Un castel fantomă

       Am decis să ne aventurăm în weekend până la Balnoc să vedem şi noi locurile pe unde Alteţa Sa Regală Regina Elisabeta a Greciei, sora regelui Carol al II-lea al României îşi făcea promenadele.

      Ne pregătisem deja pentru o experienţa traumatizantă, pentru că ştiam că locul care odinioară trezea invidia capetelor nobilare este în ruină, însă nu ne imaginam că acel castel minunat, este pur şi simplu o fantomă.

     Un castel înghiţit de buruieni, o curte inundată de vegetaţia care parcă voia să ţină locul străjerilor. Nu te lasă să înaintezi, nu te lasă să descoperi istoria ce s-a scris în acel perimetru prin care s-au perindat demintari îmbracaţi în cele mai scumpe veşminte de la Paris. O ţine ascunsă, de parcă cine ştie ce mari secrete nu ar trebuie să iasă la iveală. Cum altfel să-ţi explici că o parte importantă din istoria poporului român a ajuns să fie aproape invizibilă. Magia care o face invizilă este făcută cu ajutorul ierburilor care parcă ţipă la tine ca un agent de circulaţie : STOP, nu poţi să treci pe aici! În curtea asta nu ai ce căuta!
Te uiţi în jur, oare cine îţi vorbeşte? Să fie vântul, o nălucă, sau nepăsarea, neputinţa autorităţilor, sau toate la un loc. Greu de răspuns.

   Cuprinsă de tristeţe m-am luptat cu buruienile; îmi loveau picioarele şi încercau să mă oprească. Mă încăpăţânam să găsesc urmele luxului ce îi faceau invidioşi pe regii şi reginele altor state. Eram îndârjită să aflu dovezi incontestabile ale faptului că România fusese cândva o ţară în care se preţuiau operele de artă, căci acest castel construit în stil Renaissance fusese o bijuterie, şi putea fi o atracţie turistică, o mândrie a Banatului şi a României.

    Însă timpul, regimurile care s-au perindat la putere de la plecarea în exil al ultimei locuitoare a castelului, Regina Elisabeta a Greciei, nu a fost în relaţii tocmai amiabile cu odată falnicul castel.

    Am intrat în castelul în formă de U şi îmi imaginam cum arăta demult, demult, cum strălucea de curăţenie, cum era decorat, cum se plimbau capete încoronate pe coridoare şi în saloane.

 



      Cum arătase parcul spre care dădea odaia reginei? Cu siguranţă că iarba era tunsă şi florile zâmbeau voioase.

   

       Astăzi în curte nu am văzut nici o floare, doar copacii minunaţi,impunători, care tronau cu o mină serioasă. Ei nu au fost învinşi de vremuri, nu au reuşit să fie distruşi de regimuri, nu au renunţat să privească mândri spre cei care păşesc prin curtea înghiţită de bălării. Parcă am detectat o oarecare tristeţe care străpungea coaja lor groasă, să fie faptul că şi ei detestă să asiste la deteriorarea proprietăţii, sau nălucile ce umblă prin curte la lăsarea serii nu le dau pace, le distruge somnul şi sănătatea. Oricare ar fi motivele, pomii se luptă, se luptă asiduu să nu capituleze. Să nu se lase învăluiţi de uitare, să nu fie înghiţiţi de buruienile flămânde. 

   

      Uşile zăvorâte cu lanţuri ruginite nu au reuşit să ne ţină afară. Pe noi nişte iubitori ai istoriei, care am călcat cu sfială, dar şi înfioraţi. Nici pe hoţii de ocazie nu i-a oprit nici o uşă, sau lacăt, au furat tot ce au crezut că poate fi capitalizat de-a lungul timpului.

     Imaginile dezolante mi-au rămas întipărite pe retină, mi-au rămas prinse în inimă ca un ghimpe. În minte mi se rotea nebuneşte întrebarea - de ce nimic ce este frumos, important nu dăinuie în ţara noastră?

Îmi pare rău

   

       Cât de simplu poate fi reparată o relaţie pe care ai stricat-o în mod voit sau fără să-ţi dai seama. E suficient să spui din tot sufletul îmi pare rău. E atât de eficient. Are proprietăţi miraculoase un îmi pare rău. Pentru că dacă nu-l spui viaţa ta se poate schimba. Poate lua o turnură nu tocmai pozitivă. 
      Relaţii de o viaţă se pot deteriora. Prietenii strânse se pot destrăma. Familii unite se pot separa. Doar pentru că cineva s-a încăpăţânat să creadă că opinia lui e justă, că nu greşeşte niciodată, că poate arunca cu adjective în stânga, în drepta şi în mintea lui îngustă să domnească ideea că nimeni nu va suferi. 
       Mândria poate distruge o relaţie la care s-a muncit o viaţa întreagă. Un om ce alege să pună mai presus egoul său şi nu o fiinţă, pe care susţinea până ieri că îi este dragă.
        Sunt persoane care aleg să plângă nopţi întregi, să se foiască pe perna umedă, dar să nu-şi ceară iertare. Să nu cumva să se înjosească, sau să nu arate slabiciune. În mintea lor a-ţi cere scuze este egal cu a fi slab, a fi vulnerabil. În schimb a-ţi cere iertare, a spune cuiva că ai geşit şi doreşti să mai primeşti o şansă, că doreşti să te schimbi este exact contrariul. Înseamnă că eşti uman, puternic, curajos, şi nu în ultimul rând că persoana căreia îi ceri scuze are importanţă în viaţa ta. Nu doreşti să te desparţi de ea, nu doreşti ca ea să nu mai apară în povestea vieţii tale. A-ţi cere scuze este un mod de a te elibera, de a lăsa jos un bagaj greu şi inutil, a ierta este un mod de a te apropia de Dumnezeu. 

Testament of Youth (2014)

     

       La ce e bun războiul? Care este cu adevărat rolul lui? Vera Brittain ne va răspunde în maniera ei. Războiul nu foloseşte nimănui. Căci tot ce face este să lase în urma lui sânge, să semene pe câmpii corpuri fără viaţă. Tot ce face războiul este să ucidă. Să ucidă oameni aflaţi de o parte sau alta a liniilor de front, şi să le ucidă spiritul celor rămaşi acasă.
       Singura metodă în a întrerupe durerea este iertarea. Singurul mod în care poţi să mergi mai departe este să accepţi că a te răzbuna nu serveşte nimănui.
        Vera le vorbeşte britanicilor care îşi doresc să curgă sânge pentru ca durerea lor să nu mai fie atât de acută. Dar ei nu o înţeleg. Ei nu pot accepta că şi inamicii fiilor, fraţilor, soţiilor lor au avut trup, oase, viaţă, suflet. Că şi sângele lor a înroşit pământul însetat şi lacom.
       

        Vera Brittain o tânără prodigioasă ce studiază la Oxford primeşte în ziua în care trebuie să se căsătorească o ştire care îi va schimba cursul destinului. Bărbatul cu care urma să-şi pună pirostriile fusese ucis. 
          Pentru a fi aproape de bărbatul iubit, Vera merge să lupte şi ea alături de britanici în felul ei. Devine soră medicală. Aproape de front vede o lume în care domneşte haosul. O lume care nu mai este întreagă. Este ruptă în bucăţele.Fiecare se agaţă de bucăţile pe care le mai are şi vrea doar un lucru : să supravieţuiască. 
         Vera reuşeşte să-i salveze viaţa fratelui ei după ce un prieten moare erou. Moarte însă se întoarce şi după fratele Verei.
          Stoarsă de optimism, deprimată, epuizată, tânăra simte că nu mai are sens să mergă mai departe. Totuşi în contextul în care toate femeile pierduseră pe cineva drag, trebuie să-şi găsescă puterea şi să trăiască.
         Un film despre iubirea dintre doi tineri îngropată de ororile unui război inutil.

Regia : James Kent
Scenariu : Vera Brittain (autobiografia), Juliette Towhidi (scenariu)
Distributia : Alicia Vikander, Kit Harington, Taron Egerton

Operaţiunea de grimare

Ce se ascunde sub machiajul gros pe care îl aplică femeile pe faţa lor adevărată?

Ce poate să însemne operaţiunea de grimare pe care o execută în fiecare dimineaţa ca un ritual o femeie ce încetează să mai fie ea, căci se ascunde sub masca groasă ce-i acoperă adevarata fizionomie. Se vrea a fi o operaţie de înfrumuseţare sau una de transformare.

Căci de cele mai multe ori unele domnişoarele şi doamnele îşi aplică un strat atât de gros de tencuială încât adevărata lor înfăţişare nu mai este vizibilă. Eu cred că această procedură poate fi numită de-a dreptul operaţie estetică şi este o modalitate de înşelare, de inducere în eroare, de ademenire, este o formă de escrocherie pe care o practică femeile care nu sunt de bună credinţă, femeile care nu pot folosi decât astfel de metode pentru a semnaliza că sunt aici, pentru a atrage atenţia asupra existenţei lor, nu în ultimul rând pentru a prinde în plasa lor ţesută cu atâta dibacie exact ca un păianjen bărbatul ce nu reuşeşte să vadă dincolo de aparenţe. Un bărbat ce se lasă amăgit târziu în noapte de dansul ameţitor al ielelor ce le sucesc minţile astfel încât nu se mai pot desprinde de vraja lor mult timp, poate doar într-o dimineaţă când domniţa nu se va trezi mai repede decât el pentru a-şi aplica masca, şi îi va apărea goală, fără conţinut, fără formă, fără sens. Nimic nu mai poate pricepe atunci masculul feroce din toată povestea asta, nu mai poate simţi nici o atracţie faţa de ambalajul care e şifonat şi lasă iveală o femelă care nu are nimic de oferit. Nu are substanţă, miez, esenţă, nu are nimic de spus, nu-l mai atrage. E o făptură ştearsă, ternă, gri. O făptură ce poate supravieţui doar folosindu-se de trucuri, doar utilizând şmecherii ieftine, replici uzate, mottouri folosite şi răsfolosite.

Când trucurile nu mai funcţionează, când faţa, corpul ros de vreme are nevoie de o renovare, chirurgul estetician îi devine prieten. Aleargă la el după ce alesese să-şi petreacă vremea cu o seară în urmă uitându-se în oglindă şi gândinu-se la faptul că nu e atât de frumoasă ca fetele care apar pe la televizor, sau că a îmbătrânit, dar se va lupta cu timpul, nu le va permite anilor ce trec să îşi bată joc de ea, să o facă de nerecunoscut. Nu va permite timpului să aşeze riduri, vergeturi, pete, celulită, grăsime pe corpul ei. Nu va permite nici unui fir de păr să stea unde nu trebuie.

De ce să aibă alte fete buzele mai mari, sânii mai rotunzi, fundul mai bombat, faţa mai întinsă, părul mai lins?

De ce să defileze doar unele femei cu ‘‘prunci’’ iubiţi de braţ?

Operaţiunea de aranjare, de grimare, de tunare ia amploare pe măsură ce timpul trece. Unele reprezentante ale sexului frumos nu sunt capabile să înţeleagă că această operaţie se numeşte operaţie de desfigurare, de transformare. Este o formă de minciună, de escrocherie, de disimulare. În definitiv pe cine mint femeiele astea? Pe cei din jur sau pe ele? De ce se străduiesc să se urâţească în halul ăsta, de ce nu doresc să se observe sau să fie observate aşa cum l-a lăsat natura? Poate pentru că sunt întradevăr prea şterse, prea banale, prea comune.

* Sub nicio formă nu am vrut să jignesc doamnele şi domnişoarele care se aranjează şi se machiază cu bun gust, ci am vrut să scot în relief faptul că unele reprezentante ale sexului frumos cad în derizoriu folosind astfel de operaţiui-operaţii.

Fă-ţi răbdare

       Suntem mereu nemulţumiţi. Pentru că visăm. Vrem. Cerem. Aşteptăm. Poate vom primi ceea ce implorăm universul să ne trimită. Poate nu.
Cert este că mereu avem doleanţe. Mereu ne dorim câte ceva şi suntem extrem de nemulţumiţi dacă doleanţa nu ne este rezolvată cât mai rapid de către univers, Dumnezeu, prieteni, părinţi, fraţi etc.
Şi dacă nu primim ceea ce am cerut imediat ne macină, ne frământă, ne simţim împovăraţi, lipsiţi de noroc. Nu ne putem concentra la nimic altceva. Gândurile ne sunt îndreptate doar spre obiectul dorinţelor noastre. Când obiectul dorintelor mele se va materializa? Când se va catadicsi universul acesta să-mi transforme visul în realitate?

Avem nevoie de răbdare pentru a lăsa universul să muncească (sau pe oricine alcineva am pus la treabă ). Răbdare. Răbdare. E cuvântul de ordine. Să ascultăm ce spuneau grecii cu multă înţelepciune. Fă-ţi răbdare. Trebuie să admitem cu toţii că e necesară multă trudă pentru a creea răbdarea. Aşteptare te poate ucide dacă nu ai fabricat suficientă răbdare.
Munceşti atunci pentru a dobândi răbdare, căci nu doreşti să fi sfărâmat de aşteptarea cruntă. Aştepţi cu calm ca dorinţa ta să devină reală, dar pentru asta trebuie să crească, să se dezvolte, să se coacă.
În lumea în care trăim lucrurile se mişcă repede. Totul se întâmplă rapid, totul se scurge cu viteza luminii. Vrem cât mai multe, cât mai repede, cât mai uşor. Nu e posibil întotdeauna să obţinem lucrurile atât de uşor.

Atunci este imperios necesar să fabricăm cât mai multă răbdare, să aşteptăm. Ne facem răbdare şi savurăm ce am primit ieri, azi, până ce vom primi altceva mâine.

QED (Quod Erat Demonstrandum) - 2014

     

       Anul 1984. România. Un matematician remarcabil doreşte să publice o lucrare în America. În ţară nu este apreciat la adevărata lui valoare, căci munca lui de o importanţă imensă este neglijată de către statul român care nu-şi dă seama de faptul că teoriile expuse de către matematicianul Sorin Pârvu au aplicaţii în multe domenii şi pot fi o adevărată mină de aur.
 

       Securitatea află de planul lui Pârvu de a trimite manuscrisul lui peste hotare şi îl filează.
Alecu Voican este ofiţerul de securitate desemnat să se ocupe de caz. El lucrează altfel, aproape ca un agent FBI, operează meticulos, cu graţie, observându-l pe matematician şi oamenii cu care intră în contact. Cum îşi doreşte să avanseze, trebuie să opereze fin ca un chirurg, să nu dea greş căci şeful lui îi pune piedici.
Când securistul află faptul că Elena Buciuman doreşte să-şi reântregească familia, căci soţul rămăsese în Franţa după o călătorie, acesta exploatează la maxim vulnerabilitatea femeii, care este prietena cea mai bună a lui Pârvu.
   

       Alecu Voican îi promite doamnei un paşaport, dar îi spune voalat că trebuie să-i arate bună credinţă şi să-i dea o informaţie la schimb. Atunci femeia se vede pusă în situaţia de a alege între familie, iubire şi prietenie, loialitate. Îl vinde pe matematician, spunându-i securistului că a fost rugată de către acesta să-i treacă peste graniţă un manuscris.
      Un film românesc excepţional în regia lui Andrei Gruzsniczki care a reuşit să mă pună pe gânduri. Oare ce preţ are prietenia? Cât de mult cântăreşte ea când este pusă în balanţă nevoia de a reânoda legătura cu jumătatea ta, nevoia de a  evada dintr-un regim totalitar, opresiv?
       O poveste despre adevărul dureros din vremurile comuniste, despre trădare - cât de uşor poţi să te speli pe mâini de cel pe care până mai câteva secunde îl numeai prieten cu o simplă notă informativă care putea să-i distrugă cariera, viaţa.

Regia : Andrei Gruzsniczki  
Distribuţia : Ofelia Popii, Florin Piersic jr.,  Sorin Leoveanu, Medeea Marinescu, Tora Vasilescu.

Suite francaise (2014)

   
    Bussy. Franţa. Al doilea război mondial.
     O tânără proaspăt căsătorită îşi aşteaptă împreună cu soacra soţul plecat pe frontul de luptă. Aşteptarea este dură, căci multe femei rămase acasă primesc ştiri îngrozitoare care le vor schimba pentru totdeauna soarta.
      Soacra lui Lucile Angellier are un caracter pragmatic şi îşi conduce afacerile cu o mână de fier, în timp ce Lucile este o tânără visătoare, onestă, binevoitoare. Madame Angellier încercă să o înveţe pe tânără cum să gestioneze afacerile, cum să se poarte cu chiriaşii ce le ocupau moşiile, cum să ţină lucrurile în frâu astfel încât totul să meargă ca pe roate şi averea lor să prospere.
       Frumoasa Lucile se căsătorise cu un bărbat pe care tatăl ei îl alesese pentru ea după ce se ruinase. După câteva întâlniri cei doi tineri îşi uniseră destinele.
     

      Nemţii se dovedesc a le fi net superiori francezilor. Încet oraşele franţuzeşti sunt ocupate de armata germană. Oamenii trăiesc în teroare, neştiind ce le va aduce fiecare clipă - poate moarte sau o viaţă plină de resemnări, de răni pe care le vor căra cât vor trăi.
      Când unui ofiţer german îi este desemnată casa celor două femei pentru a-i fi locuinţă provizorie, între cei doi tineri încep să se creeze legături profunde care dau naştere unei poveşti de dragoste.
Bruno Van Folk se dovedeşte a fi înainte de toate un bărbat rafinat, cizelat, un gentleman, nu inamicul ei. 
Amândoi împărtăşesc pasiune pentru muzică, Lucile studiase muzica, iar Bruno compune. 
       

      Soacra cu ochiul ei vigilent îi interzice tinerei să mai vorbească cu ofiţerul şi îi inoculează ideea că el este duşmanul de moarte al Franţei.
        Dar războiul are proprietatea de a descoperi secrete de mult uitate sau foarte bine ascunse, şi Lucile află că soţul ei avusese o aventură în urma căruia rezultase un copil. Atunci ea nu se mai simte vinovată pentru sentimentele pe care le nutreşte pentru Bruno.
        Doar că lucrurile se complică când Benoit Labarie, un chiriaş al lor este vânat pentru că ucisese un ofiţer german.
        Un film despre dragostea care are proprietatea de a creşte şi se dezvolta în medii neprielnice, despre alegeri care te definesc ca individ, despre cât de inextricabilă este viaţa. 

Scenariu: Irene Nemirovsky, Saul Dibb, Matt Charmann
Regia: Saul Dibb
Distribuţia: Michelle Williams, Kristin Scott Thomas, Margot Robbie, Sam Riley, Matthias Schoenaerts.