5 to 7 (2014)

"Există două forţe pe pământ cu care niciodată nu vrei să te lupţi. Una este Mama natură, iar cealaltă este dragostea." O replică memorabilă dintr-un film care poate să schimbe sau nu modul în care vedem o relaţie.
Brian Bloom este un tânăr scriitor, care îşi doreşte să-şi vadă cărţile publicate. Absorbit de scris, tânărul nu cunoaşte dragostea, nu trăieşte cu adevărat, asta până în momentul în care se plimbă şi dă nas în nas cu o femeie extrem de atrăgătoare. Brian îşi face curaj şi merge să-i vorbească.
Arielle este o femeie elegantă, educată, ce pare interesată să-l cunoască mai bine pe chipeşul bărbat care este exilat pentru câteva minute cu ea în faţa unui restaurant pentru a fuma o ţigară.
Îşi dau întâlnire la ora 5. Căci Arielle este disopnibilă în fiecare zi de la ora 5 la ora 7.

Brian este atras de misterul pe care-l emană, de faptul că este
exotică, căci este originară din Franţa, şi tot ce face este să aştepte întâlnirile cu ea. Asta până când află că Arielle este căsătorită şi mama a 2 copii. Iar semificaţia pentru francezii a întâlnirilor de la 5 la 7 este una veche şi este codul pentru o aventrură, este momentul prielnic pentru a-ţi întâlni amantul.
Scriitorul rămâne stupefiat. Este contrariat de faptul că în alte culturi infidelitatea este o chestiune care nu ridică probleme de ordin moral.

După ore de dezbatere, după zile de gândire Brian ajunge la concluzia că nu poate să treacă peste faptul că Arielle este căsătorită şi mamă. Nu poate să se arunce într-o aventură. Nu doreşte să aibă o femeie doare pentru câteva ore. Nu acceptă ideea că este a lui şi a altui bărbat.
Se desparte de ea.
După trei săptâmâni de agonie Brian se întoarce sfâşâiat la sirena lui franţuzoaică. Fac schimburi intercuturale foarte intense. Învaţă regulile acestui joc. Îi cunoaşte soţul, copii.
Dar într-o zi nu mai poate să joace după reguli, căci este prea mult pentru el. O vrea pe sirenă, vrea să fie doar a lui. Când o cere în căsătorie lucrurile încep să se complice.
Un film care ne arată că diferenţele de vârstă, de cultură, pot să dispară în momentul în care dragostea răsare. Că doi oameni pot fi foarte apropiaţi chiar dacă sunt departe. O poveste frumoasă despre faptul că niciodată nu-i poţi porunci inimii. Acolo, în adancul inimii va rămâne mereu închisă o poveste perfectă de iubire care va dăinui în eternitate.

Regia: Victor Levin
Scenariu: Victor Levin
Distribuţia: Anton Yelchin, Berenice Marlohe, Olivia Thirlby

Nu am

Două cuvinte pe care le aud mult prea des sunt nu am. Atâtea persoane se lamentează că nu au noroc, că nu au bani, că nu au parte de dragoste, că nu au o viaţă similară cu viaţa pe care şi-au construit-o în imaginţia lor.

Ochii le sunt mai mereu plini cu lacrimi, astfel văd lucrurile în ceaţă şi nu reuşesc să vadă ce au...restul lucrurilor din viaţa lor rămân voalate.
Căci acestor oameni cărora fortuna nu le-a surâs au atât de multe lucruri care contează, sunt atât de bogaţi, dar refuză să se considere aşa întrucât ei îşi doresc o astfel de bogăţie. Sunt în căutarea unei comori, dar cumva se enervează că harta lor e prea veche şi nu reuşesc să desluşească nimic pe hârtia îngălbenită de vreme şi roasă de rozătoare. Au senzaţia că harta aceea era răspunsul la dezlegarea problemelor care-i macină, la descoperirea acelui ceva pe care şi-l doresc de o viaţa să aibă şi nu au.
Pentru că nu au multe, mult prea multe, în schimb sunt sănătoşi, au o familie, au un loc de muncă, sau nu au un loc de muncă ci timp liber pentru a se dezvolta, a studia, a se relaxa.
Au o viaţă dar refuză cu obstinaţie să vadă partea plină a paharului. Asta pentru că sunt atât de ignoranţi, atât de imaturi, atât de lipsiţi de înţelepciune. Ei nu au înţeles că lucrurile materiale nu sunt garantul fericirii, că dragostea te găseşte când e momentul, că viaţa nu se construieşte tot timpul după planuri, ci se construieşte din mers. Aceste lucruri nu le aduc automat echilibrul, pacea interioară, fericirea. Mintea lor îmbâcsită de incertitudini, ideei false, credinţe învechite trebuie curatată şi o dată curăţată le va aduce mult râvnita senzaţie de linişte şi fericire.
Ei nu au înţeles că singurele lucruri pe care le au sunt puterea de a te bucura de fiecare moment. Că tot ce contează e să zâmbeşti, să fi optimist, şi să te bucuri de fiecare clipă petrecută alături de cei dragi, de cei care te iubesc, te acceptă aşa cum eşti.
Ştergeţi-vă lacrimile, doar aşa ochii voştrii pot  să vadă dincolo de aparenţe, dincolo de material.

Nu poţi să te plângi că soarele nu-ţi intră în casă dacă nu-ţi speli gemurile.

The age of Adaline (2015)

         

            Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte.
Vă imaginaţi cum ar fi să nu mai îmbătrâniţi? Să rămâi veşnic de 29 de ani. Să nu ai nici un fir alb, nici un rid.
          Adaline Bowman se naşte în San Francisco în 1908. Povestea vieţii ei este una normală până la
un moment dat. După moartea soţului ei are un accident de maşină. Este la un pas de moarte. Însă după ce fulgerul îi loveşte maşina care căzuse în apă, Adaline este resuscitată. Constată odată cu trecerea anilor faptul că nu mai îmbătrâneşte. Fiica ei pare sora ei. Apoi poate trece drept mama ei, bunica ei...
Adaline devine o ciudăţenie. FBI vrea să facă îi facă o mulţime de teste pentru a afla de ce nu mai îmbătrâneşte.
          Adaline devine o fugară şi îşi ia mereu noi identităţi. După fiecare decadă îşi schimbă numele şi se mută în alt loc.
          Secretul ei este cunoscut doar de fiica ei. Ea îşi jură că nu-l va mai dezvălui nimănui. Asta până când se va îndrăgosti nebuneşte de un tânăr.
          Se împotriveşte, luptă cu iubirea care o cuprinde, dar nu are şanse în a ieşi biruitoare. Învinsă de dragostea ameţitoare, Adaline nu mai doreşte să fugă, nu mai doreşte să se ascundă. Vrea să iubească, îşi doreşte să fie iubită.
          Atunci ea va devoala secretul ei nu doar unui bărbat, căci îi este datoare cu o explicaţie încă unui bărbat a cărui inimă i-o sfărâmase în trecut. Doar că între cei doi bărbaţi este o legătură foarte profundă.
Un film emoţionat, cu un scenariu inteligent şi un joc al actorilor ireproşabil. O poveste de dragoste înduioşătoare. Parcă şi timpul conspiră la realizarea uniunii între două jumătăţi care se potrivesc perfect şi dau naştere unei iubiri profunde.

Regia: Lee Toland Krieger
Scenariu: J. Mills Goodloe, Salvador Paskowitz
Distribuţia: Blake Lively, Michiel Huisman, Harrison Ford

Silogismele amărăciunii

         

           A fost marele nostru filosof Emil Cioran un om căruia îi plăcea să dramatizeze? Un om depresiv sau unul care folosea depresia pentru a atrage atenţia asupra cărţilor sale?

Un răspuns pe care fiecare trebuie să-l dea singur parcurgându-i opera. Eu cred că marele nostru filosof cădea în momente de disperare, de tristeţe. Se arunca singur, de fapt,  într-un ocean de depresie, melancolie, anxietate. Rămânea acolo pentru a simţi cât mai puternic toate aceste sentimente devastatoare pentru a se purifica, pentru a smulge orice urmă de negativism, pesimism, anxietate din fiinţa lui.

Căderile în stăriile aceste îl ajutau să se repună pe drumul cel bun, să se reâncarce.

În „Silogismele amăraciunii” Cioran îşi varsă amarul, se curăţă se plictis, se exorcizează de religie şi Dumnezeu, se reâmpacă cu Dumnezeu, se desparte de lume, de oameni, de lucruri, pentru a reânoda relaţia cu el, pentru a se căuta, reântregi, a se înţelege. Se afundă în gânduri tulburi, se scufundă în ideei nocive, se aruncă de pe prăpăstii abrupte în hăuri pline cu amar de unde se ridică altul, docil, înţelept, purificat de boală.

Nu suntem cu toţii câteodată bolnavi, amărâţi, pesimişti. Poate că avem nevoie să ne afundăm în stările acestea negative pentru a ne vindeca. Poate doar astfel vom afla sursa bolii şi vom putea să distrugem chiar de la rădăcină răul care ne inundă fiinţa.

Citate din carte:

„Sunt ca o păpuşă sticată cu ochii căzuţi înăuntru”. Această vorbă a unui bolnav mintal cântăreşte mai greu decât toate operele de introspecţie.

         "Fugind de defectele oamenilor, fugi şi de virtuţile lor - iată că înţelepciunea e păgubitoare."

        "Din veacul vecului, Dumnezeu a ales mereu în locul nostru, până şi cravatele pe care le purtăm."

        "Străduinţa pe care-am pus-o în combaterea fascinaţie sinuciderii mi-ar fi ajuns cu prisosinţă să-mi câştig mântuirea, ca să mă contopesc cu Dumnezeu."

        "Idiotul este singurul înzestrat pentru a respira."

       "Argument împotriva sinuciderii - nu e necuviicos sa părăseşti o lume care s-a pus, docilă, în slujba tristeţilor noastre?"

      "Vai şi amar de necredinciosul care, confruntat cu insomnia, nu dispune decât de un stoc firav de rugăciuni!"

       "Înlăuntrul orcărei dorinţe se încaieră un călugăr cu un măcelar."

       "Ne-a trebuit o vreme foarte îndelungată ca să ajungem de la caverne la saloane, ne va trebui tot atâta ca să facem drumul îndărat sau o vom lua pe scurtătură?..."

       "Un om politic care nu dă nici un semn de ramolisment mă sperie."

Don Quijote în Est

Octavian Paler face o radigrafie românilor de pretutindeni la trei ani după căderea comunismului.

Cine suntem, cum suntem, care este identitatea noastră? Avem o mulţime de culori şi nunanţe sau suntem identici?

         Don Quijote a emigrat din Spania în Est. El este idealistul care luptă în Est nu cu monştrii închipuiţi ci cu anormalitatea devenită normalitate.

În timpul comunismului Don Quijote a rămas singur să lupte, căci Sancho Panza l-a părăsit pentru că nu dorea să-şi expună familia tratamentelor aplicate de securitate. Singur, Don Quijote se îndârjeşte să creadă în iluziile şi visele lui, în decembrie 1989 are momentul lui de glorie. Devine erou. Căci el este golanul care iese în stradă şi strigă din toţi rărunchii că vrea să fie liber, nu mai doreşte să fie dresat, nu mai doreşte să meargă pe sârmă, nu mai vrea să se prefacă, să se teamă, să fie oprimat. Golanul are voce, îşi transformă visele în realitate. Şi este aplaudat, admirat, are un moment de glorie, căci devine din nou un idealist, un neadaptat.

         Don Quijote este un nebun, un bătrân ce a dat în mintea copiilor şi este o raritate în spaţiul mioritic şi nu numai. Căci românii de pretutindeni semănă atât de bine, cei care au emigrat seamănă cu cei de acasă. Sunt incapabili să se adapteze. Stau cu un picior într-o lume şi celălalt în altă lume. Sunt ca nişte prizonieri care odată eliberaţi vorbesc doar despre zilele din puşcărie. Se gândesc la ce e nou acasă, vor să fie mereu conectaţi cu ţara de baştină. Devin cetăţeni al altor ţări, dar naţionalitatea nu o pot schimba niciodată. Cu toate că unii îi balamează pe cei care au rămas acasă, iar cei care au rămas le spun că nu sunt patrioţi, că au dat bir cu fugiţii şi nu s-au opus regimului opresiv, că stau pe margine şi critică. În definitiv sunt la fel, şi emigrantul, şi patriotul, căci românul nu se poate opri din taifas, bârfă, este înclinat spre filosofia băşcăliei, face haz de necaz, cum altfel să rămână sănătos mintal după ce ies din nenorociri greu de suportat.

         Fie că sunt emigranţi şi trataţi ca nişte provinciali ai Europei, fie că au rămas acasă, românii şi-au dat seama că a avea succes în acest spaţiu, în această ţară presupune să fi o lichea, un şmecher fără scrupule, un oportunist.

         Ţara noastră va rămâne veşnic în mâna celor care ştiu să se repoziţioneze, reinventeze, să facă bani pe spezele celor pe care îi dresează cu biciul şi tot ce pot face este să meargă pe sârmă, să îşi păstreze echilibrul.

         “Don Quijote ne demonstrează că tot ce trebuie să facem în viaţă e să ne străduim până la capăt ”, chiar dacă alergăm după himere, chiar dacă alţii ne consideră nebuni, anormali, este preferabil să trăieşti în realitatea ta decât să înduri dresajul lichelelor. 

          O carte de o sinceritate năucitoare în care autorul comunică cu un prieten real sau imaginar emigrat in Vest în timpul comunismului. O carte care surprinde realităţiile dure, inumane din România începând cu al doilea război mondial până după căderea comunismului.

Filme de dragoste

        Cinci filme de dragoste ce nu au vârstă şi pe care nu ai voie să le ratezi dacă eşti un împătimit al genului. Vizionare plăcută! 

Waterloo Bridge (1940) Roy o întâlneşte pe Myra în timpul războiului. Se ascund împreună  pentru a se feri de bombele ce cad aspura oraşului. Între ei se creează o legătură specială. Myra este balerină şi îl invită pe Roy la spectacolul de balet din aceea seară. Tânărul este fermecat de graţia şi frumuseţea balerinei. A doua zi o cere în căsătorie, aceasta acceptă. Viaţa lor se va schimba dramatic după ce Roy trebuie să plece pe front. Un film de dragoste ca un basm, dar cu un final dramatic. 

The bridges of Madison County (1995) O femeie căsătorită ce are doi copii trăieşte într-un orăşel din Iowa. Duce o viaţa simplă şi fericită. Până acum nici neobişnuit. Asta până când într-o zi un fotograf vine să surprindă în imagini podurile din ţinut. Atunci femeia îşi dă seama că ceea ce trăise nu se chemă dragoste adevărată, ci era un surogat. Ce va alege – o viaţă alături de mare ei iubire sau va rămâne o femeie în aparenţă respectabilă. Un film despre dragoste la prima vedere, atracţie fatală ce împinge la adulter.

Under the Tuscan Sun (2003) Când crezi că tot ce ai mai bun în lumea asta s-a sfârșit și asta te va distruge, te va sfâșia, te v-a face să dispari sau în cel mai bun caz să duci o existență ștearsă, neânsemnată,semănată cu durere, resentimente, frustrări, vină, singurătate, totul se poate schimba, transforma. Totul devine altceva în fiecare zi și ne ajută să creștem, să ne maturizăm, să vedem ce puternici suntem de fapt și că putem să facem singuri pentru noi mai multe decât pot alții să facă. Mai multe despre film -http://anit2013.blogspot.ro/2013/11/under-tuscan-sun-2003.html

The fault in our stars (2014) Poate pentru lume ești o singură persoană, dar pentru o anumită persoană, ești întreaga lume. Acest citat din Marquez se potrivește perfect cu scenariul filmului...Hazel și Gus sunt niște adolescenți atipici, asta pentru că boala i-a maturizat înainte de vreme. Diagnosticați cu cancer la o vârstă fragedă ei trebuie să lupte cu boala, depresia și nu în ultimul rând cu societatea care tinde să-i privească cu milă.

   Hazel îl întâlnește pe Gus la o întrunire a unui grup de suport.

După ce se complace într-o stare de depresie întâlnirea cu Gus care reușise să învingă cancerul nu însă fără a-i plăti tribut piciorul care îi este amputat, Hazel simte că are pentru ce să trăiască. Se bucură de ziua de azi... mai multe despre film   - http://anit2013.blogspot.ro/2014/09/the-faul-in-our-stars.html

La vita e bella (1997) Un film de-a dreptul fenomenal în regia lui Roberto Benigni.

Viața este frumoasă dacă o faci tu să fie frumoasă indiferent prin ce situații îngrozitoare treci. Tot ce contează este să-ți folosești imaginația, să jonglezi puţin cu problemele, aruncate în aer nu mai par atât de titanice, de ameninţătoare.
Guido își folosește mereu imaginația pentru a face ca viața să fie mai spectaculoasă, așa o cucerește și pe Dora care devine nevasta lui. Dora este o superbă profesoară în ochii lui însă este o veritabilă prințesă. Dar regatul lor este zguduit de epurarea etnică.
 Partea masculină a familiei este deportată în lagăr, iar Dora solicită să fie deportată și ea pentru a fi alături de prinții ei la bine și la rău....mai multe despre film - http://anit2013.blogspot.ro/2013/11/la-vita-e-bella.html

Cum ne cheltuim timpul

Primim un timp de cheltuit pe acest pământ. Scurt. Mediu. Lung. Nu are

importanţă. Ceea ce contează cu adevărat este calitate nu cantitatea. Felul în care alegem să îl cheltuim. Îl cheltuim cu chibzuinţă şi făcând lucruri cu adevărat importante, necesare, sau îl cheltuim pe detalii insgnifiante, îl pierdem când stăm în stări lungi de incertitudini, ne afundăm în butoiul cu melancolie, ne luptăm cu morile de vânt, ne extenuăm încercând să ne adaptăm societăţii, căreia simţim că nu îi aparţinem, nu ni se potriveşte. Ne cheltuim timpul să fim ca alţii, să facem ca alţii. Alergăm după ceva care nu ne trebuie, care nu are nici un rost pentru noi.

Ne dezmeticim (unii nu reuşesc să o facă niciodată), dar cei care o fac îşi dau seama că au cheltuit din timpul pe care l-au primit şi mai au atât de puţin. Şi sunt atât de bătrâni, sau cel puţin se simt îmbătrâniţi înainte de vreme. Se simt bolnavi, epuizaţi, storşi de viaţă. Nu mai au vlagă.

Unde s-a scurs timpul care putea fi folosit în alt mod? Nu mai poate fi recuperat, cumpărat, este timp pierdut, timp mort.

Te reântorci atunci în trecut, cât de iresponsabil ai putut să fi! Câte secunde, minute, ore le-ai aruncat la gunoi. Pur şi simplu le-ai irosit cu lucruri fără importanţă, ai stat afundat în stări anxioase, ţi-a fost teamă să ieşi din cochilie, să fi tu, să spui ce simţi, să faci ce doreşti, ce-ţi trece prin minte. Mai bine dacă erai un nonconformist, extravagant, nebun de dreptul, decât o păpuşă legată cu sfori şi manevrată cu uşurintă de păpuşari dibaci.

Dar ce faci? Te-ai întors în trecut şi stai acolo criticându-te, reconstruindu-l, dorind să îl rescrii, dar şti că este imposibil! Atunci de ce îţi cheltui timpul aiurea. Nimeni nu o să-ţi dea timpul lui, nu să mai primeşti timp în dar. Fi mulţumit cu ce ai primit, fi mulţumit cu timpul pe care-l mai ai şi cheltuieşte-l chibzuit. Deja “timpul ţi-a aruncat o parte din viaţă la gropa de gunoi” – O. Paler, profită de timpul care nu s-a scurs încă din clepsidra ta.