Când cei dragi devin invizibili

De câte ori nu a reuşit viaţa de zi cu zi să ne acapareze, să ne hipnotizeze ca un şarpe ce dansează pe ritmuri orientale. Atunci subjugaţi de o putere căreia nu am reuşit să-i facem faţa, subjugaţi de ambiţii prosteşti, orgolii infantile, demonstraţii arogante, am vieţuit doar pentru a da curs pornirilor inoculate ca o otravă în mintea noastră atât de subtil de societatea asta consumeristă. Trebuie să ne aliniem în rând cu lumea, să arătam celor din jur că suntem capabili să accedem pe o altă treaptă socială, că suntem potenţi finaciar, trebuie să ne actualizăm, să ne modernizăm, se ne împachetăm cu o serie de straturi care nu ne reprezintă!

Am fost prinşi într-o agitaţie continuuă şi gândurile ne zburau haotic prin minte. Cum să facem să avem mai mult, să ne poziţionăm mai sus, să ne clădim case mai înalte, să fim mai vizibili?

În această stare de surescitare, în aceste momente de rătacire am uitat de cei dragi, am uitat că ce contează cel mai mult sunt fiinţele iubite şi nicidecum lucrurile care se erodează odată cu trecerea timpului şi se cer înlocuite mereu de altele şi altele. Am uitat de fiinţele care ne sunt mereu alături şi ne dau ceea ce lucrurile niciodată nu o să poată să ne dea – iubire, compasiune, atenţie, susţinere. Am uitat de fiinţele ce au capacitatea de a ne vindeca inima rănită, ce ne ţin de mână când nu mai putem merge, ce ne fac să zâmbim când ne vine să plângem, ce ne dau aripile lor când ale noastre sunt rupte, am uitat că aceste fiinţe sunt lângă noi şi ne iubesc necondiţionat. Însă au devenit pentru noi invizibile.

Am uitat că şi ele au nevoie de iubire, afecţiune, atenţie. Şi ele au nevoie să fie ascultate, ajutate, mângâiate.

Cei dragi au devenit invizibili pentru că noi am început să le sesizăm doar conturul, iar încet s-au transformat în fantome, şi-au pierdut însemnătatea pentru noi. Au aşteptat să le fim alături în momentele grele, să-i ascultăm, au aşteptat să-i mângâiem, au avut nevoie de sprijinul nostru, de susţinerea noastră, dar i-am abandonat chiar când le fusese mai greu. 
 Cât timp vor mai aştepta? 

 Căci pentru noi au devenit importante lucrurile materiale, ideile, visele deşarte şi absurde. Nevoia de putere, avere, respect.Odată ce am obosit să alergăm obsesiv după himere, odată ce ne-am îmbolnăvit după lunga expunere la lumea toxică în care trăim tot ce ne dorim este să ne întoarcem la ei pentru a extrage puţină putere, pentru a ne reâncărca, pentru a ne simţi din nou protejaţi, iubiţi, importanţi.

Ce se întâmplă dacă ei nu mai sunt acolo. Dacă s-au săturat să aştepte întoarcere noastră? Dacă au simţit că alături de noi sunt incompleţi, invizibili? Dacă au simţit doar vid?

Întoarceţi-vă la cei dragi mai repede, înainte să dispară, înainte să devină invizibili pentru că oameni care te iubesc aşa cum eşti, oameni care îţi sunt alături când eşti în agonie, oameni care ştiu să-ţi vindece sufletul sunt greu de găsit!