Puterea rugăciunii

     

           În mod evident rugăciunea are o putere imensă. Ne pune în legătură cu divinitatea. Fie că această întâlnire cu Dumnezeu ne este mediată de către sfinţi, mucenici, Maicuţa Domnului sau de Isus Hristos, acesta este scopul ei. Odată ajunşi acolo cererile noastre încep să curgă. Dar înainte să ajungem acolo trebuie să urcăm treaptă cu treaptă spre acel loc de unde ne va asculta bunul Dumnezeu.
        Rugăciunea este atât de miraculoasă căci are puterea de a ne pune faţă în faţă cu noi înşine. Nu ne mai putem ascunde. Acum vom vedea cine suntem cu adevărat. Acolo în aceea stare de trezvie ne pocăim de păcatele noaste, ne cerem iertare pentru că am mers pe un drum greşit şi cerem îndrumare pentru a păşi pe drumul corect. Rugându-ne ne cunoaştem, ne acceptăm, ne iertăm, ne schimbăm, ne îmbunătăţim. Cred că până la urmă odată cu rugăciunea trebuie să ne spălăm de mizeriile ce ne întinau şi astfel luminaţi să încercăm din răsputeri să nu mai ne murdărim, să fim buni şi plini de dragoste.
         Rugăciunea ne smulge din viaţa aceasta efemeră, ne stopează pendularea printre lucrurile profane, ne ajută să înţelegem că lucrurile materiale sunt superflue. Puterea ei este imensă căci rugându-ne, rostind numele lui Dumnezeu, a lui Isus, a sfinţiilor căpătăm forţe proaspete care ne ajută să depăşim orice obstacole, să găsim o soluţie la fiecare problemă, să avem încredere în noi ştiind totodată că niciodată nu vom fi singuri.
         Lepădându-ne de cei ce am fost odată, alungând gândurile rele, mergând pe calea îngustă reuşim să ajungem la întâlnirea cu Dumnezeu şi aşa cum am menţionat deja încep să curgă cererile noastre.
       Dar trebuie să nu uităm niciodată că înainte de a cere trebuie să mulţumim pentru ce avem, şi mai presus de atât să cred că cel mai bine ar fi să-l lăsam pe bunul Dumnezeu să aranjeze El lucrurile în viaţa noastră, să ne încredem în El pentru că ştie când e momentul ca doleanţele noastre să fie rezolvate.

         Richard Wurmbrand spunea foarte bine că dacă i-am mulţumi lui Dumnezeu pentru tot ce face pentru noi, nu am mai avea timp să ne plângem.

Căsătoria

 

   Căsătoria este ca şi o casă. Poate să reziste ani şi ani. Nici o furtună să nu o pună la pământ, nici o inundaţie să nu-i surpe zidurile, nici un cutremur să nu-i sfărâme temelia.
Dar pentru ca o casă să fie rezistentă este imperios necesar să fie construită pe un pământ bun, să aibă o fundaţie solidă, să fie utilizate materiale de calitate. Totul să fie construit cu atenţie, cu minuţiozitate. Fiecare detaliu conteză.
   Căsătoria este la fel, doi oameni care se iau de mână şi păşesc pe un drum nou, trebuie să aibă un set de principii comune, să împărtăşească aceliaşi valori, să se respecte, să se susţină, să comunice, să se asculte, să se cunoască, să se dezvăluie celuilat fără teamă că ar putea fi răniţi, să aibă încredere şi credinţă că iubirea lor va dura atâta timp cât muncesc pentru ea, o întreţin cum întreţii o casă. Faci curat, îi speli gemurile, o zugraveşti, nu o laşi să se distrugă. Căsătoria este formată din ingredinte care îi dau gust şi stau la  baza unicităţii ei, dacă aceste ingrediente nu ar exista, căsătoria nu ar avea sens. Iubirea se poate transforma în timp. Poate lua o mulţime de forme, în schimb ingredientele cele mai importante nu pot să lipsească.
   Dragostea dintre doi soţi se transformă, dacă la început este pasională ca o cascadă ce ţâşneşte, apoi e ca o un izvor care îţi iese în cale când eşti mai însetat, devine mai apoi un râu ce curge lin şi te poartă spre experienţe noi care aduc odată cu cunoaşterea şi înţelepciunea şi serenitatea. Râul acesta se varsă într-un final în ocean. Aceasta este forma finală a iubirii veşnice. Este o imensitate de sentimente şi emoţii, o imensitate de bucurii, de cunoştinte, o imensitate de dragoste pură necondiţionată.
Pot exista căsătorii fericite, pot exista case care să reziste mii de ani şi nimic să nu le pună la pământ, dar meritul le revine în cea mai mare măsură constructorilor.

...Dragostea dintre doi soţi poate pe măsură ce trece timpul să se transforme exact ca vinul, să aibă o aromă desăvârşită, sau poate să se strice ca un oţet prost şi să se transforme în venin...

Apăs pe pauză

   
Îmi imaginam cum ar fi să dețin o telecomandă și să pot apăsa pe pauză. În acel moment să se oprească totul din jurul meu. Oamenii să stea pe loc. Mașinile, bicicletele, autobuzele să se oprească, să rămână încremenite în timp, avioanele să rămână suspendată în aer. Cum ar fi să pot să-i privesc, să-i cercetez pe oamenii grăbiți cu mare atenție să le văd fețele schimonosite, triste, aspre, fețe care nu mai știu să zâmbească. Să le opresc pentru un minut, două, drumul. Care este traiectoria lor? Unde se grăbesc așa? Spre o altă reușită sau un alt eșec? Sau poate se grăbesc spre moarte, căci sunt incapabili să savureze clipele frumoase pe care le trăiesc, incapabili să guste momentele fericite și să memoreze acel gust, să-l păstreze pentru totdeauna în minte și să le aducă zâmbete de fericire pe față de fiecare dată cand il activează.
    Poate dacă apăs pe pauză oamenii se vor reseta și își vor da seama că nu au trăit cum ar trebui și vor învăța să aprecieze fiecare secundă, fiecare minut ca pe o mare avuție. Poate dacă apăs pe pauză timpul se va scurge de acum înainte mai încet și fețele vor arunca măștile triste ce țineau prizonier cel mai dulce zâmbet.

Klopka (2007)

Un thriller psihologic excepțional în regia lui Srdan Golubovic, după nuvela cu același nume scrisă de Nenad Teofilovic.

Într-o Serbie măcinată de războaie, sărăcie, reconstrucție și o veșnică tranziție, o Serbie în care prăpastia dintre săraci și noii parveniți este atât de mare, corupția și criminalitatea este la ea acasă. O familie încearcă să depășească realitatea dură trăind fericiți într-o lume a lor, în Beograd o capitală ce poartă încă cicatrici după luptele duse în trecutul apropiat.

Într-o zi însă cei doi părinți se trezesc puși în fața celui mai crud coșmar al unui părinte, copilul lor este grav bolnav și dacă nu va fi operat de urgență riscă să își piardă viața.

Tata, Mladen (Nebojsa Glogovac) este inginer, iar mama, Marija (Natasa Ninkovic) este profesoara de engleză, profesii care nu le aduc un venit substanițial care să le permită să îl ducă pe fiul lor de 8 ani Nemanja (Marko Djurovic) în Berlin pentru a fi operat pe cord. Costul operație se ridică la suma de 26.000 de euro, bani pe care părinții nu îi au. Nemanja suferă o criză puternică la școală și este dus de urgență la spital. Atunci devine evident faptul că viața lui atârnă de un fir de ață.

Părinții nu mai au liniște, caută tot felul de soluții pentru a strânge banii necesari operației. Banca este prima soluție. Împrumutul solicitat le este declinat. Atunci găsesc o altă soluție. Marija dă un anunț în ziar în care solicită o donație pentru operația fiului.

Telefonul sună și la celălalt capăt al firului un bărbat spune că v-a dona toți banii necesari operației.

Mladen se întâlnește cu bărbatul de vârsta a doua (Miki Manojlovic) la Hotel Moskva. Acesta îi spune că este dispus să îi dea 30.000 de euro și trei bilete de avion spre Berlin pentru a salva viața băiatului. Binențeles nimic în viața asta nu este gratis. În schimb bărbatul misterios îi cere să ucidă pe cineva (un bărbat corupt).

Mladen nu este de acord cu această propunere, însă străinul îi cere să se mai gândească.

Tensiunea din familie este tot mai mare pe măsură ce Nemanja se simte tot mai rău. Mladen primește un nou telefon și i dau instrucțiuni pentru asasinarea lui Petar Ivkovic, proprietarul companiei Mopex Tradig.

Încă odată refuză categoric să facă asta. Pe măsură ce Marija îl învinovățește de impasibilitate, de dezinteres față de fiul său, Mladen care vede că nu au nici o ieșire din aceasta situație acceptă să îl ucidă pe bărbat. Distrus se reântoarce acasă și încearcă să se gândească doar la faptul că fiul său este salvat.

Când își dă seama că văduva lui Petar este Jelena (Anica Dobra), mama fetei cu care băiatul lui se joacă, are procese și mai mari de conștiință.

Când fiul său e dus de urgența la spital în urma altei crize, Mladen vrea să îl contacteze pe bărbatul care îl angajase să-l asasineze pe Petar pentru a încasa banii promiși, dar din păcate bărbatul parcă intrase în pământ.

Cum nu reușește să îi dea de urmă cade într-o profundă anxietate.

În momentul în care o reântâlnește pe Jelena care este doar o umbră, Mladen se simte strivit de crima pe care a făcut-o.

Când Jelenei i se face rău și el o duce la spital unde rămâne alături de ea.

Reușește să dea de omul care îl angajase, îl urmărește acasă și îl amenință cu pistolul. Acesta îi spune că este falit (îi datorase mulți bani lui Petar de aceea îl voia mort) și îl imploră să nu îl ucidă. Disperat, fără să mai vadă nici o ieșire din această situație, îl lasă în viață și privește spre viitorul sumbru, moment în care Marija îl sună și îl anunță că a făcut rost de bani (Jelena care aflase despre drama prin care trec îi dă banii necesari operației).

Mladen ros de durere și neîmpăcat cu ceea ce a făcut îi mărturisește Jelenei adevărul și îi întinde pistolul ca să-l omoare. Ea refuză, dar în drum spre casă fratele lui Petar (Vuk Costic) îl împușcă pentru a se răzbuna.

Mort sau încă viu, Mladen plătește crunt pentru ca fiul său să poată bucura de viață.

Un film negru, zguduitor, despre limite, despre alegeri și despre faptul că nici măcar noi nu știm ce suntem capabili să facem pentru cei pe care îi iubim. Până unde ne poate duce teama că am putea să îi pierdem pe cei dragi, putem uita că există legi, Dumnezeu, bine și rău?

Tengo ganas de ti

Tres metros sobre el cielo(2010) este prima parte a filmului Tengo ganas de ti(2012). Prima parte mi se pare foarte slăbuță, adolescentină.

H (Mario Casas) este un tânăr rebel, care se îndrăgostește de o adolescentă cumințică pe care o convertește la religia lui – nonconformismul și rebeliunea.

Babi (Maria Valverede ) îi este opusă ca personalitate, provine dintr-un mediu diferit de a lui H, dar se îndrăgostește de bad boy.

Cărările tumultoase pe care o apucă adolescenții îi aduc în fața multor situații limită, situații care cer jertfe grele. H își conduce prietenul pe ultimul drum după un accident de motor și o pierde pe Babi care nu poate să evadeze din viața cu parfum de ipocrizie și snobism pe care o duce.

Tengo ganas de ti,  partea a doua este mult mai bine realizată, un film mai profund, un film care deține toate condimentele necesare să te țină cu sufletul la gură: neliniște, romanță, sex, violență, resemnare, a doua șansă.

H plecat la Londra pentru a se aduna după moartea amicului se reântoarce acasă mult mai matur, mai profund. Bărbatul matur este încă fragil, dar vrea cu orice preț să-și refacă viața, primul pas este găsirea unui un loc de muncă .

O întâlnește pe Gin (Clara Lago) care este o tânără efervescentă, vivace ce pare a-i înțelege suferințele și neliniștile.

Gin și H două suflete pereche ce parcă au fost menite să se întâlnească pentru a-și vindeca rănile și cicatricile adânci lăsate de trecutul atât de proaspăt.

Există o a doua șansă, a doua iubire poate fi la fel de reală, de profundă, sau prima este cea care contează, cea care marchează individul pe viață?

H vrea un răspuns la această întrebare, ca de altfel și Babi. Cei doi se reântâlnesc. Ea se află în pragul căsătoriei, el prins într-o relație pasională, intensă, amețitoare. Amintirile îi ajung din urmă. Ce ar fi dacă şi-ar da o nouă șansă şi ar reânvia legătura ce părea puternică și trainică.

O escapadă, o aventură, asta trăiesc foștii iubiți. În urma escapadei își dau seama ca nu sunt sortiți să fie împreună, că iubirea lor s-a stins, a murit, că sunt cu totul alți oameni.

Această aventură se soldează însă cu victime. Gin pe lângă faptul că este la un pas de a fi violată, e zguduită de faptul că H a fost capabil de o trădare atât de mare.

Sufletul lovit al lui Gin poate fi vindecat de iubirea adevărată pe care o simte H pentru ea sau pentru această rană nu există nici o alifie?

Un film de excepție în regia lui Fernando Gonzalez Molina care te atinge și te face să realizezi că trecutul nu este cel care te ține pe loc, ci tu rămâi pe loc când îl retrăiești obsesiv zilnic, viețuind în amintiri și vise nerealiste demult strivite.

Viața ca un râu

Viața este ca un râu. Se naște, izvorăște și începe să-și croiască un curs, un drum.
Şi pe măsură ce înaintează vede ce se întâmplă în jur. Începe să înveţe, să cunoască şi să recunoască gesturi, lucruri, grimase, psihologii.
Curge mai departe odată cu vremea, odată cu timpurile, odată cu timpul. Îmbătrâneşte, dar niciodată nu ştie destule. Oricâte vede nu a văzut niciodată prea multe, la oricâte asistă tot îi pare nou, dar în fapt e vechi sub soare. Alte feţe, aceiaşi tragi-comedie.
Râul trece mai departe îşi urmează cursul firesc.

Trece prin mii de locuri. Asistă la momente istorice.

Trece prin sate mici și sărace sau prin sate bogate, mari.

Trece prin comune avute, în expansiune sau prin comune care se distrug, se automutilează.

Curge prin orașe mari ce se dezvoltă, cresc, ori prin orașe mici ce rămân în beznă și mizerie.

Râul le vede pe toate. Asistă ca un spectator la cursul vieții oamenilor ce-i ies în cale. Evenimente majore din viața oamenilor, evenimente mici, viața de fiecare zi.

Oameni simpli sau deștepți, bogați ori săraci, persoane care trăiesc în mediul rural sau în mediul urban. Toți au propriile povești, propriile istorii, toți au ceva de spus în limba lor. Cu toţii sunt un râu. Cu toţii curg ca un râu spre destinaţia lor. Cu toții își urmează drumul, ca un râu au suișuri și coborâșuri. Au zile bune, zile rele. Au ani fericiți, ori ani plini de durere. Decenii de construcție, reușite, sau decenii de distrugere, involuție. Oricum ar fi zilele se succed, viața curge.

Râul le vede pe toate, dar nu poate interveni, nu poate schimba soarta celor care mișună în jur, cuge lin sau tumultos pentru a se vărsa în oceanul veşniciei.

Fiecare are propria cale pe care o urmează până la final.