Timbuktu (2014)

         

            Cum ar fi să duci o viaţă ternă, plină de restricţii, o viaţă în care îţi este negată nevoia de a te realxa, de a te destinde, nevoia de a fi tu şi de a te exprima liber. Nevoia de a te conecta şi comunica cu dumnezeul tău aşa cum ai învăţat să o faci de la părinţii tăi, învăţătorii tăi. O viaţă în care a asculta muzică, a juca fotbal, a te îmbrăca indecent duce la biciuire, bătaie, închisoare sau moarte. Aceasta este realitate dură în care trăiesc locuitorii din Timbuktu după ce oraşul este controlat de islamişti fundamentalişti.

            Odată un oraş liniştit Timbuktu se vede ameninţat de gruparea care se foloseşte de numele lui Allah pentru a construi o lume nouă plină de restricţii, o lume în care reguli absurde le suprimă oamenilor libertatea.

            În special femeile sunt supravegheate cu atenţie de ochii vigilenţi ai fundamentaliştior. Rigorile vestimentare la care sunt supuse sunt absurde în condiţiile în care canicula te poate doborî în orice moment.

            Bărbaţii înarmaţi patrulează pe străzi şi veghează ca regulile lor să fie respectate. Tot ce îşi

doresc este un viitor în care să domnească justiţia. În viitorul perfect pe care şi-l imaginează şi pe care îl construiesc având la temelie un Coran reinterpretat, jihadiştii uită că învăţăturile lui Allah au la bază comunicarea, iertarea, bunătatea.                      

            Armele se descarcă şi sfârtecă aerul, iar jihadiştii sfărâmă identitatea oamenilor care tot ce-şi doresc este să trăiască în pace cu vecinii lor, respectând tradiţiile vechi transmise din generaţie în generaţie şi cuvântul lui Allah.

            Timpul s-a oprit în Timbuktu, căci oamenii au aceleşi veşminte pe care le purtaseră şi predecesorii lor, trăiesc în acelaşi tip de case, au aceleaşi ocupaţii, însă civilizaţia zilelor noastre se ciocneşte cu trecutul arhaic când armele se descarcă pentru divetisment sau pentru a curma o viaţă, când telefoanele sună şi aduc în mijlocul deşertului cuvinte din alte lumi.

           

          Familii dezbinate şi ucise din cauza unor bărbaţi care distorsionează cuvintele pentru a se potrivi cu crezul lor bolnav.

          Un film care te zguduie şi te pune pe gânduri. O realitate care tinde să se extindă şi indiferent cât de mult ne-am afunda în lumea noastră, indiferent cât de mult dorim să negăm că o astfel de lume există, este o realitate în care vieţuiesc oameni care au o singură vină - că s-au născut acolo.

Regia : Abderrahmane Sissako

Scenariu : Abderrahmane Sissako, Kessen Tall

Distributia : Ibrahim Ahmed, Abel Jafri, Toulou Kiki

În căutarea fericirii

            De-a lungul timpului filosofi, scriitori, cercetători, au încercat să răspundă la o întrebare pe care cred că toţi ne-am pus-o la un moment dat. Ce este fericirea?

            Unii dintre noi am reuşit să-i găsim o definiţie, alţii am reuşit să o atingem, să o gustăm, sau alergăm după ea şi ne scapă printre degete. Poate că fericirea este acel ceva ce mereu ne lipseşte. Este ceva ce nu putem atinge. Un miros îmbietor ce ne produce o senzaţia de foame, un vânt ce ne răcoreşte fiinţa într-o zi toridă de vară, o nălucă care apare în noapte câteva fracţiuni de secundă şi dispare înainte de a ne dumiri cât de reală a fost.

            Fericirea este căutată de cei săraci, de cei bogaţi, de intelectuali, de oameni simpli. Şi dacă nici una din aceste categorii de oameni nu are parte de fericire, cine poate fi fericit? Banii nu aduc fericire? Cunoaşterea nu aduce fericire, viaţa curată, onestă nu aduce fericire? Nimeni nu poate garanta că posedând vreuna din aceste lucruri, cunoştinţe, valori, poţi fi automat fericit. Indiferent de starea materială, indiferent de clasa sociala din care cineva face parte, uneori are o stare de neâmplinre, o stare de angoasă, o stare de căutare, o senzaţie de goliciune interioară.

            Lucrurile, bunurile materiale, ştiinţa, cunoaşterea nu-ţi pot garanta atingerea fericirii. Atunci de ce este nevoie ca să fi fericit?

            Eu cred că este nevoie de un lucru foarte simplu. De alegere. Trebuie să alegi să fi fericit. Să-ţi permiţi să fi fericit. Indiferent de situaţia în care te afli, indiferent de starea materială, de clasa socială. Să alegi să fi fericit cu ce ai acum. Dacă nu ai, în viitor vei avea. Bucură-te căci viaţa înseamnă schimbare. Am învăţat până acum că viaţa este într-o continuă mişcare. Viaţa nu este statică. Este o ruletă. Azi poţi să nu câştigi nimic, iar mâine poţi fi marele câştigător. Aşa că doar bucură-te că eşti aici, bucură-te că exişti. Nu trebuie să mai alergăm după fericire pentru că ea este deja în interiorul nostru. Fericirea este o necesitate, un drept al nostru, o alegere, o obligaţie.

            Dacă te învârţi ca un şoricel pe o roată a nefericirii şi ai impresia că nu poţi atinge fericirea, opreşte-te şi coboară de pe roată. Şi deja ai găsit-o.

            Uită-te mereu la ce ai, nu la ce ţi-ai dori, nu la ce au alţii, nu la viaţa pe care o proiectează cei din jurul tău, ci la realitatea în care vieţuieşti. Aceasta poate fi singura ta sursă de fericire. 

Dangalizarea comuniştilor

       

Aud foarte multe persoane ajunse la vârsta senectuţii că plâng după regimul dictatorial al tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Pot să-i înţeleg pentru că au fost dangalizaţi de comunişti. Cred cu tărie că tehnica lor de manipulare a fost atât de eficientă încât nici după 25 de ani nu au reuşit să se regăsească. Creierele lor au rămas spălate. Sunt practic ca nişte haine roşii băgate în clor. Este trist că aceşti oameni care au supravieţuit atunci, pentru că doar în asta a constat viaţa lor, în a se tărî să supravieţuiască, plâng după un regim pe care au vrut cu ardoare să-l dărâme. Infieraţi de comunişti poartă încă cicatricea secerii şi a ciocanului pe piept, şi visează după zilele în care se întorceau de la fabrică cu oarece materiale bune de troc cu vecinul de la fabica de ţigări. Ce bine era. Ce bine funcţiona trocul. Viaţa era simplă atunci. Nu trebuia să lupţi, nu trebuia să te zbaţi. Furai câte ceva, dădeai o atenţie şi timpul trecea...te trezeai că aveai o pensie asigurată. Pe când acum lupta pentru un trai decent este dusă din greu de tineri. Pentru că a trăii decent e nevoie de bani, iar pentru a face bani ai nevoie fie de o minte brici, fie de un job bine plătit. Un job care de multe ori nu ai garanţia că a doua zi va mai fi al tău. Asta nu pot înţelege cei care au fost dangalizaţi de comunişti. Nu pot înţelege cum funcţionează capitalismul. Nu pot înţelege de ce unii tineri se zbat, se luptă până la epuizare, iar alţii clachează fizic şi pshic într-o lume în care puterea o deţine din păcate cel care are cei mai mulţi bani. Cei în vârstă nu se pot adapta, nu pot pricepe cum funcţionează noul regim, nu înţeleg această generaţie pentru că au rămaşi ancoraţi în trecut de unde ies doar pentru a critica, a distruge tot ce e nou. Democraţia înseamnă luptă, comunismul înseamnă supravieţuire, capitalismul înseamnă inovaţie, comunismul înseamnă încorsetare, libertatea este egală cu responsabilitatea, dictatura este egală cu mediocritatea.
         Aud şi tineri care susţin că era mai bine atunci şi încep să argumenteze: aveai loc de muncă asigurat, aveai locuinţă şi aici se termină abrupt pledoaria lor. Sigur era extrem de bine să ai o locuinţă în care era mereu fie prea frig(iarna), fie prea cald(vara), nu aveai curent seara, nu aveai apă caldă. Locul de muncă era într-o fabrică în care te făceai că lucrezi, şi luai bani cât să supravieţuieşti. Acest regim ar fi foarte comod pentru acei tineri care nu sunt foarte ambiţioşi, pentru cei care nu-şi doresc să studieze în străinătate, nu au puterea de a se reinventa mereu, de a evolua, de a se depăşi pe ei îşişi. Acei tineri care au fost înfieraţi de către părinţii lor cu secera şi ciocanul. Cât de bine era să stai ca o cârtiţă, să nu ai acces la informaţie, să nu poţi să-ţi exprimi părerile, să nu poţi fi tu, să nu poţi circula liber, să fi manipulat, să trăieşti închis într-o cutiuţă împreună cu o hârtie cu reguli. Asta poţi face, asta nu!
         Trebuie să recunosc că nu este deloc uşor să răzbeşti în această Românie plină de cicatrici rămase de pe timpul comuniştilor, plină de reziduuri lăsate de securiştii care au pătruns în sistem şi l-au acaparat, l-au virsat.  Pentru unii este un vis, iar pentru alţii un coşmar, pentru cei mai mulţi o luptă, un test de rezistenţă, dar e teribil să trăieşti într-un sistem în care nu poţi spune se doreşti pentru a nu te trezi la pârnaie, unde te temei că fratele tău poate a se dovedi a fi Iuda, unde eşti încurajat să fi mediocru, îţi sunt îngrădite drepturi şi nu ai posibilitatea de a alege.
         Pe atunci erai doar o uneltă vorbitoare, şi acum eşti o uneltă nu pot nega asta, dar care ştie că e manipulată, care ştie că poate să găsească o oază unde să evadeze şi să se cureţe. Un loc unde poate fi el, unde nu poate fi reprimat.
        Acum poţi cere, te poţi face auzit, poţi să speri, să crezi, să fi tu.

Still Alice

            Apropierea de vârsta senectuţii poate fi o mare provocare. În momentul în care te priveşti în oglindă observi că te fixează de acolo o persoană pe care nu o recunoşti. O persoană ce are riduri, cearcăne, pielea lăsată, pete. O persoană care ştie că se îndreaptă spre moarte. Ştie că începe să se dezintegreze şi începe să aibă culoarea pământului care-i va fi în viitorul apropiat casă.
Bătrânul ce se priveşte înmărmurit în oglindă are însă lucruri de preţ pe care le poartă în minte - amintirile, clipele fericite şi nefericite pe care l-a trăit, succesele, eşecurile, luptele duse de-a lungul timpului, identitatea. Ce se întâmplă cu un om căruia îi sunt luate toate amintirile, i se şterg din minte toate episoadele care l-au adus în acest punct. Se uită în oglindă şi nu vede nimic. Nu îşi înţelege trecutul, nu ştie cine e. Se simte pierdut, neânţeles. Ba chiar mai mult nu ştie cum se numeşte. Nu mai recunoaşte nimic, pe nimeni.

            Alice, o lingvistă se confruntă mult prea devreme cu o maladie cruntă. E diagnosticată cu alzheimer. Cuvintele care erau până mai ieri teritoriul ei devin nişte necunoscute pentru geniala profesoară. Totul se transformă într-o mare provocare. Trebuie să reţină orele la care are stabilite întâlniri, trebuie să nu uite să-şi ia medicamentele, trebuie să îşi amintească dacă a mâncat. Dar pe măsură ce boala progresează Alice uită unde este, unde sunt camerele, baia, uită ce a citit, nu-şi mai recunoaşte membrii familiei. Alice este captivă într-o lume de coşmar, într-o lume necunoscută plină de capcane.
           Alice îşi făcuse un plan pentru a evada din această lume goală şi fără sens. Ieşirea din lumea aceasta este pentru ea sinuciderea. Dar planul pus la punct atât de detaliat se năruie în momentul în care ceva nou îi întrerupe şirul paşilor pe care îi face pentru a-şi curma existenţa şi uită ce urma să facă.
Filmul este dramatic, bătrâneţea este greu de purtat, greu de acceptat, cu atât mai mult să îţi fie luate pe lângă demnitate, putere, tinereţe şi amintirile, iar peste viaţa ta trecută şi prezentă să se aşterne o nebuloasă.

Singurătatea

Întemniţată de destin

Lupt cu singurătatea

Nu este un mai mare chin

Parcă mi-a luat totul - viaţa!

Departe pe insula pustie, exilată

Car în spate mii de cruci

Şi chiar de aş fi rastignită

Tu o să pleci, o sa te duci?

Prinsă între patru pereţi

În nopţile tarzii îmi plâng iar soarta

Aş vrea să te întorci, să vii!

Eu să-mi joc o dată cartea.

Singurătatea mă sufoca

Sunt lipsită de un tu…

Tot te chem, salvează-mă !

Nu pleca, nu te mai du!

The Immigrant (2013)

 

   De când lumea și pământul oamenii au migrat în căutarea unor locuri de muncă mai bune, au migrat pentru a-și clădi un cămin în care să domnească fericirea și prosperitatea.
Ewa Cybulski (Marion Cotillard) și sora ei Magda ( Angela Sarafyan) pășesc pe tărâmul făgăduinței locul unde toate se spune că visele se împlinesc, păşesc cu speranța în suflet că viața grea pe care au dus-o până atunci în Polonia le va mai apărea doar rareori ca un vis urât în noua viață frumoasă pe care o vor clădi aici.
Magda este bolnavă și este spitalizată, iar până nu se va vindeca de tuberculoză accesul nu îi este permis pe teritoriul SUA.
Ewa este înspăimântată. Singurul lucru pe care și-l dorește asiduu este ca ele să nu se mai întoarcă niciodată în Polonia, unde lăsaseră o țară contorsionată de durere din cauza războiului nemilos, o țară care le lăsaseră impregnată în creier imaginea părinților lor uciși fără milă. Nu e posibil ca visul lor să fie ucis din fașă. Nu e posibil ca ele să fie expulzate?!
Adresa rudelor celor două pare a fi ireală, iar stigmatul fals pe care se pare că îl poartă Ewa după călătoria cu vaporul îi sclipește vizibil pe frunte. Este o persoană a căror moravuri ușoare îi fac imposibil accesul pe teritoriul american.
Ewa este îngrijorată, dar un bărbat manierat îi dă târcoale. El pare a fi salvarea ei. O ajută și o duce la el acasă unde îi oferă o slujbă și un loc unde să se odihnească. Ewa este neîncrezătoare, însă tot ceea ce vrea acum este să o salveze pe sora ei de expulzare. Bruno Weiss( Joaquin Phoenix), salvatorul ei nu e tocmai ce părea. Are grijă de niște porumbițe, fete pentru care realizează un show la un cabaret care de fapt se și prostituează.
Cu promisiunea că sora ei va fi salvată Ewa ajunge și ea să se  prostitueze, banii stânși de ea și relațiile peștelui o vor scoate pe Magda din spital.
Lucrurile se complică când Ewa îl întâlnește pe magicianul Orlando(Jeremy Renner) vărul lui Bruno, care se îndrăgostește de frumoasa poloneză. Problema este că și Bruno se îndrăgostește de ea.
Într-un final după multe încercări,  Ewa crede că Dumnezeu a trimis-o pe acest drum să învețe să ierte, să învețe că în fiecare om există ceva bun.
Îmbibat cu licoarea lui Bachus și turbat de gelozie, Bruno îl ucide pe Orlando.
În el însă se nasc niște sentimente noi. Se simte vinovat pentru viața pe care a dus-o și vrea să o elibereze pe Ewa de legătura și obligația pe care o simte față de el, o ajută să se reunească cu sora ei și să plece în California unde să înceapă o viață nouă.
Drumul spre o viață mai bună nu este întotdeauna pavat cu bani și satisfacții, de cele mai multe ori pentru a ajunge în rai trebuie să treci mai întâi prin iad.
   Un film despre viața promițătoare care ți-o poate oferi o altă țară și gustul otrăvii pe care o guști odată ce ai pășit pe noul tărâm. 
Cred că un lucru trebuie să-l rețină toți cei care vor să emigreze - că nimeni nu o să-i aștepte acolo cu flori și o să pună covorul roșu pe jos pentru ei, că vor munci de două ori mai mult ca acasă, că niciodată nu vor mai avea o casă. Rădăcinile pe care le vor rupe din vechiul loc se pot usca și nu vor mai prinde acolo. Viața de emigrant este o viață de înstrăinare, dezrădăcinare și luptă continuă.

Blue Jasmine

 

    Trebuie să mărturisesc de la început că nu sunt fană Woody Allen, dar acest film mi s-a părut excepțional.
Vi-l recomand, chiar merită. Dacă nu a-ți fost fascinați până acum de Cate Blanchett sigur vă v-a cuceri iremediabil. Joacă senzațional.
  Aceasta joacă rolul unei ariviste căreia înalta societate new yorkeză i se potrivește ca o mănușă. Dar bineînțeles că este mult mai ușor să te obișnuiești să trăiești în lux decât să trăiești în sărăcie. Jasmine se întoarce la originile sale, se întoarce să trăiască în San Francisco cu sora sa (cu care rupsese legăturile), în încercarea de a se pune pe picioare, dar viața ei nu mai reușește să capete sens. Căderea psihică pe care o suferă când soțul (Alec Baldwin) îi spune că o va părăsi se acutizează. După ce minciuna îi distruge poate singura șansă de a se întoarce la viața luxoasă cu care se obișnuise, Jasmine se trezește singură în mijlocul străzii purtată de depresie, de halucinaţii la viața luxoasă din trecut.
   De la extaz la agonie, Jasmine ne arată fața celor care nu știu niciodată cine sunt și mai ales uită de unde pleacă.

Prisoners (2013)

   

Keller Dover este un tip puternic căruia îi place să fie pregătit pentru orice situație îi va aduce viața. Asta însemnând fie lucruri bune, fie lucruri mai puțin bune. Dover vânează și îl învață și pe fiul său să ucidă animale pentru a fi pregătit dacă vreodată lumea va fi lovită de vreun cataclism și ar trebui să depindă doar de abilitățile sale.
    Organizat, gata să înfrunte orice situație, Dover trăiește o viață fericită alături de soția sa și cei doi copii, cărora le promite că o să-i protejeze întotdeauna.
Viața lor se schimbă radical când fetița lor și cea a vecinului dispar.
    Dover se trezește total nepregătit să înfrunte această situație, neacceptând totodată ca autoritățile să rezolve lucrurile respectând procedurile greoaie. Dover știe că orice zi pierdută fără ca o pistă să fie găsită, o aduce mai aproape pe fiica lui de moarte. Când detectivul Loki îi dă drumul principalului suspect, Dover îl capturează și îl ține prizonier într-o casă părăsită ce aparținuse bunicului său, unde îl torturează sperând că în acest mod va afla unde este fiica lui.
    Dover se transformă într-un prădător de temut gata să facă orice doar să o găsească pe fetița lui în viață.
Lucrurile sunt mult mai complicate decât credea, dar într-un final reușește să o găsească pe micuță în viață plătind un preț foarte mare pentru asta - devine un alt om.
Cu siguranță că după o astfel de experiență traumatizantă toți cei implicați nu vor mai fi niciodată la fel.
   Un film care te ține în alertă, un film care relevă încă odată ce înseamnă să iubești pe cineva atât de mult încât să nu te gândești nicio secundă la faptul că viața ta ar putea fi în pericol, ci singurul scop din mintea ta să fie acela de a salva persoana iubită.

   Filmul este excepțional, de asemenea și actorii de mare calibru joacă ireproșabil.

La vita e bella

    Un film de-a dreptul fenomenal în regia lui Roberto Benigni.
Viața este frumoasă dacă o faci tu să fie frumoasă indiferent prin ce situații îngrozitoare treci. Tot ce contează este să-ți folosești imaginația, să jonglezi puţin cu problemele, aruncate în aer nu mai par atât de titanice, de ameninţătoare.
Guido își folosește mereu imaginația pentru a face ca viața să fie mai spectaculoasă, așa o cucerește și pe Dora care devine nevasta lui. Dora este o superbă profesoară în ochii lui însă este o veritabilă prințesă. Dar regatul lor este zguduit de epurarea etnică.
 Partea masculină a familiei este deportată în lagăr, iar Dora solicită să fie deportată și ea pentru a fi alături de prinții ei la bine și la rău.
Încă odată Guido (Roberto Benigni) își folosește imaginația și îl provoacă și pe fiul lui Giosue (Giorgio Catarini) să facă și el la fel, după ce ajung în lagăr. Singurul lucru care crede Guido că l-ar proteja pe Giosue de cunoaștere crudă a realității, de atrocitățile care se comit în jurul său este să trăiască într-o lume paralelă cu cea reală și îl provoacă să participe la un joc pe care dacă îl va câștiga se va alege cu un premiu colosal. Va câștiga un tanc.(Giosue era pasionat de tancuri).
 Sentimentul de iubire și protecție pe care îl are tatăl pentru fiul său te mișcă profund. Roberto Benigni este un "Grande Maestro" realizând așa un film excepțional ce este artă curată.
Filmul este unul dintre cele mai bune filme pe care l-am văzut și a câștigat o serie de premii prestigioase. Merită vizionat!

Ploaia de lacrimi

       Plouă. Orașul este scufundat într-un ocean de tristețe. Melancolia pare să fi inundat străzile și se vâră în orice crăpătură. Digurile ce sunt ridicate pentru protecție nu par a fi suficiente pentru a opri scurgerea melancoliei. Fiecare om ajunge să lupte disperat cu noul inamic, însă lupta este dusă în van, tristețea câștigă în mod detașat. Pe măsură ce înhață câte un om crește mai mare și imensitatea ei umbrește pământul. Atunci încep să iasă la suprafață sentimente pe care oamenii încercaseră din răsputere să le țină îngropate adânc în sufletele lor.

      Pe măsură ce ies din morminte sentimentele plutesc deasupra melancoliei și ajung de la un om la altul și le trezesc amintiri nedorite în momentul în care îi ating.

      Viața trecută le apare în fața ochilor, pare a rula ca un film în 3D, un film sinistru, dramatic presărat pe alocuri cu momente de fericire.

Toată agonia revederii trecutului deschide răni cicatrizate ce încep să sângereze și să nască dureri imense.

       Atunci râuri de lacrimi se amestecă cu tristețea și încep să curgă în sus spre cer într-o rugăciune mută către Tatăl Ceresc.

       Ploaia ce cade în sus este o ploaie de deznădejde, tristețe, nefericire, împletită cu speranța că poate cineva va asculta ruga prinsă în această ploaie de lacrimi ce cară fiecare dorință nemărturisită că un viitor frumos va exista și pentru sufletele ce poartă răni cicatrizate pe tot corpul.

La delicatesse(2011)

Audrey Tautou face un rol excepțional în comedia romantică La delicatesse în regia lui David Foenkinos și Stephane Foenkinos.

După moartea sufletului ei pereche, văduva Natalie(Audrey) ridică o fortăreață în jurul ei și nu permite nici unui bărbat să ajungă la ea. Doliul îl poartă ani de zile până în momentul în care cineva reușește să găsească o mică crăpătură prin care își face loc în viața lui Natalie.

Candidatul la postul de viitor partener al tinerei este un personaj destul de ciudat, un suedez înalt, solid, stângaci.

Colegul ei Markus (Francois Damiens), nu o mai poate lăsa să scape din viața lui pe Natalie după ce are parte de un sărut magic care îl face să viseze la o posibilă idilă.

De la sărut și până la eliberarea și vindecarea lui Natalie de trecut și renașterea ei este doar un pas.

Filmul este construit atât de simplu, două personaje absolut normale ce au o slujbă comună, dar cred că tocmai aceste liniile simple de construcție l-au ridicat la rangul de film de artă. Fără îndoială că merită savurat alături de partener într-o seară romantică pentru că este o odă închinată iubirii și vieții pe care trebuie să o celebrăm în fiecare zi.

Klopka (2007)

Un thriller psihologic excepțional în regia lui Srdan Golubovic, după nuvela cu același nume scrisă de Nenad Teofilovic.

Într-o Serbie măcinată de războaie, sărăcie, reconstrucție și o veșnică tranziție, o Serbie în care prăpastia dintre săraci și noii parveniți este atât de mare, corupția și criminalitatea este la ea acasă. O familie încearcă să depășească realitatea dură trăind fericiți într-o lume a lor, în Beograd o capitală ce poartă încă cicatrici după luptele duse în trecutul apropiat.

Într-o zi însă cei doi părinți se trezesc puși în fața celui mai crud coșmar al unui părinte, copilul lor este grav bolnav și dacă nu va fi operat de urgență riscă să își piardă viața.

Tata, Mladen (Nebojsa Glogovac) este inginer, iar mama, Marija (Natasa Ninkovic) este profesoara de engleză, profesii care nu le aduc un venit substanițial care să le permită să îl ducă pe fiul lor de 8 ani Nemanja (Marko Djurovic) în Berlin pentru a fi operat pe cord. Costul operație se ridică la suma de 26.000 de euro, bani pe care părinții nu îi au. Nemanja suferă o criză puternică la școală și este dus de urgență la spital. Atunci devine evident faptul că viața lui atârnă de un fir de ață.

Părinții nu mai au liniște, caută tot felul de soluții pentru a strânge banii necesari operației. Banca este prima soluție. Împrumutul solicitat le este declinat. Atunci găsesc o altă soluție. Marija dă un anunț în ziar în care solicită o donație pentru operația fiului.

Telefonul sună și la celălalt capăt al firului un bărbat spune că v-a dona toți banii necesari operației.

Mladen se întâlnește cu bărbatul de vârsta a doua (Miki Manojlovic) la Hotel Moskva. Acesta îi spune că este dispus să îi dea 30.000 de euro și trei bilete de avion spre Berlin pentru a salva viața băiatului. Binențeles nimic în viața asta nu este gratis. În schimb bărbatul misterios îi cere să ucidă pe cineva (un bărbat corupt).

Mladen nu este de acord cu această propunere, însă străinul îi cere să se mai gândească.

Tensiunea din familie este tot mai mare pe măsură ce Nemanja se simte tot mai rău. Mladen primește un nou telefon și i dau instrucțiuni pentru asasinarea lui Petar Ivkovic, proprietarul companiei Mopex Tradig.

Încă odată refuză categoric să facă asta. Pe măsură ce Marija îl învinovățește de impasibilitate, de dezinteres față de fiul său, Mladen care vede că nu au nici o ieșire din aceasta situație acceptă să îl ucidă pe bărbat. Distrus se reântoarce acasă și încearcă să se gândească doar la faptul că fiul său este salvat.

Când își dă seama că văduva lui Petar este Jelena (Anica Dobra), mama fetei cu care băiatul lui se joacă, are procese și mai mari de conștiință.

Când fiul său e dus de urgența la spital în urma altei crize, Mladen vrea să îl contacteze pe bărbatul care îl angajase să-l asasineze pe Petar pentru a încasa banii promiși, dar din păcate bărbatul parcă intrase în pământ.

Cum nu reușește să îi dea de urmă cade într-o profundă anxietate.

În momentul în care o reântâlnește pe Jelena care este doar o umbră, Mladen se simte strivit de crima pe care a făcut-o.

Când Jelenei i se face rău și el o duce la spital unde rămâne alături de ea.

Reușește să dea de omul care îl angajase, îl urmărește acasă și îl amenință cu pistolul. Acesta îi spune că este falit (îi datorase mulți bani lui Petar de aceea îl voia mort) și îl imploră să nu îl ucidă. Disperat, fără să mai vadă nici o ieșire din această situație, îl lasă în viață și privește spre viitorul sumbru, moment în care Marija îl sună și îl anunță că a făcut rost de bani (Jelena care aflase despre drama prin care trec îi dă banii necesari operației).

Mladen ros de durere și neîmpăcat cu ceea ce a făcut îi mărturisește Jelenei adevărul și îi întinde pistolul ca să-l omoare. Ea refuză, dar în drum spre casă fratele lui Petar (Vuk Costic) îl împușcă pentru a se răzbuna.

Mort sau încă viu, Mladen plătește crunt pentru ca fiul său să poată bucura de viață.

Un film negru, zguduitor, despre limite, despre alegeri și despre faptul că nici măcar noi nu știm ce suntem capabili să facem pentru cei pe care îi iubim. Până unde ne poate duce teama că am putea să îi pierdem pe cei dragi, putem uita că există legi, Dumnezeu, bine și rău?

Necredincioasa

Cartea lui Ayaan Hirsi Ali – Necredincioasa este un jurnal intim în care parcă am tras cu ochiul. De multe ori dezvăluirile foarte personale îmi dădeau senzația că nu trebuia să încalc intimitatea autoarei.

Este de admirat curajul somalezei care vrea cu orice preț să devoaleze adevărul despre cultură islamică.

Ce se ascunde în spatele învățăturilor profetului Mohamed? Multă inflexibilitate, violență, încătușare mentală, fanatism.

Ayaan ne povestește evenimentele importante din viața ei deschizându-ne parcă o fereastră spre un trecut arhaic, unde se naște și viețuiește.

Somalia o țară săracă, necivilizată, fărmițată de un război civil, nu este tocmai o țara unde un copil ar trebui să se nască și să se formeze ca individ. Metodele de educație a copiilor din familia Hirsi au fost coercitive, violente. Mama în special le aplică bătăi cumplite, una dintre ele o duce pe Ali în pragul morții. Parcă niște mici sclavi, copii nu aveau voie să conteste sau să încalce metodele educative impuse de adulți. Trebuiau să rămână în aceea cutiuță mică a tradițiilor și superstițiilor fără noimă, trebuiau să nu se abată de la învățăturile profetului Mohamed,de la rugăciunile către Allah.

În momentul în care doar un picior călca în afara cutiuței era folosită violența, blamarea și stigmatizarea necredinciosului care dezonora familia și i se arăta ușa deschisă către focul iadului unde urma să ardă pe vecie dacă nu se supunea legilor depășite.

Familia Hirsi trece print-o serie de încercări grele printre care migrarea în alte state vecine ale Somaliei, dar se stabilesc în Kenia când războiul civil din Somalia aruncă în aer o țară săracă, devenită peste noapte mai săracă și mânjită de sânge, durere și atrocități comise pentru jocuri de putere.

Într-o țară străină, fără soț(care era un opozant ale guvernului), mama lui Ali devine agresivă, deprimată, inumană. Își revarsă frustrările asupra copiilor, în special asupra fetelor și astfel le distruge încrederea în sine, le rupe aripile ca să nu poată zbura și le ține prizoniere în cușca islamului extrem. Lipsită de o copilărie tipică, Ayaan se maturizează înainte de vreme. Marcată de mutilarea genitală, certurile cu bunica și mama, absența tatălui, încearcă să se mențină pe linia de plutire, să învețe, să se roage, să facă treburile casnice care îi erau atribuite pentru a evita cearta și bătaia. Oricât de mult încearcă să fie supusă, adevărată personalitate iese la suprafață. Diferită de restul musulmancelor obediente, Ali cercetează, chestionează, dorind să înțeleagă religia islamică și diferențele dintre bărbați și femei.

Își pune întrebări, caută răspunsuri în cărți și în jurul ei. Visele ce le are când citește cărți interzise o face să capete o putere pe care nici ea nu bănuiește că o are. Refuză o căsătorie aranjată de tatăl său cu un bărbat pe care nu-l cunoaște și evadează din drumul trasat de către părintele ei spre libertate fugind în Olanda, unde devine cetățean cu drepturi depline, unde studiază, lucrează, se formează ca om și trage un semnal de alarmă că islamul este nociv, distructiv, înapoiat.

Amenințările cu viața nu întârzie să apară mai ales când Ayaan realizează un film - Submission, unde prezintă viața terifiantă a cinci femei musulmane.

Trăiește cu gărzi de corp de atunci, mutată dintr-un loc în altul pentru a fi protejată de atacurile fanaticilor și teroriștilor care vin cu legea în mână pentru a justifica ororile comise.

Cartea este foarte emoționantă și captivantă, drumul lui Ayaan Hirsi Ali este extraordinar, e ca și cum ai urmări o omidă ce străpunge coconul în este captivă și în care peste noapte se transformase în fluture. 

Renegată de propria familie, de clan, amenințată, crucificată de către musulmani, cu forță, determinare, curaj se rupe din cușca mentală în care fusese crescută și întinde mâna altor femei pentru a se elibera din închisoarea în care sunt ținute prizoniere de către religie, clan, familie.

Tengo ganas de ti

Tres metros sobre el cielo(2010) este prima parte a filmului Tengo ganas de ti(2012). Prima parte mi se pare foarte slăbuță, adolescentină.

H (Mario Casas) este un tânăr rebel, care se îndrăgostește de o adolescentă cumințică pe care o convertește la religia lui – nonconformismul și rebeliunea.

Babi (Maria Valverede ) îi este opusă ca personalitate, provine dintr-un mediu diferit de a lui H, dar se îndrăgostește de bad boy.

Cărările tumultoase pe care o apucă adolescenții îi aduc în fața multor situații limită, situații care cer jertfe grele. H își conduce prietenul pe ultimul drum după un accident de motor și o pierde pe Babi care nu poate să evadeze din viața cu parfum de ipocrizie și snobism pe care o duce.

Tengo ganas de ti,  partea a doua este mult mai bine realizată, un film mai profund, un film care deține toate condimentele necesare să te țină cu sufletul la gură: neliniște, romanță, sex, violență, resemnare, a doua șansă.

H plecat la Londra pentru a se aduna după moartea amicului se reântoarce acasă mult mai matur, mai profund. Bărbatul matur este încă fragil, dar vrea cu orice preț să-și refacă viața, primul pas este găsirea unui un loc de muncă .

O întâlnește pe Gin (Clara Lago) care este o tânără efervescentă, vivace ce pare a-i înțelege suferințele și neliniștile.

Gin și H două suflete pereche ce parcă au fost menite să se întâlnească pentru a-și vindeca rănile și cicatricile adânci lăsate de trecutul atât de proaspăt.

Există o a doua șansă, a doua iubire poate fi la fel de reală, de profundă, sau prima este cea care contează, cea care marchează individul pe viață?

H vrea un răspuns la această întrebare, ca de altfel și Babi. Cei doi se reântâlnesc. Ea se află în pragul căsătoriei, el prins într-o relație pasională, intensă, amețitoare. Amintirile îi ajung din urmă. Ce ar fi dacă şi-ar da o nouă șansă şi ar reânvia legătura ce părea puternică și trainică.

O escapadă, o aventură, asta trăiesc foștii iubiți. În urma escapadei își dau seama ca nu sunt sortiți să fie împreună, că iubirea lor s-a stins, a murit, că sunt cu totul alți oameni.

Această aventură se soldează însă cu victime. Gin pe lângă faptul că este la un pas de a fi violată, e zguduită de faptul că H a fost capabil de o trădare atât de mare.

Sufletul lovit al lui Gin poate fi vindecat de iubirea adevărată pe care o simte H pentru ea sau pentru această rană nu există nici o alifie?

Un film de excepție în regia lui Fernando Gonzalez Molina care te atinge și te face să realizezi că trecutul nu este cel care te ține pe loc, ci tu rămâi pe loc când îl retrăiești obsesiv zilnic, viețuind în amintiri și vise nerealiste demult strivite.

Le nom des gens

Le nom des gens este o comedie savuroasă în regia lui Michel Leclerc.

Personajul principal Bahia Benmahmoud(Sara Forestier) este cu adevărat unică. Născută într-o familie mixtă(tatăl musulman și mama evreică), Bahia vrea cu orice preț să ștergă toate stereotipurile impregnate în mintea bărbaților cu viziuni conservatoare. 

Make love not war - după acest motto se ghidează Bahia Benmahmoud, care are un alt fel de a face politică. Tânăra femeie este foarte libertină și se folosește de sex appeal  pentru a-i aduce în patul ei pe toți bărbații care nu împărtășesc aceeași ideologie politică ca și ea. Strategie inedită pe care o elaborează este seducerea bărbaților ca apoi în momente intime când sunt mai vulnerabili să le șoptească ideile ei de stânga cum ar fi: nu toți algerienii sunt hoți, dă roade. Reușește să sucească mințile multor bărbați și să-i convertească până când îl întâlnește pe Arthur Martin(Jacques Gamblin) un bărbat de 40 de ani de meserie ornitolog. Bahia își imaginează că și el ca ceilalți 15000 de bărbați cu același nume din Franța este conservator și încearcă să-i aplice vechea metodă atât de eficientă.

Cei doi au viziuni diferite asupra lumii. Arthur este timid, retras, nu vrea să-și asume riscuri și trăiește în rutină.Viața lui se învârte în jurul păsărilor, dezvoltă o adevărată obsesie – studiază dacă păsările pot transmite epidemii. Bahia acționează din instinct, este efervescentă, libertină, extrovertită.

Obstacolele pe care cei doi trebuie să le depășească se dovedesc a fi foarte mari: diversitatea multiculturală, viziuni diferite asupra vieții.

Cu toate că cei doi sunt diametral opuși se îndrăgostesc iremediabil și asta dovedește încă odată faptul că contrariile se atrag.

O comedie în care sunt tratate foarte abil  problemele de ordin etic, religios, și rasial cu care se confruntă Franța de la sfârșitul celui de-al II- lea Război Mondial până în prezent. 

Fecioara încătușată

Zilele trecute am avut o primă întâlnire cu autoarea Ayaan Hirsi Ali de origine somaleză crescută într-o familie musulmană tradiționalistă.

Deși nu eram tocmai ignorantă în privința vieții femeii musulmane, voce pe care o folosește Ali m-a făcut să privesc cu ochii larg deschiși cruzimea cu care se confruntă smerite sau răzvrătite aceste femei parcă blestemate să viețuiască într-o lume ce aparține în totalitate bărbaților. O lume în care bărbații sunt zei după modelul profetului Mohamed iar femeile slugi supuse.

Hirsi Ali se naște într-o societate ce pare încremenită în timp. Parcă am văzut aievea locuri din alte secolele unde femeile nu au voce, nu au nici un drept - la educație, muncă, liberă circulație și exprimare. Doar bărbații pot decide și au drept de viață și moarte asupra femeilor( al fiicelor, nevestelor). De multe ori femeile se văd nevoite să aleagă între două soluții radicale, dramatice pentru a scăpa de tortura fizică și psihică la care sunt supuse de către tații, frații, soții lor, fuga din sânul familiei sau sinuciderea.

Hirsi Ali o femeie extrem de puternică, curajoasă, luptătoare își ia viața în propriile mâini. Refuză să trăiască într-o lume în care se simte captivă, înrobită, abuzată, fuge de acasă și se refugiază în Olanda unde cere azil politic și începe să devoaleze viața din spatele cortinei religiei musulmane. 

Din postura de interpretă, politiciană, scriitoare, trage un semnal de alarmă că trebuie întinsă o mână de ajutor fetelor și femeilor musulmane care sunt practic închise în colivii de bărbații familiei, clanului de care aparțin. De parcă nu este suficient că nu au dreptul să circule fără restricții, fără a îmbrăca haine adecvate care să le acopere cu totul trupul și fața, femeile sunt supuse unor traume care le lasă schilodite pe viață fizic și psihic. Suferă de psihoze, nevroze, boli ale aparatului genital cauzate de circumcizie. Mutilarea genitală, tortura fizică și psihică, o viața plină de umilințe este ceea ce femeile musulmane trebuie să suporte pentru a se conforma învățăturilor profetului Mohamed.

Ali își pune întrebări, caută răspunsuri, contestă existența lui Allah - dacă ar exista nu ar permite ca răul să fi luat atâta amploare, un Dumnezeu bun, iertător nu ar fi trebuit să dea oamenilor un test atât de amar pentru a intra în mult promisul paradis.

Foarte punctual și sistematic autoarea demolează acestă cultură retrogradă care parcă este născătoare de monștrii.

Poveștile de viață pe care le descrie sunt de o cruditate greu de suportat, femei supuse unor ritualuri desprinse din timpuri rupestre, importanța păstrării virginității până în noapte nunții, mutilările genitale, maltratările din timpul căsătoriilor aranjate, dreptul de a curma viața unei femeie care e infidelă mi se par halucinate și de neconceput.

Ali luptă pentru drepturile imigranților în Olanda și încearcă să-i determine pe musulmani să se analizeze, să se privească cu claritate, pe ei și cultura din care fac parte și să rupă lanțul tăcerii, înrobirii, cruzimii.

Necesară cât mai imperios din punctul ei de vedere este o reconstrucție radicală atât a culturii cât și a religie, o iluminare a islamicilor și îmbrăcarea unei noi haine, cea a toleranței, respectului și egalității între sexe.

Să spunem mai des DA!

   

   De atâtea ori am lăsat nenumărate oportunități să treacă pe lângă noi pentru că ne-am lovit de zidul de teamă pe care l-am construit în jurul nostru.

Ne-am lovit de frica de a ieși din zona de confort cu care ne-am obișnuit, și asta ne-a cauzat o mulțime de pierderi, ne-a ținut pe loc, nu ne-a lăsat să creștem, să evoluăm, să ne îmbunătățim.

Am pierdut o mulțime de trenuri care probabil ne-ar fi dus într-o serie de locuri unde am fi trăit experiențe fascinate.

Eu mi-am propus să nu mai regret ce nu am făcut în viață, ci ceea ce am făcut. Mai bine încerci şi greşeşti decât să stai pe margine şi priveşti, decât să refuzi să trăieşti cu adevărat. Să mănânci, să te rogi, să iubeşti. Nu? Să înveţi, să testezi, să savurezi. Să te laşi purtat de viaţă prin diverse locuri, să experimentezi lucruri. Şi să nu faci asta în faţa televizorului. Opreşte-l şi ieşi afară. Trage adânc aer în piept. O nouă zi, un nou început, o nouă şansă să învăţăm, să ne cizelăm, să creştem, să muncim la noi. O zi numai bună pentru a spune DA, pentru a dărâma zidul care ne împrejumuieşte, zidul pe care l-am ridicat de frică. Să nu mai lăsam teama să ne conducă, să nu mai lăsam teama să ne distrugă viaţa, să ne împiedice să fim noi.

    Bineînțeles că trebuie să existe un echilibru în tot ceea ce facem, să aibă un rost ceea ce facem pentru zborul nostru, ideea este că nu mai trebuie să lăsăm oportunităţile să treacă pe lângă noi fără să prindem câte una, fără să gustăm o altă aromă nouă de frică că ar putea fi dezustătoare, dar de care ne-am putea îndrăgosti...
Să spunem mai des DA noului. 

Viața ca un râu

Viața este ca un râu. Se naște, izvorăște și începe să-și croiască un curs, un drum.
Şi pe măsură ce înaintează vede ce se întâmplă în jur. Începe să înveţe, să cunoască şi să recunoască gesturi, lucruri, grimase, psihologii.
Curge mai departe odată cu vremea, odată cu timpurile, odată cu timpul. Îmbătrâneşte, dar niciodată nu ştie destule. Oricâte vede nu a văzut niciodată prea multe, la oricâte asistă tot îi pare nou, dar în fapt e vechi sub soare. Alte feţe, aceiaşi tragi-comedie.
Râul trece mai departe îşi urmează cursul firesc.

Trece prin mii de locuri. Asistă la momente istorice.

Trece prin sate mici și sărace sau prin sate bogate, mari.

Trece prin comune avute, în expansiune sau prin comune care se distrug, se automutilează.

Curge prin orașe mari ce se dezvoltă, cresc, ori prin orașe mici ce rămân în beznă și mizerie.

Râul le vede pe toate. Asistă ca un spectator la cursul vieții oamenilor ce-i ies în cale. Evenimente majore din viața oamenilor, evenimente mici, viața de fiecare zi.

Oameni simpli sau deștepți, bogați ori săraci, persoane care trăiesc în mediul rural sau în mediul urban. Toți au propriile povești, propriile istorii, toți au ceva de spus în limba lor. Cu toţii sunt un râu. Cu toţii curg ca un râu spre destinaţia lor. Cu toții își urmează drumul, ca un râu au suișuri și coborâșuri. Au zile bune, zile rele. Au ani fericiți, ori ani plini de durere. Decenii de construcție, reușite, sau decenii de distrugere, involuție. Oricum ar fi zilele se succed, viața curge.

Râul le vede pe toate, dar nu poate interveni, nu poate schimba soarta celor care mișună în jur, cuge lin sau tumultos pentru a se vărsa în oceanul veşniciei.

Fiecare are propria cale pe care o urmează până la final.

Timpul stă pe loc

Viața se scurge câteodată atât de încet, cel puțin pentru mine. Timpul stă pe loc, de parcă s-a blocat în clepsidră nisipul.

Atunci stau și eu pe loc și observ lumea ce mă înconjoară.

Toți se mișcă atât de repede, haotic. Oamenii par a fi niște avioane. Aterizează zilnic în diverse locuri și apoi se întorc acasă.

Pentru ei timpul pare insuficient. Sunt mereu în întârziere, sunt mereu în criză de timp. Au nevoie de mai multe ceasuri, să realizeze mai multe, să facă ceva măreț. Să devină cineva.

 Eu am timp. Eu sunt cineva. Nu am nevoie de lucruri materiale, titluri să dovedească asta.

Am timp să nu fac nimic, am timp să observ cum crește iarba, buruienile pe parcela din fața blocului meu. Zi de zi e tot mai mare.

Iarba crește repede și acoperă mizeriile pe care le-au aruncat oamenii grăbiți.

Așa e viața, aduni experiență, clipe speciale, păcate și multe mizerii...

Toți au mizerii. Unii le ascund. Alții le lasă la vedere. Orice variantă aleg mizeria iese la suprafață, va fi văzută de ceilalți oameni.

Azi iarba a fost tăiată. Mizeriile au răsărit ca ciupercile după ploaie.

Când mă uit la gunoaiele astea parcă văd și oamenii care le-au aruncat. Goi, lipsiți de substanță, doar o carcasă, superficiali, gălăgioși, grosolani.

Se cred liberi, cred că pot să se exprime fără restricții, doar și-au câștigat acest drept în 1989. Asta înseamnă democrație, libertate. Mult zgomot, mișcare, acțiune. Totul se mișcă, totul se schimbă.

Oamenii sunt mai plini de ei, dar mai goi în interior, mai puțin empatici, mai ușor manipulabili.

Poporul și-a câștigat libertatea, are puterea, poate vorbi, își poate face auzită vocea.

Fiecare poate gândi liber, propune, cere.

În momentul în care îi privesc mi se pare că seamănă cu niște saltimbanci.

E ca și cum o persoană ar țipa la un surd. Oricum surdul nu-l aude.

Și pentru că observă că în fața lui stă un om căruia i se mișcă buzele, surdul îi răspunde cu niște gesturi. Gesturi care îl face pe cel care a țipat să danseze hipnotizat pe „piesa” pe care i-o pune surdul.Foarte ușor de manipulat.

Un adevărat puppet show. Asta e democrația.

Pentru asta nu au timp oamenii și au nevoie de mai mult.

Au nevoie de timp să facă mai mulți bani, să-și construiască case mai mari, să-și cumpere haine mai scumpe, să se cațere pe poziții mai înalte.

Sunt în stare să facă orice ca să urce cât mai sus. Ar călca chiar pe cadavre. Ar face oricâtă mizerie e nevoie doar să fie cineva, să ajungă undeva. Să se alinieze la cerințele societății. Dacă li se cere să sară întreabă how high? 

Nu există un tâlc în povestea asta, o morală, cel puțin pentru cea mai mare parte a oamenilor, pur și simplu ei nu o văd. Mizeria o ascund sub preș, conștiința au ucis-o demult.

Tot ce au, tot ce îi reprezintă sunt ochii care strălucesc la văzul banilor, obiectelor, funcțiilor. 

Au devenit dependenți de o iluzie, de grandoare. Toate acestea sunt baloane de săpun ce se sparg...și cu ce rămâi? Cu gunoi, mizerii de care încerci să te debarasezi într-un mod atât de rudimentar, ca un om a peșterii, un om care nu a evoluat.

...Eu am timp, la mine acasă timpul stă pe loc.

Mă trezesc dimineața și privesc o altă cursă.Pe locuri, fiți gata, startttttttttttttt.Cursa a început.

Cine va ajunge primul, dar ultimul?Cine va avea cele mai mari satisfacții?

Cine va avea cel mai puțin gunoi, cele mai puține mizerii de acoperit?

Pentru mine timpul stă în loc câteodată și am vreme să mă amuz...oamenii nu au înțeles nimic din viața asta!