Poveste de iarnă

 A căzut primul fulg de nea! Timid, jucăuș, zglobiu.

Alți fulgi l-au urmat îndeaproape. Orașul a devenit alb în câteva momente. Au dispărut toate mizeriile, toate gropile, totul e acoperit, parcă e o altă stradă ,o altă lume.

 Dacă am putea să construim noi o lume așa ca în visele noastre?
Fulgii au căzut din cer pe post de parașute ale îngerilor trimiși de Dumnezeu pe pământ să ne facă să fim mai buni acum la început de an.

Și îngeri veseli, zâmbitori cu chef de viață au început să se apuce de treabă și să picteze pentru noi o altă viață. Fără greutăți, fără erori, fără păcate.

Lumea cea nou a devenit atât de frumoasă, fiecare e pozitiv, deschis, netemător, liber. Noul oraș a devenit o parte din rai. 

Zâmbetul și fericirea m-au cuprins.

Soțul meu m-a privit nedumerit cum stăteam cu nasul lipit de geam.

-          Ce este așa amuzant?

-          Noua înfățișare a lumii, ce frumos trebuie să fie în rai, să trăiești printre îngeri, să nu mai existe răutate, urâțenie, nefericire.

Brusc m-am trezit din visare și am văzut străzile pustii acoperite de nămeți. 

-          Hai să facem o plimbare prin omăt să privim cum dansează fulgii.

Afară era pustiu, orașul părea părăsit.

De nicăieri au apărut în fața noastră urme proaspete pe zăpadă.

Atunci am zâmbit la gândul că ar putea fi urmele unui înger trimis pe pământ odată cu prima ninsoare.

Apăs pe pauză

   
Îmi imaginam cum ar fi să dețin o telecomandă și să pot apăsa pe pauză. În acel moment să se oprească totul din jurul meu. Oamenii să stea pe loc. Mașinile, bicicletele, autobuzele să se oprească, să rămână încremenite în timp, avioanele să rămână suspendată în aer. Cum ar fi să pot să-i privesc, să-i cercetez pe oamenii grăbiți cu mare atenție să le văd fețele schimonosite, triste, aspre, fețe care nu mai știu să zâmbească. Să le opresc pentru un minut, două, drumul. Care este traiectoria lor? Unde se grăbesc așa? Spre o altă reușită sau un alt eșec? Sau poate se grăbesc spre moarte, căci sunt incapabili să savureze clipele frumoase pe care le trăiesc, incapabili să guste momentele fericite și să memoreze acel gust, să-l păstreze pentru totdeauna în minte și să le aducă zâmbete de fericire pe față de fiecare dată cand il activează.
    Poate dacă apăs pe pauză oamenii se vor reseta și își vor da seama că nu au trăit cum ar trebui și vor învăța să aprecieze fiecare secundă, fiecare minut ca pe o mare avuție. Poate dacă apăs pe pauză timpul se va scurge de acum înainte mai încet și fețele vor arunca măștile triste ce țineau prizonier cel mai dulce zâmbet.

Le temps de l’aventure

 

 Un tren care te poartă spre o nouă etapă a vieții tale. Un tren pe care l-ai prins și în care se află cineva care te va schimba pentru totdeauna. Un tren care te va face să te scuturi de toate credințele, de toate valorile de tot ce ai trăit până acum, de tot ce a însemnat până atunci personalitatea ta, tot ce ai însemnat tu.
Un tren în care se află un el și o ea ce se îndreaptă spre necunoscut, căci cine știe ce ne poate rezerva viața cu minutele și orele ei care ne bat la ușă.
Patru ochi se privesc, se găsesc prin mulțimea de călători. Și știu că ceva îi leagă. Poate felul de a fi, poate tristețea, poate singurătatea. Cert este că ochii se tot caută.
Alix este o actriță ce se simte singură și nemulțumită de viața pe care o duce, iar Doug, englezul misterios care o soarbe din priviri își trăiește viață seacă, în care zilele semănă una cu celalaltă fără a cunoaște ce însemnă o iubire împărtășită. Cei doi străini se simt atrași unul de celălalt.
Trenul ajunge la destinație, și cei patru ochi se pierd în mulțime. Dar, după ce se pierd se regăsesc pe străzile Parisului unde trăiesc intens o aventură care îi scoate din viețile lor monotone și îi fac să deruleze filmul vieților lor goale de până acum.

   Un film minunat care ne demonstrează încă odată că nu putem supraviețuii fără iubire, fără atingeri, fără protecție.

Pe toți

Pe toți o să ne judece lumea,
după ce vom pleca...
ne-or damna mult prea curând.
chiar dacă trupurile noastre
nu se vor răci încă în pământ.

Pe toți o să ne uite lumea,
și cei ce ne știau, și cei ce ne iubeau
își vor aminti de al nostru nume,
doar când soarele va apune.
o dată pe lună, apoi o dată pe an.

Prisoners (2013)

   

Keller Dover este un tip puternic căruia îi place să fie pregătit pentru orice situație îi va aduce viața. Asta însemnând fie lucruri bune, fie lucruri mai puțin bune. Dover vânează și îl învață și pe fiul său să ucidă animale pentru a fi pregătit dacă vreodată lumea va fi lovită de vreun cataclism și ar trebui să depindă doar de abilitățile sale.
    Organizat, gata să înfrunte orice situație, Dover trăiește o viață fericită alături de soția sa și cei doi copii, cărora le promite că o să-i protejeze întotdeauna.
Viața lor se schimbă radical când fetița lor și cea a vecinului dispar.
    Dover se trezește total nepregătit să înfrunte această situație, neacceptând totodată ca autoritățile să rezolve lucrurile respectând procedurile greoaie. Dover știe că orice zi pierdută fără ca o pistă să fie găsită, o aduce mai aproape pe fiica lui de moarte. Când detectivul Loki îi dă drumul principalului suspect, Dover îl capturează și îl ține prizonier într-o casă părăsită ce aparținuse bunicului său, unde îl torturează sperând că în acest mod va afla unde este fiica lui.
    Dover se transformă într-un prădător de temut gata să facă orice doar să o găsească pe fetița lui în viață.
Lucrurile sunt mult mai complicate decât credea, dar într-un final reușește să o găsească pe micuță în viață plătind un preț foarte mare pentru asta - devine un alt om.
Cu siguranță că după o astfel de experiență traumatizantă toți cei implicați nu vor mai fi niciodată la fel.
   Un film care te ține în alertă, un film care relevă încă odată ce înseamnă să iubești pe cineva atât de mult încât să nu te gândești nicio secundă la faptul că viața ta ar putea fi în pericol, ci singurul scop din mintea ta să fie acela de a salva persoana iubită.

   Filmul este excepțional, de asemenea și actorii de mare calibru joacă ireproșabil.

Mai bine melc decât tgv

   

     Ne deplasăm cu viteză ameţitoare în viaţa acesta. O viteză atât de mare, suntem asemenea unui tgv, oprim într-o staţie, apoi în alta. Ne vâjâie capul de la viteza ameţitoare cu care ne deplasăm. Astfel nu mai sesizam nimic, nu mai simţim nimic, nu mai trăim.
    E plin de lume, de forfotă în jurul nostru, dar nu vedem demult. Suntem orbi la ce se întâmplă în jurul nostru. Nu mai auzim nimic, suntem surzi la nevoile celorlalţi. Nu mai simţim căci am fost expuşi deja atâtor experienţe, experimente că nimic nu ne mai trezeşte recţii.
    Ne putem opri câteva secunde în fiecare zi, putem face un exerciţiu, să nu mai "zburăm" ca un Tgv, să ne transformăm în melci. Să ne deplasăm încet, să privim în jurul nostru. Să ne uităm în stânga, în dreapta, să respiră adânc aerul proaspăt în timp ce ne bucurăm de fiecare peisaj, de fiecare clipă și experiență pe care o trăim.
    Viața este acum în prezent. Să ne bucurăm de azi, pentru că nu știm ce ne poate aduce ziua de mâine. Să ne bucurăm de soarele care ne mângâie pielea, să ne bucurăm de zâmbetele sincere şi inocente ale copiilor, să îi ascultăm pe bătrânii singuri care încep să ne spună o poveste în staţie, să ne bucurăm de cântecele păsărilor, să privim cu atenţie cerul, într-un cuvânt să alegem să vedem doar frumuseţea din lumea asta. Numai aşa vom deveni şi noi frumoşi, buni.
    Dacă ne deplasăm încet ca niște melci avem posibilitatea să gândim înainte de a acţiona, să ne analizăm simţămintele, să ne cunoaştem pe noi, pe ceilalţi, avem posibilitatea să savurăm momentele pe care le trăim, să le înmagazinăm în minte de unde să le scoatem pentru a ne bucura de ele peste ani şi ani.
    Ne putem bucura de călătoria pe care o facem, să nu ne gândim doar la destinaţie căci atunci vom pierde partea cea mai incitantă, partea cea mai savuroasă, poate cea mai importantă parte a unei călătorii care este de multe ori drumul, aventura pe care o trăim pentru a ajunge într-un loc. Partea care ne defineşte cel mai bine este exact aceasta - parcursul pe care îl facem de la un punct la altul.Ce schimbarea enormă se produce în noi de fiecare dată când ne îndreptăm spre alte ţinte, orizonturi.
      Să fim melci cel puţin câteva minute pe zi, să facem asta cu regularitate, să facem din asta un exerciţiu, până la urmă un mod de viaţă.