Se afișează postările cu eticheta oraș. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta oraș. Afișați toate postările

22 mai 2015

Timbuktu (2014)


         
            Cum ar fi să duci o viaţă ternă, plină de restricţii, o viaţă în care îţi este negată nevoia de a te realxa, de a te destinde, nevoia de a fi tu şi de a te exprima liber. Nevoia de a te conecta şi comunica cu dumnezeul tău aşa cum ai învăţat să o faci de la părinţii tăi, învăţătorii tăi. O viaţă în care a asculta muzică, a juca fotbal, a te îmbrăca indecent duce la biciuire, bătaie, închisoare sau moarte. Aceasta este realitate dură în care trăiesc locuitorii din Timbuktu după ce oraşul este controlat de islamişti fundamentalişti.
            Odată un oraş liniştit Timbuktu se vede ameninţat de gruparea care se foloseşte de numele lui Allah pentru a construi o lume nouă plină de restricţii, o lume în care reguli absurde le suprimă oamenilor libertatea.
            În special femeile sunt supravegheate cu atenţie de ochii vigilenţi ai fundamentaliştior. Rigorile vestimentare la care sunt supuse sunt absurde în condiţiile în care canicula te poate doborî în orice moment.
            Bărbaţii înarmaţi patrulează pe străzi şi veghează ca regulile lor să fie respectate. Tot ce îşi
doresc este un viitor în care să domnească justiţia. În viitorul perfect pe care şi-l imaginează şi pe care îl construiesc având la temelie un Coran reinterpretat, jihadiştii uită că învăţăturile lui Allah au la bază comunicarea, iertarea, bunătatea.                      
            Armele se descarcă şi sfârtecă aerul, iar jihadiştii sfărâmă identitatea oamenilor care tot ce-şi doresc este să trăiască în pace cu vecinii lor, respectând tradiţiile vechi transmise din generaţie în generaţie şi cuvântul lui Allah.
            Timpul s-a oprit în Timbuktu, căci oamenii au aceleşi veşminte pe care le purtaseră şi predecesorii lor, trăiesc în acelaşi tip de case, au aceleaşi ocupaţii, însă civilizaţia zilelor noastre se ciocneşte cu trecutul arhaic când armele se descarcă pentru divetisment sau pentru a curma o viaţă, când telefoanele sună şi aduc în mijlocul deşertului cuvinte din alte lumi.
           
          Familii dezbinate şi ucise din cauza unor bărbaţi care distorsionează cuvintele pentru a se potrivi cu crezul lor bolnav.
          Un film care te zguduie şi te pune pe gânduri. O realitate care tinde să se extindă şi indiferent cât de mult ne-am afunda în lumea noastră, indiferent cât de mult dorim să negăm că o astfel de lume există, este o realitate în care vieţuiesc oameni care au o singură vină - că s-au născut acolo.

Regia : Abderrahmane Sissako
Scenariu : Abderrahmane Sissako, Kessen Tall
Distributia : Ibrahim Ahmed, Abel Jafri, Toulou Kiki



23 octombrie 2013

Ce que le jour doit à la nuit (2012)



Un film excepțional care m-a emoționat profund.
Dacă o femeie îți dăruiește dragostea ei poți atinge stelele. Dar oare Younes va simți vreodată cum este să atingi stelele?
Născut în Algeria într-o familie de țărani, Younes migrează la oraș împreună cu părinții și sora lui în momentul în care pierd tot ce cultivaseră și rămân doar cu sărăcia lucie.
Ajunși în Oran sunt contactați de Mohamed(Mohamed Fellag) fratele tatălui lui Younes(Fu’ad Ait Aattou) care le oferă ajutorul. Mândria îl împedică să primească ajutor de la fratele său. Sfâșiat însă de neputința de a-și întreține familia ca un bărbat adevărat, decide să îl ducă pe Younes la fratele său, care îl crește împreună cu nevasta lui de origine franceză, Madeline(Anne Consigny) ca pe propriul lor fiu. Algeria este însă divizată și măcinată de rasism și de o parte și de cealaltă parte a baricadei. Jonas așa este strigat mai nou micuțul musulman, nu știe unde îi este locul. Francezii nu îl acceptă pentru că este arab, iar arabii îl renegă considerându-l trădător.
Jonas va fi urmărit toată viața de incapacitatea de a poziționa de o parte sau cealaltă a baricadei.
Mama și sora lui sunt ucise, tatăl dispare pentru totdeauna, iar Jonas trebuie să o ia din nou de la început purtând de la o vârstă fragedă atâtea bagaje, dureri, răni. Abandonul familiei sale, noul oraș în care se mută cu unchiul și mătușa sa și veșnicul rasism cu care se confruntă la tot pasul îl fac timid și retras.
Acceptat de un cerc restrâns, Jonas crede că a câștigat niște prietenii pe veșnicie, dar tot se spulberă când trebuie să alegi rasa din care faci parte și să duci războiul de cucerire sau înrobire a celeilalte.
Pe fondul instabilităților din Algeria Jonas o reântâlnește la Rio Salado pe Emilie(Nora Arnezeder) pe care o cunoscu-se când locuise în Oran. Fetița blonduță s-a transformat între timp într-o domnișoară fermecătoare care mai purta în suflet amintirea lui Jonas. Îndrăgostită nebunește la prima vedere de micul arab, Emilie își dorește să-și trăiască  restul vieții alături de viitorul farmacist, dar un secret și un jurământ făcut de Jonas nu îi permite să îi declare dragostea și să se apropie de femeia care îl fascinează.
Nici încercarea fetei de a-l face gelos, nici declarația de dragoste pe care aceasta i-o face, nici chiar anunțul nunții cu unul din cei mai buni prieteni, nu-l fac pe Jonas să-și încalce promisiunea.
După 7 ani de război crud în care moartea nu îi cruță nici pe arabi, nici pe francezi, după ce unchiul său se stinge în brațele sale predicându-i despre importanța iubirii, Jonas care îl vede pe soțul lui Emilie asasinat, merge în căutarea femeii care il fascinase și a fiului ei pentru a-i declara dragostea pe care i-o poartă.
Dar oare viitorul poate șterge toată istoria pe care au trăit-o cei doi?
Jonas poate încălca jurământul făcut cu ceva vreme în urmă?
Rămâne să vizionați acest film emoționant pentru a afla aceste răspunsuri.

15 octombrie 2013

Ploaia de lacrimi



       Plouă. Orașul este scufundat într-un ocean de tristețe. Melancolia pare să fi inundat străzile și se vâră în orice crăpătură. Digurile ce sunt ridicate pentru protecție nu par a fi suficiente pentru a opri scurgerea melancoliei. Fiecare om ajunge să lupte disperat cu noul inamic, însă lupta este dusă în van, tristețea câștigă în mod detașat. Pe măsură ce înhață câte un om crește mai mare și imensitatea ei umbrește pământul. Atunci încep să iasă la suprafață sentimente pe care oamenii încercaseră din răsputere să le țină îngropate adânc în sufletele lor.
      Pe măsură ce ies din morminte sentimentele plutesc deasupra melancoliei și ajung de la un om la altul și le trezesc amintiri nedorite în momentul în care îi ating.
      Viața trecută le apare în fața ochilor, pare a rula ca un film în 3D, un film sinistru, dramatic presărat pe alocuri cu momente de fericire.
Toată agonia revederii trecutului deschide răni cicatrizate ce încep să sângereze și să nască dureri imense.
       Atunci râuri de lacrimi se amestecă cu tristețea și încep să curgă în sus spre cer într-o rugăciune mută către Tatăl Ceresc.
       Ploaia ce cade în sus este o ploaie de deznădejde, tristețe, nefericire, împletită cu speranța că poate cineva va asculta ruga prinsă în această ploaie de lacrimi ce cară fiecare dorință nemărturisită că un viitor frumos va exista și pentru sufletele ce poartă răni cicatrizate pe tot corpul.

8 octombrie 2013

Orașul



       Orașul este și a fost întotdeauna o îmbinare de personaje pestrițe. Un loc în care mulți oameni de la țară își doresc să ajungă, mulți au vise mărețe în legătură cu posibilitățile care ți le pot oferi un oraș, mulți au vise frumoase în legătură cu porțile care ți se pot deschide și te pot purta în locuri minunate unde poți trăi experiențe care să te îmbogățească sufletește sau material.
      Dar și mai mulți văd orașul așa cum este el de fapt. Un loc unde nu există doar oportunități și reușite ci mai degrabă un loc unde își au cuibul monștrii cu chip de om. Peste noapte monștrii s-au dezintegrat din ce în ce mai tare și au absorbit o mulțime de persoane în văgăuna întunecată unde își petrec cea mai mare parte din existență. O văgăună sinistră unde se închină la supremul zeu al succesului și sacrifică orice pot sacrifica pentru a mulțumi zeul capricios căruia i-au ridicat altar.
Și pentru ca urcarea spre grația zeului să fie mai rapidă trebuiesc încălcate toate regulile de bun simț, de bună cuviință. Trebuiesc folosite orice metode pentru a reuși chiar dacă asta înseamnă să-i rănești pe cei din jur, să te folosești de cei din jur, până când într-o zi te trezești - visele tale devin realitate, dar realitatea mai aduce ceva dur și nedorit goliciune și singurătate. Pentru că așa zis prieteni sunt tot niște monștrii fără suflet care urmăresc cu sfințenie aceleași căi care să îi ducă cât mai aproape de mult apreciatul succes.
      Chiar dacă calcă pe cadavre, oamenii vor faimă, avere, respect, într-un cuvânt succes, și se adună ca șerpii în văgăuni din ce în ce mai mari, (în metropole) în care curg râuri de oportunități spre accederea către un lucru sigur: pierzanie.
      Urbea poate fi un vis frumos, pentru necunoscători, dar și un loc unde monștrii își pun măștile pe față de fiecare dată când pășesc pe ușa casei iar zâmbetul sau machiajul ieftin le ascund adevăratele sentimente, renunțări, suferințe.
      O împletire de iluzii și deziluzii plutesc cu fiecare puls al orașului și se sting odată ce pașii te îndreaptă spre trecutul idilic surprins în cărți, viața de la țară și amintiri vechi peste care s-au așezat pânze de păianjeni și praf.


4 septembrie 2013

Viața ca un râu



Viața este ca un râu. Se naște, izvorăște și începe să-și croiască un curs, un drum.
Şi pe măsură ce înaintează vede ce se întâmplă în jur. Începe să înveţe, să cunoască şi să recunoască gesturi, lucruri, grimase, psihologii.
Curge mai departe odată cu vremea, odată cu timpurile, odată cu timpul. Îmbătrâneşte, dar niciodată nu ştie destule. Oricâte vede nu a văzut niciodată prea multe, la oricâte asistă tot îi pare nou, dar în fapt e vechi sub soare. Alte feţe, aceiaşi tragi-comedie.
Râul trece mai departe îşi urmează cursul firesc.
Trece prin mii de locuri. Asistă la momente istorice.
Trece prin sate mici și sărace sau prin sate bogate, mari.
Trece prin comune avute, în expansiune sau prin comune care se distrug, se automutilează.
Curge prin orașe mari ce se dezvoltă, cresc, ori prin orașe mici ce rămân în beznă și mizerie.
Râul le vede pe toate. Asistă ca un spectator la cursul vieții oamenilor ce-i ies în cale. Evenimente majore din viața oamenilor, evenimente mici, viața de fiecare zi.
Oameni simpli sau deștepți, bogați ori săraci, persoane care trăiesc în mediul rural sau în mediul urban. Toți au propriile povești, propriile istorii, toți au ceva de spus în limba lor. Cu toţii sunt un râu. Cu toţii curg ca un râu spre destinaţia lor. Cu toții își urmează drumul, ca un râu au suișuri și coborâșuri. Au zile bune, zile rele. Au ani fericiți, ori ani plini de durere. Decenii de construcție, reușite, sau decenii de distrugere, involuție. Oricum ar fi zilele se succed, viața curge.
Râul le vede pe toate, dar nu poate interveni, nu poate schimba soarta celor care mișună în jur, cuge lin sau tumultos pentru a se vărsa în oceanul veşniciei.
Fiecare are propria cale pe care o urmează până la final.