Singurătatea
mă strigă atât de tare, că aproape îmi sparge timpanele.
Alerg la ea pregatită să uit de toate, de
toţi. Cred, că odată ajunsă în braţele ei mă poate ocroti, mă poate feri de
răutatea din lumea asta, mă poate face să uit, să-mi vindece rănile,dar mai presus de orice mă poate
face fericită! Aşa mi-a promis.
Dar…
Realitatea e cu totul alta. E mult mai
crudă!
Când ajung în braţele ei mă strânge cu
putere, aproape aud cum îmi pârâie oasele. Încep să lupt cu ea, pentru a scăpa din
strânsoarea ei, încerc să alung acestă fiară ce îşi propune să mă transforme în
ultima verigă a lanţului trofic.
Pentru moment cred că sunt învingătoare, am
scăpat de singurătatea ce începea să devină ucigătoare, alerg ca un atlet de
top, să fiu sigură că nu mă urmareşte.....să fiu sigură că nu-mi ia urma.
Obosesc repede însă şi mă opresc. Gâfai ca
un om bolnav, ca un animal hăituit, gata să facă o criză. Oamenii se opresc şi
mă privesc miraţi, dau din cap şi merg mai departe spunându-şi în gând că au
întâlnit încă un om nebun.
Atunci mă întorc acasă, când îmi dau seama
că nici oamenii nu mă pot proteja, nu îmi pot face viaţa mai bună, mai
frumoasă, nici ei nu ştiu cum e treaba cu fericirea…
Bucuroasă de întoarcerea mea, singurătatea
mă întampină în pragul uşii. Mă înşfacă cu putere şi mă strânge din nou atât de
tare…mă sufocă, aproape îmi pierd cunoştinţa.
Încet-încet îmi revin, şi încep să ţip
isteric la singuratatea care mă priveşte glaciar.
-Mi-ai
promis cu totul altceva , dar m-ai înşelat, m-ai minţit, m-ai trădat!
Zâmbeşte fericită, dar zâmbetul ei e
groaznic, machiavelic, neomenesc. Se simte învingătoare, vede că nu mai pot
lupta, a câştigat încă o prizonieră, încă o persoană pe care o va tortura cu
tot arsenalul său de arme din dotare - amintiri dureroase, păcate ascunse,
greşeli, ratări, rătaciri, pe care mi le va reda de mii de ori în minte, ca pe
un film mut, ca pe un film dureros despre trecut, prezent,viitor. Un trecut
pătat cu greşeli, un prezent plin de frustrări, frici
neântemeiate, şi un viitor nergu la capătul căruia nu se vede nici o luminiţă.
….Mă simt rapusă.
Plâng şi mă cutremur atât de tare pentru că
mă simt pierdută. Ce pot face? Ce pot schimba?
Parcă numai sunt eu, nu mai sunt om, sunt
doar un atom înconjurat de o masă de tristeţe, angoasă şi teroare.
Încerc să mă scutur de toate aceste sentimente
negative minţindu-mă că totul e bine, că viaţa putea să fie mult mai urâtă.
Într-un final adorm epuizată.
Când mă trezesc, privesc în jurul meu, nu
văd pe nimeni. Sunt doar eu cu mine. Şi nu mă vreau pe mine aici, nu mai vreau
crâmpeie din trecut, nu mai vreau viziuni din viitor, nu mai vreau să simt
teamă, angoasă!
Atunci apare din nou cu grimasa ei hidoasă
– singurătatea.
Îşi joacă rolul care o satisface, acela de
a mă teroriza, îngrozi, distruge.
Ca să scap de ea pentru un moment îmi caut
o activitate, ma refugiez în muncă, apoi merg în altă cameră, apoi în alta…colind
toată casa, dar singurătatea mă găseşte peste tot. Simt cum îmi respiră în
ceafă. Presiunea pe care o resimt mă face să clachez psihic, cad în genunchi cu
lacrimi în ochi, şi o implore să plece, să-mi dea pace, să-mi dea viaţa înapoi.
Nu reuşesc să o înduplec. E de neclintit în
hotărârea ei.
Mă vrea pentru totdeauna, vrea să se hrănească
cât o să trăiesc cu tristeţia mea, cu neâmplinirile mele, cu ratările mele, cu
negativismul meu. Eu sunt hrana ei, eu o alimentez, o ţin în viaţă.
Trebuie să plătesc tribut pentru greşelile
mele, pentru deciziile mele...
Simt că am mai pierdut o bătălie.
Cad în genuchi şi încep să mă rog. Lacrimi
fierbinţi îmi inundă obrajii. Ea e lângă mine, mă priveşte nemiloasă. Nu e
nimic uman la ea. E ca un animal, un şacal gata să se hrănească din trupul meu
plin de răni, de cicatrici.
Cât timp mă rog din tot sufletul, singurătatea
dispare, se evaporă ca un abur şi mă cuprinde o linişte, o pace, un calm ce
contrastează cu tot ce am simţit până acum.
Cineva e cu mine, nu mai sunt hrană pentru
singurătate.
Lumina de la capătul tunelului se
întrezăreşe în sfarşit!
Viaţa are acum alte culori.
Serenitatea mult așteptată mă învăluie şi
uit că am avut un trecut, uit că mai există viitor, doar trăiesc.
…Asta până când, apare singurătatea din nou
cu instrumentele ei de tortură.
Reuşesc să o alung când dorm, când visez, când
mă rog sau când apari tu.
