Un castel fantomă

       Am decis să ne aventurăm în weekend până la Balnoc să vedem şi noi locurile pe unde Alteţa Sa Regală Regina Elisabeta a Greciei, sora regelui Carol al II-lea al României îşi făcea promenadele.

      Ne pregătisem deja pentru o experienţa traumatizantă, pentru că ştiam că locul care odinioară trezea invidia capetelor nobilare este în ruină, însă nu ne imaginam că acel castel minunat, este pur şi simplu o fantomă.

     Un castel înghiţit de buruieni, o curte inundată de vegetaţia care parcă voia să ţină locul străjerilor. Nu te lasă să înaintezi, nu te lasă să descoperi istoria ce s-a scris în acel perimetru prin care s-au perindat demintari îmbracaţi în cele mai scumpe veşminte de la Paris. O ţine ascunsă, de parcă cine ştie ce mari secrete nu ar trebuie să iasă la iveală. Cum altfel să-ţi explici că o parte importantă din istoria poporului român a ajuns să fie aproape invizibilă. Magia care o face invizilă este făcută cu ajutorul ierburilor care parcă ţipă la tine ca un agent de circulaţie : STOP, nu poţi să treci pe aici! În curtea asta nu ai ce căuta!
Te uiţi în jur, oare cine îţi vorbeşte? Să fie vântul, o nălucă, sau nepăsarea, neputinţa autorităţilor, sau toate la un loc. Greu de răspuns.

   Cuprinsă de tristeţe m-am luptat cu buruienile; îmi loveau picioarele şi încercau să mă oprească. Mă încăpăţânam să găsesc urmele luxului ce îi faceau invidioşi pe regii şi reginele altor state. Eram îndârjită să aflu dovezi incontestabile ale faptului că România fusese cândva o ţară în care se preţuiau operele de artă, căci acest castel construit în stil Renaissance fusese o bijuterie, şi putea fi o atracţie turistică, o mândrie a Banatului şi a României.

    Însă timpul, regimurile care s-au perindat la putere de la plecarea în exil al ultimei locuitoare a castelului, Regina Elisabeta a Greciei, nu a fost în relaţii tocmai amiabile cu odată falnicul castel.

    Am intrat în castelul în formă de U şi îmi imaginam cum arăta demult, demult, cum strălucea de curăţenie, cum era decorat, cum se plimbau capete încoronate pe coridoare şi în saloane.

 



      Cum arătase parcul spre care dădea odaia reginei? Cu siguranţă că iarba era tunsă şi florile zâmbeau voioase.

   

       Astăzi în curte nu am văzut nici o floare, doar copacii minunaţi,impunători, care tronau cu o mină serioasă. Ei nu au fost învinşi de vremuri, nu au reuşit să fie distruşi de regimuri, nu au renunţat să privească mândri spre cei care păşesc prin curtea înghiţită de bălării. Parcă am detectat o oarecare tristeţe care străpungea coaja lor groasă, să fie faptul că şi ei detestă să asiste la deteriorarea proprietăţii, sau nălucile ce umblă prin curte la lăsarea serii nu le dau pace, le distruge somnul şi sănătatea. Oricare ar fi motivele, pomii se luptă, se luptă asiduu să nu capituleze. Să nu se lase învăluiţi de uitare, să nu fie înghiţiţi de buruienile flămânde. 

   

      Uşile zăvorâte cu lanţuri ruginite nu au reuşit să ne ţină afară. Pe noi nişte iubitori ai istoriei, care am călcat cu sfială, dar şi înfioraţi. Nici pe hoţii de ocazie nu i-a oprit nici o uşă, sau lacăt, au furat tot ce au crezut că poate fi capitalizat de-a lungul timpului.

     Imaginile dezolante mi-au rămas întipărite pe retină, mi-au rămas prinse în inimă ca un ghimpe. În minte mi se rotea nebuneşte întrebarea - de ce nimic ce este frumos, important nu dăinuie în ţara noastră?