Fury (2014)

                                                  

 O poveste impresionantă despre legăturile umane care se pot naşte între nişte străini care pe parcursul războiului devin o familie. O poveste care înainte de a prezenta ororile războiului prezintă camaraderia, puterea de a merge mai departe chiar când crezi că nu mai poţi, nevoia de conservare.

         Fury, tancul care îşi face loc printre ruine, printre cadavre pentru a urca pe scena de luptă este casa celor cinci tanchişti care sunt decişi să ucidă cât mai mulţi nazişti.  Tanchiştii sunt Wardaddy, Don Collier (Brad Pitt), sergentul dur dar cu suflet de aur, creştinul Boyd Swan (Shia LaBeouf),  brutalul Grady Travis (Jon Bernthal), hispanicul Gordo Garcia (Michael Pena) şi Norman Ellison (Logan Lerman) un tânăr dactilograf care primeşte misiunea de a-i lua locul şoferului mitralior care fusese ucis. Norman este copleşit de noua sa misiune, ideea de a ucide o fiinţă umană îl repugnă. Pus faţă în faţă cu inamicul, Norman trebuie să ucidă, nu doar pentru a se proteja pe el însuşi, nu doar pentru a supravieţui, ci pentru a-i ţine în viaţa pe celialţi ocupanţi ai tancului. Norman trece ca toţi ceilalţi prin botezul manipularii şi reuşeşte să vadă în nemţii care îi ies în cale inamici fioroşi. Începe să simtă plăcere în a ucide, începe să se simtă în largul lui alături de noii săi companioni (care mai luptaseră împreună în Africa).

         Pe parcursul filmului, personajele ne devoalează toată paleta de culori sumbre pe care le proiectează un război. Fiecare încearcă să facă faţa războiului în felul său. Glumind, consumând alcool, abandonându-se în plăceri carnale sau invocându-l pe Dumnezeu. Oricum au ales să se motiveze pentru a nu claca, personajele mulţumesc cerului după fiecare luptă că au mai câştigat încă o zi de cheltuit pe acest pământ. Moartea cruntă stă mereu la pândă şi seceră neobosită altă şi altă viaţă umană.

         În peisajul dezolant în care predomină case parăsite şi distruse de bombe, trupuri contorsionate ce până în urmă cu câteva secunde respirau, se plimbă cu privirea tristă fiinţe umane. Oameni care cred că pot supravieţui, speră că îşi pot reconstrui viaţa, selectează dintre lucrurile pe care le-au acumulat de-a lungul timpului câteva pe care le depozitează într-un bagaj, câteva lucruri care îi vor însoţi în noua viaţa sau poate spre moarte.

         Ultima luptă la care asistăm alături de cei cinci camarazi de arme este o luptă dură, inechitabilă, căci cei cinci se trezesc cu un batalion german în faţă, însă nu abandonează, dând dovadă de un mare curaj, un mare caracter.

         Când ultimele lor muniţii străpung carnea vie, când ultimele gloanţe sfârtecă aerul, tanchiştii se sting pe rând ca nişte eroi; Norman rămâne în viaţă dar nu mai e el, ci un om nou, cu alt suflet, zdrobit de sălbăticia războiului şi de ce poate să facă un om altui om pentru a se conserva.

        

Regia/scenariul: David Ayer
Distribuția: Brad Pitt, Shia LaBeouf, Logan Lerman, Jon Bernthal, Michael Pena

În căutarea fericirii

            De-a lungul timpului filosofi, scriitori, cercetători, au încercat să răspundă la o întrebare pe care cred că toţi ne-am pus-o la un moment dat. Ce este fericirea?

            Unii dintre noi am reuşit să-i găsim o definiţie, alţii am reuşit să o atingem, să o gustăm, sau alergăm după ea şi ne scapă printre degete. Poate că fericirea este acel ceva ce mereu ne lipseşte. Este ceva ce nu putem atinge. Un miros îmbietor ce ne produce o senzaţia de foame, un vânt ce ne răcoreşte fiinţa într-o zi toridă de vară, o nălucă care apare în noapte câteva fracţiuni de secundă şi dispare înainte de a ne dumiri cât de reală a fost.

            Fericirea este căutată de cei săraci, de cei bogaţi, de intelectuali, de oameni simpli. Şi dacă nici una din aceste categorii de oameni nu are parte de fericire, cine poate fi fericit? Banii nu aduc fericire? Cunoaşterea nu aduce fericire, viaţa curată, onestă nu aduce fericire? Nimeni nu poate garanta că posedând vreuna din aceste lucruri, cunoştinţe, valori, poţi fi automat fericit. Indiferent de starea materială, indiferent de clasa sociala din care cineva face parte, uneori are o stare de neâmplinre, o stare de angoasă, o stare de căutare, o senzaţie de goliciune interioară.

            Lucrurile, bunurile materiale, ştiinţa, cunoaşterea nu-ţi pot garanta atingerea fericirii. Atunci de ce este nevoie ca să fi fericit?

            Eu cred că este nevoie de un lucru foarte simplu. De alegere. Trebuie să alegi să fi fericit. Să-ţi permiţi să fi fericit. Indiferent de situaţia în care te afli, indiferent de starea materială, de clasa socială. Să alegi să fi fericit cu ce ai acum. Dacă nu ai, în viitor vei avea. Bucură-te căci viaţa înseamnă schimbare. Am învăţat până acum că viaţa este într-o continuă mişcare. Viaţa nu este statică. Este o ruletă. Azi poţi să nu câştigi nimic, iar mâine poţi fi marele câştigător. Aşa că doar bucură-te că eşti aici, bucură-te că exişti. Nu trebuie să mai alergăm după fericire pentru că ea este deja în interiorul nostru. Fericirea este o necesitate, un drept al nostru, o alegere, o obligaţie.

            Dacă te învârţi ca un şoricel pe o roată a nefericirii şi ai impresia că nu poţi atinge fericirea, opreşte-te şi coboară de pe roată. Şi deja ai găsit-o.

            Uită-te mereu la ce ai, nu la ce ţi-ai dori, nu la ce au alţii, nu la viaţa pe care o proiectează cei din jurul tău, ci la realitatea în care vieţuieşti. Aceasta poate fi singura ta sursă de fericire. 

Dangalizarea comuniştilor

       

Aud foarte multe persoane ajunse la vârsta senectuţii că plâng după regimul dictatorial al tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Pot să-i înţeleg pentru că au fost dangalizaţi de comunişti. Cred cu tărie că tehnica lor de manipulare a fost atât de eficientă încât nici după 25 de ani nu au reuşit să se regăsească. Creierele lor au rămas spălate. Sunt practic ca nişte haine roşii băgate în clor. Este trist că aceşti oameni care au supravieţuit atunci, pentru că doar în asta a constat viaţa lor, în a se tărî să supravieţuiască, plâng după un regim pe care au vrut cu ardoare să-l dărâme. Infieraţi de comunişti poartă încă cicatricea secerii şi a ciocanului pe piept, şi visează după zilele în care se întorceau de la fabrică cu oarece materiale bune de troc cu vecinul de la fabica de ţigări. Ce bine era. Ce bine funcţiona trocul. Viaţa era simplă atunci. Nu trebuia să lupţi, nu trebuia să te zbaţi. Furai câte ceva, dădeai o atenţie şi timpul trecea...te trezeai că aveai o pensie asigurată. Pe când acum lupta pentru un trai decent este dusă din greu de tineri. Pentru că a trăii decent e nevoie de bani, iar pentru a face bani ai nevoie fie de o minte brici, fie de un job bine plătit. Un job care de multe ori nu ai garanţia că a doua zi va mai fi al tău. Asta nu pot înţelege cei care au fost dangalizaţi de comunişti. Nu pot înţelege cum funcţionează capitalismul. Nu pot înţelege de ce unii tineri se zbat, se luptă până la epuizare, iar alţii clachează fizic şi pshic într-o lume în care puterea o deţine din păcate cel care are cei mai mulţi bani. Cei în vârstă nu se pot adapta, nu pot pricepe cum funcţionează noul regim, nu înţeleg această generaţie pentru că au rămaşi ancoraţi în trecut de unde ies doar pentru a critica, a distruge tot ce e nou. Democraţia înseamnă luptă, comunismul înseamnă supravieţuire, capitalismul înseamnă inovaţie, comunismul înseamnă încorsetare, libertatea este egală cu responsabilitatea, dictatura este egală cu mediocritatea.
         Aud şi tineri care susţin că era mai bine atunci şi încep să argumenteze: aveai loc de muncă asigurat, aveai locuinţă şi aici se termină abrupt pledoaria lor. Sigur era extrem de bine să ai o locuinţă în care era mereu fie prea frig(iarna), fie prea cald(vara), nu aveai curent seara, nu aveai apă caldă. Locul de muncă era într-o fabrică în care te făceai că lucrezi, şi luai bani cât să supravieţuieşti. Acest regim ar fi foarte comod pentru acei tineri care nu sunt foarte ambiţioşi, pentru cei care nu-şi doresc să studieze în străinătate, nu au puterea de a se reinventa mereu, de a evolua, de a se depăşi pe ei îşişi. Acei tineri care au fost înfieraţi de către părinţii lor cu secera şi ciocanul. Cât de bine era să stai ca o cârtiţă, să nu ai acces la informaţie, să nu poţi să-ţi exprimi părerile, să nu poţi fi tu, să nu poţi circula liber, să fi manipulat, să trăieşti închis într-o cutiuţă împreună cu o hârtie cu reguli. Asta poţi face, asta nu!
         Trebuie să recunosc că nu este deloc uşor să răzbeşti în această Românie plină de cicatrici rămase de pe timpul comuniştilor, plină de reziduuri lăsate de securiştii care au pătruns în sistem şi l-au acaparat, l-au virsat.  Pentru unii este un vis, iar pentru alţii un coşmar, pentru cei mai mulţi o luptă, un test de rezistenţă, dar e teribil să trăieşti într-un sistem în care nu poţi spune se doreşti pentru a nu te trezi la pârnaie, unde te temei că fratele tău poate a se dovedi a fi Iuda, unde eşti încurajat să fi mediocru, îţi sunt îngrădite drepturi şi nu ai posibilitatea de a alege.
         Pe atunci erai doar o uneltă vorbitoare, şi acum eşti o uneltă nu pot nega asta, dar care ştie că e manipulată, care ştie că poate să găsească o oază unde să evadeze şi să se cureţe. Un loc unde poate fi el, unde nu poate fi reprimat.
        Acum poţi cere, te poţi face auzit, poţi să speri, să crezi, să fi tu.

Căsătoria

 

   Căsătoria este ca şi o casă. Poate să reziste ani şi ani. Nici o furtună să nu o pună la pământ, nici o inundaţie să nu-i surpe zidurile, nici un cutremur să nu-i sfărâme temelia.
Dar pentru ca o casă să fie rezistentă este imperios necesar să fie construită pe un pământ bun, să aibă o fundaţie solidă, să fie utilizate materiale de calitate. Totul să fie construit cu atenţie, cu minuţiozitate. Fiecare detaliu conteză.
   Căsătoria este la fel, doi oameni care se iau de mână şi păşesc pe un drum nou, trebuie să aibă un set de principii comune, să împărtăşească aceliaşi valori, să se respecte, să se susţină, să comunice, să se asculte, să se cunoască, să se dezvăluie celuilat fără teamă că ar putea fi răniţi, să aibă încredere şi credinţă că iubirea lor va dura atâta timp cât muncesc pentru ea, o întreţin cum întreţii o casă. Faci curat, îi speli gemurile, o zugraveşti, nu o laşi să se distrugă. Căsătoria este formată din ingredinte care îi dau gust şi stau la  baza unicităţii ei, dacă aceste ingrediente nu ar exista, căsătoria nu ar avea sens. Iubirea se poate transforma în timp. Poate lua o mulţime de forme, în schimb ingredientele cele mai importante nu pot să lipsească.
   Dragostea dintre doi soţi se transformă, dacă la început este pasională ca o cascadă ce ţâşneşte, apoi e ca o un izvor care îţi iese în cale când eşti mai însetat, devine mai apoi un râu ce curge lin şi te poartă spre experienţe noi care aduc odată cu cunoaşterea şi înţelepciunea şi serenitatea. Râul acesta se varsă într-un final în ocean. Aceasta este forma finală a iubirii veşnice. Este o imensitate de sentimente şi emoţii, o imensitate de bucurii, de cunoştinte, o imensitate de dragoste pură necondiţionată.
Pot exista căsătorii fericite, pot exista case care să reziste mii de ani şi nimic să nu le pună la pământ, dar meritul le revine în cea mai mare măsură constructorilor.

...Dragostea dintre doi soţi poate pe măsură ce trece timpul să se transforme exact ca vinul, să aibă o aromă desăvârşită, sau poate să se strice ca un oţet prost şi să se transforme în venin...

Orașul

       Orașul este și a fost întotdeauna o îmbinare de personaje pestrițe. Un loc în care mulți oameni de la țară își doresc să ajungă, mulți au vise mărețe în legătură cu posibilitățile care ți le pot oferi un oraș, mulți au vise frumoase în legătură cu porțile care ți se pot deschide și te pot purta în locuri minunate unde poți trăi experiențe care să te îmbogățească sufletește sau material.

      Dar și mai mulți văd orașul așa cum este el de fapt. Un loc unde nu există doar oportunități și reușite ci mai degrabă un loc unde își au cuibul monștrii cu chip de om. Peste noapte monștrii s-au dezintegrat din ce în ce mai tare și au absorbit o mulțime de persoane în văgăuna întunecată unde își petrec cea mai mare parte din existență. O văgăună sinistră unde se închină la supremul zeu al succesului și sacrifică orice pot sacrifica pentru a mulțumi zeul capricios căruia i-au ridicat altar.

Și pentru ca urcarea spre grația zeului să fie mai rapidă trebuiesc încălcate toate regulile de bun simț, de bună cuviință. Trebuiesc folosite orice metode pentru a reuși chiar dacă asta înseamnă să-i rănești pe cei din jur, să te folosești de cei din jur, până când într-o zi te trezești - visele tale devin realitate, dar realitatea mai aduce ceva dur și nedorit goliciune și singurătate. Pentru că așa zis prieteni sunt tot niște monștrii fără suflet care urmăresc cu sfințenie aceleași căi care să îi ducă cât mai aproape de mult apreciatul succes.

      Chiar dacă calcă pe cadavre, oamenii vor faimă, avere, respect, într-un cuvânt succes, și se adună ca șerpii în văgăuni din ce în ce mai mari, (în metropole) în care curg râuri de oportunități spre accederea către un lucru sigur: pierzanie.

      Urbea poate fi un vis frumos, pentru necunoscători, dar și un loc unde monștrii își pun măștile pe față de fiecare dată când pășesc pe ușa casei iar zâmbetul sau machiajul ieftin le ascund adevăratele sentimente, renunțări, suferințe.

      O împletire de iluzii și deziluzii plutesc cu fiecare puls al orașului și se sting odată ce pașii te îndreaptă spre trecutul idilic surprins în cărți, viața de la țară și amintiri vechi peste care s-au așezat pânze de păianjeni și praf.

Lăcustele

Un nor negru s-a abătut asupra orașului. A venit de la orizont fără să anunțe, fără să fie invitat și a invadat încet tot orașul...

... Norul a acoperit acum ca o pătură parcă tot globul pământesc.

De fiecare dată când un om ieșea pe stradă o armată de întuneric se abătea asupra lui. Atunci am observat din balcon de unde eram santinelă că norul era alcătuit de fapt de lăcuste carnivore.

Fiecare persoană ce încerca să țină piept soldaților lăcustă sfârșea în același fel, devorat într-o secundă de mii de insecte înfometate, niciodată suficient de sătule.

Mii de oameni au sfârșit astfel, consumați de o formă de mutant, transfigurat în cel mai mare coșmar al omenirii.

Pe măsură ce lăsau pe jos schelete și haine pline de sânge, lăcustele ocupau teritorii vaste. Ca niște buni strategi cucereau teritorii și transformau fiecare orașe, țări chiar continente în teritorii satelit al unei planete îndepărtate de unde veniseră să pornească acest război sângeros.

Înarmați cu arme chimice unii au încercat să înfrunte soldații nemiloși. Dar au avut același sfârșit tragic ca a celor care au ieșit în stradă fără apărare.

Lăcustele nu puteau fi ucise. Erau un soi de mutanți robot care nu puteau fi loviți, răniți, zdrobiți, otrăviți. Lăcustele erau invincibile.

Oare acesta va fi șfârșitul lumii? Un sfârșit care nu a fost prezis de nimeni.

Îngrozită am crezut că acesta este cu adevărat sfârșitul...

Lăcustele sunt cele care vor face să dispară orice urmă a existenței ființei umane de pe acest pământ. Dar ce sunt, sau cine sunt aceste lăcuste mutant? Un soi de extraterestru sau niște instrumente fabricate de un răufăcător care vrea să pună stăpânire pe Terra?

Pe măsură ce ochii nu mai puteau să distingă nimic în bezna creeată de roiul de lăcuste am căzut pe gânduri. Am vrut un răspuns, o revelație, poate un dialog cu Dumnezeu!

Atunci dintr-un colț al creierului a început să se nască o idee care a crescut și a prins rădăcini. O teorie imbatabilă. Am înțeles cine erau lăcustele ucigașe.

Erau nimeni altcineva decât dușmanii de moarte a tuturor oamenilor, care au reușit într-o zi să-i devoreze, să-i distrugă, să-i ucidă – ura, răutatea, singurătate, depresia, nefericirea, grijile, minciuna, egoismul, individualismul, duplicitatea.

Aceste lăcuste nemiloase s-au abătut asupra locuitorilor Terrei și i-au sfâșiat lăsându-le doar scheletele pe străzile devastate de războiul dus de om contra lui însăși.

 Supraviețuitorii au fost cei mai buni oamenii, aleși să pună temelia unui nou fel viață ruptă parcă din rai.

Tengo ganas de ti

Tres metros sobre el cielo(2010) este prima parte a filmului Tengo ganas de ti(2012). Prima parte mi se pare foarte slăbuță, adolescentină.

H (Mario Casas) este un tânăr rebel, care se îndrăgostește de o adolescentă cumințică pe care o convertește la religia lui – nonconformismul și rebeliunea.

Babi (Maria Valverede ) îi este opusă ca personalitate, provine dintr-un mediu diferit de a lui H, dar se îndrăgostește de bad boy.

Cărările tumultoase pe care o apucă adolescenții îi aduc în fața multor situații limită, situații care cer jertfe grele. H își conduce prietenul pe ultimul drum după un accident de motor și o pierde pe Babi care nu poate să evadeze din viața cu parfum de ipocrizie și snobism pe care o duce.

Tengo ganas de ti,  partea a doua este mult mai bine realizată, un film mai profund, un film care deține toate condimentele necesare să te țină cu sufletul la gură: neliniște, romanță, sex, violență, resemnare, a doua șansă.

H plecat la Londra pentru a se aduna după moartea amicului se reântoarce acasă mult mai matur, mai profund. Bărbatul matur este încă fragil, dar vrea cu orice preț să-și refacă viața, primul pas este găsirea unui un loc de muncă .

O întâlnește pe Gin (Clara Lago) care este o tânără efervescentă, vivace ce pare a-i înțelege suferințele și neliniștile.

Gin și H două suflete pereche ce parcă au fost menite să se întâlnească pentru a-și vindeca rănile și cicatricile adânci lăsate de trecutul atât de proaspăt.

Există o a doua șansă, a doua iubire poate fi la fel de reală, de profundă, sau prima este cea care contează, cea care marchează individul pe viață?

H vrea un răspuns la această întrebare, ca de altfel și Babi. Cei doi se reântâlnesc. Ea se află în pragul căsătoriei, el prins într-o relație pasională, intensă, amețitoare. Amintirile îi ajung din urmă. Ce ar fi dacă şi-ar da o nouă șansă şi ar reânvia legătura ce părea puternică și trainică.

O escapadă, o aventură, asta trăiesc foștii iubiți. În urma escapadei își dau seama ca nu sunt sortiți să fie împreună, că iubirea lor s-a stins, a murit, că sunt cu totul alți oameni.

Această aventură se soldează însă cu victime. Gin pe lângă faptul că este la un pas de a fi violată, e zguduită de faptul că H a fost capabil de o trădare atât de mare.

Sufletul lovit al lui Gin poate fi vindecat de iubirea adevărată pe care o simte H pentru ea sau pentru această rană nu există nici o alifie?

Un film de excepție în regia lui Fernando Gonzalez Molina care te atinge și te face să realizezi că trecutul nu este cel care te ține pe loc, ci tu rămâi pe loc când îl retrăiești obsesiv zilnic, viețuind în amintiri și vise nerealiste demult strivite.

Frumusețea

 Există o zicală: ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place.
Nu pot nega faptul că frumusețea îți poate deschide mai ușor unele uși, dar ce se întâmplă în momentul în care se șterge încet odată cu trecerea timpului? Nu ne putem baza doar pe frumusețea exterioară.
Oricât de important este în secolul în care trăim aspectul fizic, eu încerc să nu-i judec pe oameni și să-i clasez în categorii ghidându-mă după aceste atribute (frumos sau urât). Manierele, valorile, inteligența, sensibilitatea, bunătatea după aceste atribute ar trebui să analizăm o persoană.
Fiecare are ceva minunat de oferit, fiecare este special, unic și nu ar trebui să fim atât de superficiali când emitem judecăți, cred că astfel ne devalorizăm noi câte puțin.

Frumusețea exterioară ne gâdilă în mod plăcut ochii, dar cea interioară ne gâdilă în mod plăcut sufletul.

Astenie de toamnă

Oameni triști, grăbiți trec pe lângă mine pe stradă. Toți își țin ochii țintă spre trotuar sau privesc fix spre un punct nedefinit din alt univers. Privesc spre o altă realitate, visează la o altă viață.

Îi privesc cu atenție pe fiecare. Analizez fiecare trecător în încercarea de a le ghici povestea, gândurile, experiențele, sentimentele.

Dar foarte straniu! Toți seamănă, sau cel puțin marea majoritate.

Au aceeași poveste tristă, duc aceeași luptă acerbă. Luptă pentru supraviețuire, luptă pentru ziua de mâine, se zbat pentru a se hrăni, pentru a nu sfârși învinși de depresie, necaz, agonie.

Îi privesc de jos în sus pe trecătorii prin această viață. Pantofii, bocancii sau cizmele pe care le poartă sunt ieftine, vechi, încrețite și prăfuite. Papuci ieftini, din care, când îți scoți picioarele miros îngrozitor a transpirație și cu timpul se îmbolnăvesc.

Hainele sunt în concordanță cu pantofii, se asortează perfect, sunt vechi, ieftine Made in China.

Unii încearcă să-și compună o ținută care cel puțin în aparență să mascheze prăpastia lipsurilor cu care se confruntă.

Totuși capul plecat, corpul adunat ghebos, crucea pe care o cară în spate nu pot masca realitatea - lupta dusă în fiecare zi pentru subzistență.

Oamenii aceștia prost îmbrăcați, în materiale ieftine pline de coloranți chimici care le afectează pielea, sănătatea, merg grăbiți, fug repede prin viața aceasta încercând să captureze măcar o clipă de fericire și să se țină cât mai mult de ea. Nu prea le iese asta.

Uită să zâmbească, uită să râdă, uită să trăiască.

Doar se zbat, se zbat să nu moară de foame, de disperare că totul se reduce  la lupta pentru supraviețuire de pe o zi pe alta.

Privesc o doamnă cu părul zburlit brăzdat de fire albe, ce cară o punguță cu mâncare cumpărată de la un market. Pare mai bătrână decât cred că e.

Hainele ieftine, asortate cu o geantă pe măsură, hidoasă, pășește tristă și frustrată căci iar a cheltuit mulți bani ca să cumpere mai nimic. Puțină mâncare pentru azi și mâine, pentru ea, soțul ei și cei doi copii.

Se gândește cum va face să-i hrănească și poimâine. Se gândește cum va face rost de bani pentru haine de toamnă și de iarnă și pentru cadourile de Crăciun.

Gândurile o fac să uite de ea, nu mai e femeie, ea nu mai are dorințe, plăceri, vise, nu mai are nevoie de odihnă, concediu, haine, nici chiar de multă mâncare. Ea a devenit doar un sentiment de necesitate pentru familia ei, e doar o zbatere pentru cei pe care-i iubește.

Trece în fugă pe roșu. Mașinile o claxonează, dar nu se întoarce, nu tresare. Își strânge geanta mică ieftină și hidoasă, ridică mai sus plăsuța cu alimente și pășește repede spre casă. Cu capul jos, nu privește înainte, înapoi. Doar se gândește cum va fi ziua de mâine, doar să mai treacă cu bine o nouă zi.

Aceeași poveste…alți trecători.

Un muncitor de la o mare firmă așteaptă să-și plătească o factură. Bocancii îi sunt rupți, hainele îi stau pe trup dezordonate. Nu pare un om incult. Cu siguranță a terminat o facultate și în momentul în care nu și-a găsit de lucru în domeniul vizat s-a resemnat și a acceptat un job în altă parte. Firma s-a închis. Căsătorit între timp, a devenit tată, astfel s-a văzut nevoit să accepte o altă slujbă mult sub nivelul său de pregătire. Simplu muncitor. Măcar are ce pune pe masă.

Câteodată noaptea nu poate dormi și își imaginează cum ar fi fost viața lui dacă ar fi făcut ceea ce-și dorea.

Dar nu e ce-și dorea să fie. E doar un om în mulțime, un om resemnat, însă câteodată e inundat de frustrări, neliniști.

Ca toți ceilalți oameni din mulțime încet încet își pierde puterile și este sufocat de deprimare. Un zvâc îl aduce la viață. Atunci uită cine e, uită unde e, tot ce știe este că trebuie să se zbată să-și hrănească, să-și îmbrace familia, că trebuie să plătească facturi…

Uită de el, uită că e bărbat, nu se mai aranjează, nu mai mănâncă bine, sănătos, doar se târăște dintr-o parte în alta transformat parcă într-un animal ce luptă pentru a supraviețui. Un om transformat într-o zbatere.

Îi privesc pe oamenii grăbiți și le alcătuiesc povești, dar aproape toate sună la fel…

Oamenii s-au transformat într-o zbatere peste noapte. Nu mai știu cine erau, nu știu cine sunt, știu doar atât : că trebuie să lupte să-și țină familia  în viață.

Deprimarea tuturor se scurge pe străzi, pe trotuare, prin magazine, piețe, blocuri și învăluie ca un nor sulfuros tot orașul.

Oameni și șoareci

Oameni și șoareci este unul dintre cele mai bune romane ale scriitorului american distins cu premiul Nobel pentru literatură, John Steinbeck .

Personajele principale ale cărții sunt doi muncitori sezonieri, George Milton și Lennie Small. Cei doi sunt atât de diferiți unul de celălalt, George este un om mic de statură, deștept, mărinimos, iar Lennie este un uriaș puternic, întârziat mintal. Cei doi bărbați atât de diferiți leagă o prietenie stranie care este cultivată încă din copilărie.

George ca un frate mai mare are grijă de Lennie, care este practic un copil neajutorat incapabil să deosebească răul de bine, căruia trebuie să-i dicteze ce să facă, ce să spună, pentru a nu ajunge să intre în bucluc.

După ce se fug de la o fermă din Weed, unde Lennie face numai necazuri, din cauza plăcerii lui de a mângâia lucruri sau animale moi, cei doi se angajează la o fermă unde speră să lucreze o vreme pentru a aduna ceva bani cu care vor putea achiziționa în timp un loc a lor. Acesta este visul care le fac zilele mai frumoase, acela de a deține o bucată de pământ, unde ei nu vor mai fi robii nimănui, de unde nimeni nu îi va putea alunga și vor viețui în tihnă, trăind din belșugul pământului.

Însă evenimentele nefaste par să îi urmărească în continuare și le strivesc visul.

La ferma unde cei doi muncesc alături de alți lucrători, fiecare e pe cont propriu, fiecare migrează în aceste timpuri tulburi, de criză, să caute un loc de muncă care să le asigure traiul de pe o zi pe alta, cu excepția celor doi protagoniști care se au unul pe celălalt, acest lucru îi face pe ceilalți muncitori să fie circumspecți.

George i se destăinuie căruțașului Slim, căruia îi spune de ce au fost nevoiți să fugă din Weed, buclucul pe care Lennie îl făcuse când voise să mângâie rochița unei fete care înfricoșată începe să țipe, țipete care îl fac pe Lennie să se panicheze și să o strângă foarte tare. Lennie e acuzat de viol și o mulțime furioasă, înarmată îl urmăresc ca să facă dreptate. Ascunși în canalizare, prietenii scapă.

George îi spune în mod repetat lui Lennie că nu trebuie să vorbească cu nimeni, el fiindu-i portavoce, însă uriașul, are o memorie foarte selectivă.

În mintea lui plutesc doar ferma pe care visează cei doi să o achiziționeze și iepurii pe care îi va îngriji.

Neputința lui Lennie de a-și înțelege puterea fizică cu care e înzestrat și incapacitatea sa de a deosebi binele de rău, îl duce încă o dată într-o situație indezirabilă. O ucide pe nora proprietarului fermei. Femeia îi îngăduie uriașului să o mângâie pe părul moale și el nu mai se poate opri.

Când aceasta se zbate și țipă înfricoșată pentru a scăpa, Lennie se panichează și o ucide în încercarea de a o reduce la tăcere, temându-se că George nu îl va mai lăsa să îngrijescă iepurii după ce va face o nouă prostie.

Panicat Lennie se ascunde într-un desiș pe care George i-l aratase în seara sosirii spunându-i să se ascundă acolo dacă ceva rău se va întâmpla.

Acolo îl găsește George, care se alătură fermierilor și soțului femeii moarte determinați să-l găsescă pe criminal pentru a-l ucide.

Față în față cei doi prieteni au ultima lor discuție.

Visul lor este ucis odată cu moarte femeii, iar protectorul uriașului, ia o decizie neașteptată. Tremurând cu violență George își împușcă prietenul în ceafă.

 Romanul este scurt, ușor de citit, și e interesant de urmărit legătură complexă  ce se creează între cele două personaje principale înconjurate de evenimente nefaste care le marchează existența și le schimbă cursul vieții.

Animal anti-social

 Văd în jurul meu foarte mulți oameni care vor să pară puternici, capabili să facă orice. Adevărate fiare, gata de atac, gata de acțiune.

În spatele acestei imagini stă cu totul altceva. Un om mic, speriat, fricos. Un om ce se teme atât de tare și pentru a nu fi rănit se izolează, interacționează din ce în ce mai puțin cu semenii săi. Un om ce încet încet s-a transformat într-un animal antisocial. Un animal ce tremură din toți rărunchii pentru că îi este teamă de toți, de toate - de viață, îi e frică să nu sufere, să nu greșească. Se simte urmărit de toți, se simte vânat, hăituit de lume.

Încercand să rămână în viață, animalul se panichează și aleargă în zig-zag, derutat, înfricoșat, ca nimeni să nu reușească să-l atingă, nimeni să nu-l poată captura, răni.

Animalul alege să se ascundă într-o scorbură să nu mai vadă pe nimeni, nici un suflet, nici o ființă, unde o dată cu trecerea timpului speră că scorbura să-l asimileze în structura ei.

...dar lucrurile nu merg așa....trebuie să iasă din scorbură....trebuie să dea nas în nas cu lumea.

Animalul vânat ar putea alege să se predea, dar nu poate face asta, mai are o fărâmă de demnitate, o fărâmă de putere, o fărâmă de speranță că totul se poate schimba. Cândva era rege, era deasupra tuturor, acum e doar un câine vagabond, nespălat, nemâncat, turbat, înrăit de viață, de oameni.

Cu toată slăbiciunea lui, animalul devenit peste noapte bestie, înrăit, se agață de viață având în minte un singur gând: el nu poate fi doborât, nu poate fi ucis! Mândria, păcatul acesta atât de mare îi dă o putere fantastică.

Trufaș, încercând să se apăre, el atacă oamenii, se ghidează după dictonul ucide sau vei fi ucis, crede cu tărie că cea mai bună apărare este atacul.

De aceea eu de câte ori întâlnesc un om care este dur, cinic, caustic, care mă interoghează, mă atacă, îmi dă lecții de viață, îl privesc cu milă, pentru că îmi dau seama cât de speriat, slab, fricos, singur, dezorientat este de fapt.

Unicul lucru pe care îl poate face e să se înfurie, atace, să ragă.

Cum se spune: câinele care latră nu mușcă....

 Este încă un rege fără regat, un leu decăzut, închis în cușca pe care și-a creeat-o singur de teamă să dea piept cu viața sau pentru că nu mai suportă alte deziluzii, eșecuri, compromisuri.

Viața ca un râu

Viața este ca un râu. Se naște, izvorăște și începe să-și croiască un curs, un drum.
Şi pe măsură ce înaintează vede ce se întâmplă în jur. Începe să înveţe, să cunoască şi să recunoască gesturi, lucruri, grimase, psihologii.
Curge mai departe odată cu vremea, odată cu timpurile, odată cu timpul. Îmbătrâneşte, dar niciodată nu ştie destule. Oricâte vede nu a văzut niciodată prea multe, la oricâte asistă tot îi pare nou, dar în fapt e vechi sub soare. Alte feţe, aceiaşi tragi-comedie.
Râul trece mai departe îşi urmează cursul firesc.

Trece prin mii de locuri. Asistă la momente istorice.

Trece prin sate mici și sărace sau prin sate bogate, mari.

Trece prin comune avute, în expansiune sau prin comune care se distrug, se automutilează.

Curge prin orașe mari ce se dezvoltă, cresc, ori prin orașe mici ce rămân în beznă și mizerie.

Râul le vede pe toate. Asistă ca un spectator la cursul vieții oamenilor ce-i ies în cale. Evenimente majore din viața oamenilor, evenimente mici, viața de fiecare zi.

Oameni simpli sau deștepți, bogați ori săraci, persoane care trăiesc în mediul rural sau în mediul urban. Toți au propriile povești, propriile istorii, toți au ceva de spus în limba lor. Cu toţii sunt un râu. Cu toţii curg ca un râu spre destinaţia lor. Cu toții își urmează drumul, ca un râu au suișuri și coborâșuri. Au zile bune, zile rele. Au ani fericiți, ori ani plini de durere. Decenii de construcție, reușite, sau decenii de distrugere, involuție. Oricum ar fi zilele se succed, viața curge.

Râul le vede pe toate, dar nu poate interveni, nu poate schimba soarta celor care mișună în jur, cuge lin sau tumultos pentru a se vărsa în oceanul veşniciei.

Fiecare are propria cale pe care o urmează până la final.

Sfaturi nesolicitate

  Niciodată nu o să înceteze să mă uimească, șocheze oamenii care cred că sunt îndreptăţiţi să ne dea sfaturi despre modul în care ar trebui să ne trăim viaţa. Sfaturi nesolicitate, trebuie să punctez asta.

Aceste persoane se ascund sub scutul că ne sunt rude/vecini/cunoştIințe şi ne vor binele. Ei ştiu cum să ne rânduiască viaţa, ei ştiu pe ce drum trebuie să apucăm, ei ştiu când e momentul prielnic să facem o schimbare, să întreprindem o acţiune care ne va modifica cu totul destinul (așa ne văd ei viața, nu conteză că noi avem visele noastre, țelul nostru, alte năzuințe), ei știu ce e mai bine pentru noi, ce ne-ar face fericiți, deoarece au deja experiență de viață foarte vastă.

Ironia este ca tocmai acești oamenii nu au reușit să facă nimic în viața lor au eșuat colosal în tot ce au întreprins vreodată.

Aceste persoane  ne văd sporadic şi nu ştiu mai nimic despre noi, nu ne cunosc cu adevărat, nu ştiu ce gândim, ce simţim, care ne sunt visele, ce ne face fericiți,  dar dacă ne sunt rude, (suntem legaţi pe viaţă doar prin simplul fapt că împărtăşim acelaşi Adn) deci, au dreptul să ne spună ce e mai bine pentru noi, au dreptul să ne interoghze, să ne certe, să ne ceară explicaţii.

Vecinii/cunoştinţele, nişte buni samariteni, simt nevoia să spună cum cred ei că ar fi mai bine să ne trăim viaţa, ce decizii să luam şi să ne atragă atenția că am greștit!

Ei se autosesizează și ne spun când e momentul să ne căsătorim, să facem copii, când e momentul să muncim, sau să ne schimbăm slujba, și ne atrag atenția de fiecare dată că o luam pe un drum greșit.

Ce se întâmplă în cazul în care planul făcut de un astfel de bun samaritean ne face să eșuam, să atingem un epopeic fiasco?

Îi înțeleg pe acești oameni care sunt un adevărat model pentru societate, sunt“împliniți”, au slujbe bine plătite, realizări imense. 
Voi cei care a-ți absolvit școli de prestigiu, aveți copii minunați, care au căsătorii strălucite, au la rândul lor copii perfecți, viața copiilor voștri și a voastră e ireproșabila, fără pată, fără păcate, nu mai aveți de lucru la voi (nu trebuie să vă dezvoltați, să creșteți, să vă îmbunătățiți ), ci trebuie să vă îngrijiți de viețile altora.

Înțeleg că golul din viața voastră, frustrările, eșecurile, lipsurile, v-au făcut să vă erijați într-un fel de guru.

Înțeleg că în momentul în care faceți planuri pentru alții, le dați sfaturi nesolicitate, uitați că visele voastre au murit, au fost strivite de incapacitățiile, neputințele voastre, de handicapul vostru de a va înfrânge frica și de a lupta cu viața. 
Știu că voi a-ți trăit respectând cu sfințenie regulile pe care vi le-au trasat părinții voștri, mai știu că după căderea comunismului a-ți rămas cu niște carențe foarte mari în ceea ce privește cultura, educația, credința, spiritualitatea, capitalismul, diversitatea etc.

Înțeleg că nu mai aveți putere să luptați acum să vă schimbați viața, că v-ați risipit, v-ați irosit anii fără o țintă precisă, fără un scop, că nu a-ți dat nici un sens vieții voastre care este atât de materială, de superficială și efemeră - nereușind să lăsați nimic trainic, consistent, valoros în urma voastră. Viața voastră este măruntă, ștearsă, o dramă cu o serie de erori. Îmi pare rău pentru că va-ți risipit!

Dar, vă rog respectuos, să vă amintiți de bunele maniere, ar trebui să aveți o limită a bunei cuviințe, a respectului față de celalalt.

Indiferent de etatea cuiva, nu este normal, nu este politicos să încerci să-i impui filosofia ta de viață, nu este deloc în regulă să-l faci să se simtă mic și neânsemnat, nu este în regulă să comentezi deciziile, alegerile pe care le-a luat și să-l faci să se simtă ca în colimator!

Și să nu uitați că atâta timp cât cineva nu vă roagă să îi dați sfaturi, să îi împărtășiți din erudiția voastră nu este cazul să vă amestecați în viața lor, chiar dacă aceea persoană vă e fiu/fiică, văr/verișoară, nepot/nepoată, vecin/ă, coleg/ă, etc.

Asta înseamnă să fi civilizat.