Fury (2014)

                                                  

 O poveste impresionantă despre legăturile umane care se pot naşte între nişte străini care pe parcursul războiului devin o familie. O poveste care înainte de a prezenta ororile războiului prezintă camaraderia, puterea de a merge mai departe chiar când crezi că nu mai poţi, nevoia de conservare.

         Fury, tancul care îşi face loc printre ruine, printre cadavre pentru a urca pe scena de luptă este casa celor cinci tanchişti care sunt decişi să ucidă cât mai mulţi nazişti.  Tanchiştii sunt Wardaddy, Don Collier (Brad Pitt), sergentul dur dar cu suflet de aur, creştinul Boyd Swan (Shia LaBeouf),  brutalul Grady Travis (Jon Bernthal), hispanicul Gordo Garcia (Michael Pena) şi Norman Ellison (Logan Lerman) un tânăr dactilograf care primeşte misiunea de a-i lua locul şoferului mitralior care fusese ucis. Norman este copleşit de noua sa misiune, ideea de a ucide o fiinţă umană îl repugnă. Pus faţă în faţă cu inamicul, Norman trebuie să ucidă, nu doar pentru a se proteja pe el însuşi, nu doar pentru a supravieţui, ci pentru a-i ţine în viaţa pe celialţi ocupanţi ai tancului. Norman trece ca toţi ceilalţi prin botezul manipularii şi reuşeşte să vadă în nemţii care îi ies în cale inamici fioroşi. Începe să simtă plăcere în a ucide, începe să se simtă în largul lui alături de noii săi companioni (care mai luptaseră împreună în Africa).

         Pe parcursul filmului, personajele ne devoalează toată paleta de culori sumbre pe care le proiectează un război. Fiecare încearcă să facă faţa războiului în felul său. Glumind, consumând alcool, abandonându-se în plăceri carnale sau invocându-l pe Dumnezeu. Oricum au ales să se motiveze pentru a nu claca, personajele mulţumesc cerului după fiecare luptă că au mai câştigat încă o zi de cheltuit pe acest pământ. Moartea cruntă stă mereu la pândă şi seceră neobosită altă şi altă viaţă umană.

         În peisajul dezolant în care predomină case parăsite şi distruse de bombe, trupuri contorsionate ce până în urmă cu câteva secunde respirau, se plimbă cu privirea tristă fiinţe umane. Oameni care cred că pot supravieţui, speră că îşi pot reconstrui viaţa, selectează dintre lucrurile pe care le-au acumulat de-a lungul timpului câteva pe care le depozitează într-un bagaj, câteva lucruri care îi vor însoţi în noua viaţa sau poate spre moarte.

         Ultima luptă la care asistăm alături de cei cinci camarazi de arme este o luptă dură, inechitabilă, căci cei cinci se trezesc cu un batalion german în faţă, însă nu abandonează, dând dovadă de un mare curaj, un mare caracter.

         Când ultimele lor muniţii străpung carnea vie, când ultimele gloanţe sfârtecă aerul, tanchiştii se sting pe rând ca nişte eroi; Norman rămâne în viaţă dar nu mai e el, ci un om nou, cu alt suflet, zdrobit de sălbăticia războiului şi de ce poate să facă un om altui om pentru a se conserva.

        

Regia/scenariul: David Ayer
Distribuția: Brad Pitt, Shia LaBeouf, Logan Lerman, Jon Bernthal, Michael Pena

Still Alice

            Apropierea de vârsta senectuţii poate fi o mare provocare. În momentul în care te priveşti în oglindă observi că te fixează de acolo o persoană pe care nu o recunoşti. O persoană ce are riduri, cearcăne, pielea lăsată, pete. O persoană care ştie că se îndreaptă spre moarte. Ştie că începe să se dezintegreze şi începe să aibă culoarea pământului care-i va fi în viitorul apropiat casă.
Bătrânul ce se priveşte înmărmurit în oglindă are însă lucruri de preţ pe care le poartă în minte - amintirile, clipele fericite şi nefericite pe care l-a trăit, succesele, eşecurile, luptele duse de-a lungul timpului, identitatea. Ce se întâmplă cu un om căruia îi sunt luate toate amintirile, i se şterg din minte toate episoadele care l-au adus în acest punct. Se uită în oglindă şi nu vede nimic. Nu îşi înţelege trecutul, nu ştie cine e. Se simte pierdut, neânţeles. Ba chiar mai mult nu ştie cum se numeşte. Nu mai recunoaşte nimic, pe nimeni.

            Alice, o lingvistă se confruntă mult prea devreme cu o maladie cruntă. E diagnosticată cu alzheimer. Cuvintele care erau până mai ieri teritoriul ei devin nişte necunoscute pentru geniala profesoară. Totul se transformă într-o mare provocare. Trebuie să reţină orele la care are stabilite întâlniri, trebuie să nu uite să-şi ia medicamentele, trebuie să îşi amintească dacă a mâncat. Dar pe măsură ce boala progresează Alice uită unde este, unde sunt camerele, baia, uită ce a citit, nu-şi mai recunoaşte membrii familiei. Alice este captivă într-o lume de coşmar, într-o lume necunoscută plină de capcane.
           Alice îşi făcuse un plan pentru a evada din această lume goală şi fără sens. Ieşirea din lumea aceasta este pentru ea sinuciderea. Dar planul pus la punct atât de detaliat se năruie în momentul în care ceva nou îi întrerupe şirul paşilor pe care îi face pentru a-şi curma existenţa şi uită ce urma să facă.
Filmul este dramatic, bătrâneţea este greu de purtat, greu de acceptat, cu atât mai mult să îţi fie luate pe lângă demnitate, putere, tinereţe şi amintirile, iar peste viaţa ta trecută şi prezentă să se aşterne o nebuloasă.

Oare chiar m-am întors de la Athos?

  A-ți citit titlul și poate că vă întrebați dacă mai nou au voie și femeile să calce în locul sfânt. Nu, în continuare accesul lor este strict interzis.
Dan C. Mihăilescu este cel care m-a purtat în călătoria sa pe meleaguri elene.
Mereu am fost tentată să gust fructul oprit, și de această dată singura modalitate de experimenta trăirile unei călătoriei la Athos sunt prin intermediul cărților, pozelor.
Nu vă așteptați ca în această carte să găsiți răspunsuri vaste la întrebări care poate vă macină de mulți ani, nu vă așteptați să asistați la vreo relevație sau trăire religioasă profundă. Scriitorul declară răspicat de la început că nu este un habotnic, că nu cunoaște prea bine ritualurile ortodoxe, și cred că tocmai acest aspect face cartea mai interesantă. O întâlnirea a profanului cu sacru. O călătorie în care se avântă un om sincer, care nu simulează vreo trăire interioară profundă odată ce dă nas în nas cu lumea bisericească, trăire care să-i schimbe radical gândirea în legătură cu divinitatea.
Intrarea pe tărâmul interzis femeilor este anevoioasă și greu suportabilă pentru scriitor. Lipsa lucrurilor din lumea modernă par a fi un motiv puternic pentru care te poți simți ca omul nepotrivit în locul nepotrivit. Trecând peste aceste aspecte peisajele fascinate, liniștea, arhitectura și oamenii cu har par a fi instrumentele perfecte pentru a mijloci o întâlnire mult râvnită cu Dumnezeu, sau cel puțin pot să aducă sufletul la o stare de pace, fericire, echilibru.
Locuitorii mănăstirilor par a fi departe de jocul actorilor. Unii te primesc cu bucurie, alții în schimb par deranjați de sosirea valului de turiști care sunt în căutarea divinității, a iertării. Oare nu asta fac ei acolo se roagă pentru noi? E prea greu să le explici unora ce trebuie să facă, cum trebuie să se poarte în aceste locuri în care Dumnezeu își face apariția la orice rugăciune fierbinte.
Dan C. Mihăilescu nu se închină, nu sărută icoanele, visează la carne, simte lipsa electricității, simte acut lipsa dietei bogate, dar cu toate că nu se simte ca peștele în apă în sânul bisericii simte odată ce cunoaște oamenii speciali de aici, că Athos-ul ar putea să îl mai cheme în viitor pentru a se cunoaște mai bine, pentru a-i releva credința profundă din spatele imaginii văzute de ochii și obiectivele turiștilor ce se mișcă repede și vor să prindă în zbor o fărâmă din adevărul creației.
   O carte fără machiaj, fără trucuri. Un om simplu, sincer, față în față cu Dumnezeu pe teritoriul Lui.

Pana de automobil

Trebuie să spun chiar de la început că de mult timp nu am citit o carte atât de bună.
În puține pagini Friedrich Durrenmatt reușește să te captiveze cu personajele sale bine create, inteligente ce se joacă atât de abil cu instrumente iscusite - logica, filosofia și o justiție ușor distorsionată care nu ține cont de litera legii așa cum o cunoaștem noi. Scopul personajelor este acela de a reda celor care le calcă sala de judecată dreptul de a le deveni din nou egali odată cu condamnarea lor pentru faptele săvârșite.
   Ideea scriitorului mi s-a părut impresionantă. A adunat într-o casă niște pensionari blazați, care duseseră o viață anostă în slujba justiției și le-a dat din nou șansa să fie slujbașii dreptății.
   Un fost procuror, un fost judecător și un fost avocat își deschid larg ușa tribunalului (casa somptuoasă a unuia dintre ei), cu scopul de a rejudeca procese celebre sau de a judeca persoane care le trec pragul.
   Lui Alfonso Traps reprezentant al unei fabrici textile i se strică mașina în drum spre casă și e nevoit să își găsească un loc unde să doarmă. Nu ajunge la un hotel căci un bătrân simpatic îi oferă găzduire fără a-i cere plată, și pe deasupra îl invită la cină alături de bunii lui prieteni. Acesta se vede nevoit să accepte să cineze în compania unor pensionari, dar seara care urmează îl uimește pe Traps.
Se trezește prins în mrejele unui joc de societate atât de real încât se simte bulversat, extaziat și cucerit. Judecat pentru o crimă pe care nu a comis-o, Traps  ia parte la o masa îmbelșugată stropită cu vinuri scumpe care îi dezleagă limba și îl face să-și povestească pe îndelete viața. Această poveste este interpretată de procuror care îl găsește pe Traps vinovat de ucidere cu premeditare a fostului său șef. Râsetele și buna dispoziție a tuturor nu ține procesul în loc. Judecătorul îl găsește vinovat pe Traps și îl condamnă la moarte pentru omucidere. Traps se trezește parcă la viață, sau mai bine zis conștiința lui. Când avocatul său își susține pledoaria pentru a-l apăra acesta se trezește strigând ca este vinovat. Nu dorește să fie achitat, nu dorește o sentință mică, consideră că merită să plătească pentru că el este cu adevărat ucigașul moral al fostului său șef.
  Un joc extrem de periculos, căci se joacă cu o atâta iscusință și inteligență încât reușește să cutremure din temelii conștiința condamnatului.
   Scriitorul este genial, un fin observator al societății în care trăim, societate care creează monștrii când seamănă în fiecare dintre noi ambiția, dorința de avansare, dorința de a avea mai mult (bani, faimă, recunoaștere). Toți vor mai mult și vor obține mai mult chiar dacă calcă pe cadavre. Pensionarii noștri demonstrează abil că pe cadavre se calcă nu la figurat ci la propriu.
  Traps se întâlnește cu conștiința și nu se mai poate suporta. Nu poate suporta cine este, cine a devenit. Și pentru ce? Pentru un automobil mai luxos, pentru o funcție importantă, pentru mai mulți bani. Condamnat definitiv la moarte, Traps crede că a primit ceea ce merită.
   La ivirea zorilor slujbașii justiție îl găsesc pe condamnat mort, atârnând de cadrul ferestrei.
Numai moartea reușise să-i aducă scăparea de insul pe care acum îl detesta, insul care devenise - pervertit de societatea murdară, coruptă, falsă în care nu mai există valori și morală.

   Nevinovați și fără păcate în ochii noștri sau chiar în ochii societății însetate după avansare, după evoluție, câți dintre noi putem fi condamnați pentru fapte de corupție, fraudă, crimă?
  Aș vrea să văd un om politic, un afacerist, un corporatist în fața unui astfel de tribunal  - să se ridice în picioare și să strige - sunt vinovat îmi aștept sentința. Câți dintre ei se întâlnesc față în față cu conștiința și își dau seama ca sunt niște hoți, niște criminali, niște oameni mânjiți de pete care nu mai pot fi spălate, care nu le mai pot face sufletul imaculat, alb.

12 Years a Slave

 

  Cred că  nu ne dăm seama câtă  importanță are libertatea până nu o pierdem. Nu ne dăm seama ce înseamnă să fim proprii noștri stăpâni, să avem posibilitate de a decide pentru noi.
Solomon Northup află asta într-o manieră dureroasă. Este un bărbat de culoare educat, manierat, un muzician ce trăiește cu familia lui în statul New York în libertate. Asta până când este răpit și vândut ca orice sclav de rând.
     După ce se lovește de lumea aceasta nouă și necunoscută, Solomon se dezmeticește și își dă seama că tot ce trebuie să facă e să supraviețuiască, ca mai apoi când se va ivi o oportunitate să se întoarcă în lumea lui, la mult râvnita libertate.
     Drumul spre libertate se dovedește însă lung și anevoios. Solomon trebuie să-și folosească toate cunoștințele acumulate de-a lungul vieții pentru a se menține la suprafață, pentru a nu capitula. Stăpânii care îl dețin sunt extravaganți, ciudați, dar ușor fermecați de inteligența, decența lui Solomon. Asta nu înseamnă ca anii de sclavie sunt ușori, dimpotrivă, sunt presărați cu evenimente care îi lasă urme adânci în sufletul lui Solomon.
     Un canadian aboliționist este șansa lui de a pleca pentru totdeauna din această lume crudă și inumană.
Solomon se întoarce acasă zguduit, îmbătrânit și marcat de ceea ce a trăit. Cu siguranță el știe să aprecieze ce înseamna să fi liber și propriul tău stăpân.
     Un film bazat pe fapte reale ce te duce într-o lume unde durerea nu are margini și tâșnește din corpul fiecărui om care încearcă să se opună inumanității.

Prisoners (2013)

   

Keller Dover este un tip puternic căruia îi place să fie pregătit pentru orice situație îi va aduce viața. Asta însemnând fie lucruri bune, fie lucruri mai puțin bune. Dover vânează și îl învață și pe fiul său să ucidă animale pentru a fi pregătit dacă vreodată lumea va fi lovită de vreun cataclism și ar trebui să depindă doar de abilitățile sale.
    Organizat, gata să înfrunte orice situație, Dover trăiește o viață fericită alături de soția sa și cei doi copii, cărora le promite că o să-i protejeze întotdeauna.
Viața lor se schimbă radical când fetița lor și cea a vecinului dispar.
    Dover se trezește total nepregătit să înfrunte această situație, neacceptând totodată ca autoritățile să rezolve lucrurile respectând procedurile greoaie. Dover știe că orice zi pierdută fără ca o pistă să fie găsită, o aduce mai aproape pe fiica lui de moarte. Când detectivul Loki îi dă drumul principalului suspect, Dover îl capturează și îl ține prizonier într-o casă părăsită ce aparținuse bunicului său, unde îl torturează sperând că în acest mod va afla unde este fiica lui.
    Dover se transformă într-un prădător de temut gata să facă orice doar să o găsească pe fetița lui în viață.
Lucrurile sunt mult mai complicate decât credea, dar într-un final reușește să o găsească pe micuță în viață plătind un preț foarte mare pentru asta - devine un alt om.
Cu siguranță că după o astfel de experiență traumatizantă toți cei implicați nu vor mai fi niciodată la fel.
   Un film care te ține în alertă, un film care relevă încă odată ce înseamnă să iubești pe cineva atât de mult încât să nu te gândești nicio secundă la faptul că viața ta ar putea fi în pericol, ci singurul scop din mintea ta să fie acela de a salva persoana iubită.

   Filmul este excepțional, de asemenea și actorii de mare calibru joacă ireproșabil.

Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte

Am ajuns la concluzia că răutatea care iese din fiecare om, prin fiecare por al său, pătrunde în sufletul, în ființa sa printr-o simplă respirație a aerului. În aer probabil că Mefistofel însuși a suflat cu putere o doză concentrată de răutate pură, de ură amestecată cu venin.

Oamenii astfel îmbătați sau mai bine zis drogați de atâta răutate o varsă asupra altor oameni ca un dragon ce-și aruncă flăcările și arde pe oricine îi iese în cale.

Și fiecare răspunde răutății cu răutate. Fiecare om care a fost atins de dragon, prăjește la rândul său pe oricine îi iese în cale, pe oricine crede că e capabil să-i țină piept.

Fără conștiință oamenii ies înarmați cu invective, cu jigniri, cu blesteme gata să le arunce în stânga sau în dreapta, în stradă țin capul sus, privirea de gheață, ochii injectați de răutate, ură, sunt gata să sfărâme în mii de bucățele orice suflet plăpând, neatins de rău.

Replica la o lovitură, la o tentativă de sfărâmare este o altă lovitură, cu legea în mână, lege preluată din vechiul testament: ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, oamenii luptă, luptă pentru că se cred zei, luptă pentru că se cred mai puternici decât oricine, luptă pentru că se cred îndreptățiți. Cred că lumea este a lor, cred că lucrurile le aparțin, cred că ei nu pot fi nimiciți, distruși, sfărâmați într-o secundă.

Nu-și dau seama că de fapt sunt demult morți, nu-și dau seama că sufletul lor a fost demult câștigat de Diavol. Îi aparțin lui în totalitate.

Fiecare luptă necinstită, josnica, machiavelică pe care o duce un mic zeu, o duce ca parte din armata mare și însemnată a lui Satana.

Atâta timp cât zâmbetul vă lipsește de pe față, atâta timp cât iertarea nu vă curge prin vene, atâta timp cât nu răspundeți cu bine răului sunteți înrolați în armata condusă de răul pur.

Ploaia de lacrimi

       Plouă. Orașul este scufundat într-un ocean de tristețe. Melancolia pare să fi inundat străzile și se vâră în orice crăpătură. Digurile ce sunt ridicate pentru protecție nu par a fi suficiente pentru a opri scurgerea melancoliei. Fiecare om ajunge să lupte disperat cu noul inamic, însă lupta este dusă în van, tristețea câștigă în mod detașat. Pe măsură ce înhață câte un om crește mai mare și imensitatea ei umbrește pământul. Atunci încep să iasă la suprafață sentimente pe care oamenii încercaseră din răsputere să le țină îngropate adânc în sufletele lor.

      Pe măsură ce ies din morminte sentimentele plutesc deasupra melancoliei și ajung de la un om la altul și le trezesc amintiri nedorite în momentul în care îi ating.

      Viața trecută le apare în fața ochilor, pare a rula ca un film în 3D, un film sinistru, dramatic presărat pe alocuri cu momente de fericire.

Toată agonia revederii trecutului deschide răni cicatrizate ce încep să sângereze și să nască dureri imense.

       Atunci râuri de lacrimi se amestecă cu tristețea și încep să curgă în sus spre cer într-o rugăciune mută către Tatăl Ceresc.

       Ploaia ce cade în sus este o ploaie de deznădejde, tristețe, nefericire, împletită cu speranța că poate cineva va asculta ruga prinsă în această ploaie de lacrimi ce cară fiecare dorință nemărturisită că un viitor frumos va exista și pentru sufletele ce poartă răni cicatrizate pe tot corpul.

Singurătatea

  Singurătatea mă strigă atât de tare, că aproape îmi sparge timpanele.

Alerg la ea pregatită să uit de toate, de toţi. Cred, că odată ajunsă în braţele ei mă poate ocroti, mă poate feri de răutatea din lumea asta, mă poate face să uit, să-mi vindece rănile,dar mai presus de orice mă poate face fericită! Aşa mi-a promis.

Dar…

Realitatea e cu totul alta. E mult mai crudă!

Când ajung în braţele ei mă strânge cu putere, aproape aud cum îmi pârâie oasele.  Încep să lupt cu ea, pentru a scăpa din strânsoarea ei, încerc să alung acestă fiară ce îşi propune să mă transforme în ultima verigă a lanţului trofic.

Pentru moment cred că sunt învingătoare, am scăpat de singurătatea ce începea să devină ucigătoare, alerg ca un atlet de top, să fiu sigură că nu mă urmareşte.....să fiu sigură că nu-mi ia urma.

Obosesc repede însă şi mă opresc. Gâfai ca un om bolnav, ca un animal hăituit, gata să facă o criză. Oamenii se opresc şi mă privesc miraţi, dau din cap şi merg mai departe spunându-şi în gând că au întâlnit încă un om nebun.

Atunci mă întorc acasă, când îmi dau seama că nici oamenii nu mă pot proteja, nu îmi pot face viaţa mai bună, mai frumoasă, nici ei nu ştiu cum e treaba cu fericirea…

Bucuroasă de întoarcerea mea, singurătatea mă întampină în pragul uşii. Mă înşfacă cu putere şi mă strânge din nou atât de tare…mă sufocă, aproape îmi pierd cunoştinţa.

Încet-încet îmi revin, şi încep să ţip isteric la singuratatea care mă priveşte glaciar.

 -Mi-ai promis cu totul altceva , dar m-ai înşelat, m-ai minţit, m-ai trădat!

Zâmbeşte fericită, dar zâmbetul ei e groaznic, machiavelic, neomenesc. Se simte învingătoare, vede că nu mai pot lupta, a câştigat încă o prizonieră, încă o persoană pe care o va tortura cu tot arsenalul său de arme din dotare - amintiri dureroase, păcate ascunse, greşeli, ratări, rătaciri, pe care mi le va reda de mii de ori în minte, ca pe un film mut, ca pe un film dureros despre trecut, prezent,viitor. Un trecut pătat cu greşeli, un prezent plin de frustrări, frici neântemeiate, şi un viitor nergu la capătul căruia nu se vede nici o luminiţă.

….Mă simt rapusă.

Plâng şi mă cutremur atât de tare pentru că mă simt pierdută. Ce pot face? Ce pot schimba?

Parcă numai sunt eu, nu mai sunt om, sunt doar un atom înconjurat de o masă de tristeţe, angoasă şi teroare.

Încerc să mă scutur de toate aceste sentimente negative minţindu-mă că totul e bine, că viaţa putea să fie mult mai urâtă.

Într-un final adorm epuizată.

Când mă trezesc, privesc în jurul meu, nu văd pe nimeni. Sunt doar eu cu mine. Şi nu mă vreau pe mine aici, nu mai vreau crâmpeie din trecut, nu mai vreau viziuni din viitor, nu mai vreau să simt teamă, angoasă!

Atunci apare din nou cu grimasa ei hidoasă – singurătatea.

Îşi joacă rolul care o satisface, acela de a mă teroriza, îngrozi, distruge.

Ca să scap de ea pentru un moment îmi caut o activitate, ma refugiez în muncă, apoi merg în altă cameră, apoi în alta…colind toată casa, dar singurătatea mă găseşte peste tot. Simt cum îmi respiră în ceafă. Presiunea pe care o resimt mă face să clachez psihic, cad în genunchi cu lacrimi în ochi, şi o implore să plece, să-mi dea pace, să-mi dea viaţa înapoi.

Nu reuşesc să o înduplec. E de neclintit în hotărârea ei.

Mă vrea pentru totdeauna, vrea să se hrănească cât o să trăiesc cu tristeţia mea, cu neâmplinirile mele, cu ratările mele, cu negativismul meu. Eu sunt hrana ei, eu o alimentez, o ţin în viaţă.

Trebuie să plătesc tribut pentru greşelile mele, pentru deciziile mele...

Simt că am mai pierdut o bătălie.

Cad în genuchi şi încep să mă rog. Lacrimi fierbinţi îmi inundă obrajii. Ea e lângă mine, mă priveşte nemiloasă. Nu e nimic uman la ea. E ca un animal, un şacal gata să se hrănească din trupul meu plin de răni, de cicatrici.

Cât timp mă rog din tot sufletul, singurătatea dispare, se evaporă ca un abur şi mă cuprinde o linişte, o pace, un calm ce contrastează cu tot ce am simţit până acum.

Cineva e cu mine, nu mai sunt hrană pentru singurătate.

Lumina de la capătul tunelului se întrezăreşe în sfarşit!

Viaţa are acum alte culori.

Serenitatea mult așteptată mă învăluie şi uit că am avut un trecut, uit că mai există viitor, doar trăiesc.

…Asta până când, apare singurătatea din nou cu instrumentele ei de tortură.

Reuşesc să o alung când dorm, când visez, când mă rog sau când apari tu.