai preţios şi că suflul aerului este acelaşi în toate lucrurile care trăiesc. Aerul care a dat strămoşilor noştri prima lor respiraţie primeşte, de asemenea, ultima lor privire.  Şi dacă ne vindem pământul, voi trebuie să-l păstraţi curat şi sfânt pentru ca omul să poată simţi mângâierea vântului şi dulceaţa câmpului în floare.

… Dacă hotărâm să vă vindem pământ, voi pune o condiţie: omul alb trebuie să trateze animalele de pe acest pământ ca pe fraţii şi surorile sale.
Eu sunt sălbatic şi nu înţeleg alt mod de a trăi.
Am văzut miile de bizoni care putrezeau în preerie, lăsaţi acolo de omul alb care i-a ucis din goana trenului.
Eu sunt un sălbatic şi nu pricep cum acest cal de fier care fumegă poate fi mai important decât bizonii pe care noi nu-i ucidem decât pentru nevoile vieţii noastre.
Ce este omul fără animale? Dacă toate animalele ar dispărea, omul ar muri complet solitar, pentru că tot ceea ce li se întâmplă animalelor i se întâmplă imediat şi omului.
Toate lucrurile sunt legate între ele.
Spuneţi copiilor voştri că pământul de sub picioarele lor nu este altceva decât cenuşa strămoşilor noştri… Învăţaţi-i pe copiii voştri ceea ce noi i-am învăţat pe ai noştri – pământul este mama noastră şi ceea ce i se întâmplă pământului, nouă ni se întâmplă şi se întâmplă copiilor pământului. Dacă omul batjocoreşte pământul, pe sine se batjocoreşte.
Noi o ştim de mult – nu pământul aparţine omului, ci omul pământului.
Noi o ştim bine – toate lucrurile sunt legate între ele, aşa cum sângele face legătura între membrii aceleiaşi familii.
… Nu omul a ţesut pânza pământului; el este doar un fir. Tot ceea ce el face cu pânza pământului, lui îşi face. Nici omul alb, care are un Dumnezeu, nu poate să nu împărtăşească acest destin comun.
Când ultimul om va dispărea de pe acest pământ şi când amintirea sa nu va mai fi decât umbra unei imagini care străbate preeria, râurile şi pădurile vor păstra spiritul fraţilor mei pentru că ei iubesc acest pământ ca pruncul bătăile inimii materne.
După toate, noi suntem probabil fraţi şi surori. Există ceva pe care noi îl ştim bine şi pe care omul alb îl va şti, poate, într-o zi: Dumnezeul nostru este acelaşi cu al vostru. Voi credeţi că Dumnezeu este numai al vostru, ca şi pământul nostru. Este imposibil. El este Dumnezeul omului şi are aceeaşi îndurare pentru toţi oamenii, albi sau roşii.
Cel ce-şi murdăreşte patul va pieri într-o zi sufocat de propriile sale mizerii. Dar în timp ce noi pierim, voi veţi străluci iluminaţi de forţa unui Dumnezeu care v-a condus pe acest pământ şi care, într-un scop special, v-a permis să ne dominaţi.
Acest rost este ciudat pentru noi. Noi nu înţelegem pentru ce sunt ucişi bizonii, de ce nu sunt domesticiţi caii sălbatici, de ce lucrurile cele mai ascunse ale naturii sunt înăbuşite de mirosul greu al oamenilor, de ce priveliştea frumoaselor coline este tulburată de strigătele lor.
Unde sunt desişurile ascunse? Au dispărut.
Unde este marele vultur? A dispărut şi el.
Este sfârşitul vieţii şi începutul supravieţuirii. „

       

        Nu ar trebui să uităm niciodată ce semnificaţie are pământul -  ''sursa de existenţa a vieţii noastre''. 

Oare omul care vieţuieşte azi pe acest pământ nu îşi dă seama că distrugând pământul se autodistruge, se condamnă la moarte? "Dacă omul distruge Pământul care l-a creat şi care-l hrăneşte, înseamnă că ori doreşte să se sinucidă, ori adevărurile pe care le deţine despre sine şi natură sunt false."