Cuvintele sunt arme

Am întâlnit în viaţa mea o mulţime de oameni ce nu au reuşit să se împace cu cine sunt, ce au ajuns sa facă, ce au construit pe acest pământ. Oameni profund ancoraţi în această lume materială din care nu aveau cum să evadeze, de fapt nici nu-şi doreau asta. Pentru că era singura lor realitate.

Oameni care au eşuat lamentabil în a trăi, în aşi atinge visele personale. Oameni care nu au învăţat să zboare, ci doar au imitat ca nişte maimuţe gesturi, motto-uri, de la alţi oameni.

Tot ce şi-au dorit a fost să îşi facă o situaţie financiară de invidiat, să urce pe treptele sociale - să ajungă în vârful piramidei, dar au eşuat.

Singurul lucru care le-a rămas - frustrarea, ura şi amărăciunea.

Aceşti oameni care nu doresc ca luminile să cadă asupra lor, căci cred că alte persoane sunt ca ei, vânează eşecul pentru a se înfrupta şi a extrage o doză de energie, putere, satisfacţie macabră, gândesc ca nişte animale, ca nişte primate, şi tot ce fac este să atace înainte ca cineva să fac acest gest. Atacă pentru a se apăra de un presupus atac, care cel mai probabil nu ar fi avut loc niciodată. Se folosesc de cuvinte, căci ştiu că sunt o armă letală.

Aruncă în stânga, în dreapt săgeţi otrăvite, care rănesc adeseori mortal pe cei care sunt mai slabi de înger.

Seceră cu sabia bine ascuţită pe oricine încearcă să le spună o idee, o părere nu neapărat contradictorie.

Te împuşcă drept în inimă când vrei să zbori, să zburzi, să te bucuri de viaţă.

Te înjunghie fără ezitare de fiecare dată când văd că tu ai puterea să te ridici după fiecare luptă pierdută, să o iei de la capăt cu mai multă putere şi determinare.

Cuvintele sunt arme şi unii le folosesc pentru a-i distruge pe prieteni, pe duşmani, pe cei din familie chiar. Fac asta pentru că sunt roşi de moliile timpului care a trecut şi nu a trecut în favoarea lor. Fac asta pentru că numai astfel nu se mai gândesc la viaţa lor măruntă sau mai bine zis la faptul că ei nu mai trăiesc demult, sau poate nu au trăit niciodată. Cum poţi spune că ai trăit dacă nu ai avut propriile tale vise, propriile tale năzuniţe, propria personalitate.

Singurul lucru pe care aceşti zombi au reuşit să-l facă în această viaţa a fost să taie aripile celor care se pregăteau să zboare, să le ucidă încrederea în ei, să zugrume speranţa lor în visele şi drumul care îi va duce spre împlinirea destinului personal.

Cum putem lupta împotriva acestor morţii vii? Nelăsând cuvintele lor să ne atingă, evitând să dăm atenţie interpretărilor pe care le fac, neascultându-le sfatul. 

Tot ce spun urât, rău acesţi oameni are legătură cu ei, cu ce simt ei despre persoana lor.

Toate cuvintele negre ce izvorăsc din fiinţa lor lăsate să curgă, nefiind absorbite vor reuşi într-o zi să-i înece.

Doi îndrăgostiţi

Doi îndrăgostiţi sfârtecă noaptea

Torturează tăcerea cu pasul lor cadenţat.

Ei, îi răsună tocurile pe asfalt

El, râde la gluma iubitei amuzat.

Noaptea-i înghite

Viaţa le trimite

O mulţime de teste, o mulţime de ispite.

Doi îndrăgostiţi

Se văd la lumină

Ajung doar atât – un străin, o străină.

Inch' Allah (2012)

      O tânără doctoriţă se trezeşte în fiecare zi neştiind dacă peste câteva secunde, minute, ore va mai fi în viaţă. Chloe, o canadiancă ce munceşte pentru Crucea Roşie în Ramallah, locuieşte în Ierusalim.
       Tot ce îşi doreşte tânăra idealistă este să ajute oamenii, să facă ceva bun în această lume crudă, nedreaptă.

      Foarte prietenoasă, îşi face amici şi în rândul evreilor şi al arabiilor. Prietena ei Ava, o tânără soldat, locuieşte împreună cu Chloe în aceiaşi clădire şi parcurg împreună drumul spre muncă. Nu este însă un drum obişnuit ci este plin de pericole la tot pasul. Fiecare clipă poate fi ultima.
      Chloe are o pacientă de origine arabă, Rand, aceasta este în aşteptarea unui copil, iar cele două tinere se împrietenesc. Pe măsură ce lucrurile se înrăutăţesc şi noi atacuri destabilizează zona, Chloe se simte tot mai deprimată, simte că nu face suficient să ajute oamenii prinşi în acest război dureros, fără sens.

      Este incapabilă însă să aleagă  între o tabără sau alta, asta pentru că este conştiientă că şi de o parte şi de cealaltă se găsesc oameni care au carne, oase, suflet, oameni care au dreptul la viaţa.
      Când prietena ei nu este lăsată de soldaţii israelieni să treacă graniţa pentru a ajunge la spital să nască iar ca urmare a acestui act de cruzime pruncul nou născut moare, Rand o atacă cu ferocitate pe tânăra doctoriţă şi îi cere să părăsească această ţară.
       Îndurerată, lovită profund, Chloe decide să plece, căci războiul şi tensiunile din zonă o depăşesc şi o fac să se simtă neputincioasă şi incapabilă. O fac să se simtă legată de mâini şi de picioare.
Dar înainte de a pleca face un lucru care îi va schimba pentru totdeauna existenţa.
      Un film despre violenţa ce naşte violenţă, despre tensiuni şi conflicte care continuuă să se amplifice, să explodeze.

Regia: Anais Barbeau Lavalette

Scenariu: Anais Barbeau Lavalette

Distributia: Evelyne Brochu, Sabrina Ouazani, Sivan Levi, Yousef Sweid

      

Întoarcerea la tine

       Te surprinzi de multe ori căzând în butoiul cu melancolie, eşti invadat de valuri de tristeţe. Te
simţi inutil, simţi că locul tău nu e aici. Dar oare unde?
Căci ai umblat ca un beznetic de aici - acolo, te-ai întors înapoi şi tot nu ţi-e bine. Tot simţi că ceva te apasă. Tot simţi un gol pe care încerci să-l umpli cu cât mai multe lucruri materiale.
Îţi dăruieşti multe lucruri. Sunt un premiu pe care ţi-l oferi căci ai mai rezistat o zi, o săptămână, o lună, să mergi la aceiaşi slujbă care te face să te simţi mic, neimportant, care te face să tresari în mijlocul nopţii.
      Îţi oferi mereu premii - prăjituri, haine, accesorii, electronice, vacanţe. Dar orice ţi-ai dărui nu reuşeşti să te destinzi, să fi fericit, căci în definitiv nu-ţi place viaţa pe care ai construit-o.
Ai construit un lucru fals. Construcţia ta are la bază proiecte realizate de alţii pentru tine. Mama a vrut asta pentru tine, tata asta, soţul/soţia asta. Fiecare a contribuit la naşterea realitaţii tale, cu excepţia ta.
Prin urmare tu le-ai permis să distrugă sensul vieţii tale pe acest pământ. De aici provine toată angoasa, tumultul, anxietatea pe care o resimţi. Eşti bolnav, dar ce te doare de fapt? Dacă cineva te întreabă ce e cu tine nu şti să-i răspunzi. Eşti debusolat. Simţi că ceva e greşit, simţi că te-ai împotmolit. Vezi mizeria din viaţa ta dar nu şti de unde să începi să faci curat. Ce să arunci, ce să păstrezi? Sau să dai foc la tot? De unde să începi? Unde să ajungi?

Trebuie să te întorci la tine. Să te reuneşti cu fiinţa ta. Să curgi ca un râu. Să-ţi urmezi cursul, fără abateri, devieri, fără să laşi pe alţii să creeze canale adiacente nedorite.
Începe azi!
Fă un exerciţiu simplu. Redu zgomotul din jurul tău. Redu intensitatea vocilor celor care au preluat hăţurile vieţii tale. Redu gândurile repetitive, negre. Nu mai onora comenzile de genul - fă asta! (pentru a nu supăra pe X sau Y).
La tine nu te gândeşti. Cine o să te vindece? Doar tu ai puterea asta. Nu te mai supăra pe tine.
Sparge barajele, sparge digurile şi revarsă-te. Nu mai respecta traseul pe care ţi l-au impus alţii, căci nu vei ajunge niciodată să te cunoşti, să te iubeşti.
Întoarce-te la tine şi toate durerile, toată confuzia şi agonia în care trăiai se va rispi ca fumul.
Curgi ca un râu spre sensul tău.

Rugăciune grabnic folositoare către Sfântul Efrem cel Nou

Sfântul Efrem cel Nou a fost alături de mine când am avut nevoie mai mare. A intrat în viaţa mea când credeam că o veche durere a mea nu poate fi alinată, vindecată. 

Mi-am pus atunci toată speranţa în el. I-am spus că doar el poate să mă ajute. Prima rugăciune - odată rostită şi Sfântul Efrem cel Nou mi s-a arătat în vis şi m-a liniştit şi mi-a promis că va fi alături de mine.

Eu i-am promis la rândul meu că voi spune tuturor faptul că el m-a ajutat şi că voi dona bani unei familii nevoiaşe. 

Dacă aveţi nevoie de o minune în viaţa voastră, dacă doriţi să vă schimbaţi viaţa, să vă găsiţi liniştea, drumul, dacă doriţi să vă vindecaţi de boli grave cere-ţi ajutorul Sfântului. Există o singură condiţie - să credeţi în el cu toată fiinţa.

Eu îi mulţumesc pentru darul pe care mi l-a făcut şi nu voi înceta niciodată să mărturisesc tuturor faptul că Sfântul Eferm cel Nou are puterea de a săvârşi minuni.

Rugăciune grabnic folositoare către Sfântul Efrem cel Nou

Sfinte Mare Mucenice Efrem, ascultă rugăciunea mea, a păcătosului, şi vino în ajutorul meu. Am aflat de minunile tale, am aflat de darurile pe care le-ai primit de la Dumnezeu pentru jertfelnicia ta. Şi văzând cum atâta mulţime de oameni a fost ajutată de tine, îndrăznesc să nădăjduiesc şi eu, ştiind că nu vei trece cu vederea cererea mea. De nenumărate ori te-ai arătat în vedenii şi vise, spunând celor credincioşi că vor primi cele cerute în rugăciune. Eu nu sunt vrednic de o astfel de mângâiere, pentru că păcatele mele sunt multe şi credinţa mea este puţină, dar cred că iubirea ta covârşeşte răutăţile mele şi nădăjduiesc, prin mijlocirea ta, să pun început bun mântuirii mele. 

Roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, Sfinte, să caut cele de folos mântuirii. Trupul meu este slăbănogit de păcate şi sufletul meu este moleşit din pricina patimilor. Iubitor de păcate sunt şi la faptele cele bune mă levenesc. Cere-I lui Dumnezeu să îmi sporească credinţa, să-mi înmoaie inima cea învârtoşată, să îmi dăruiască smerenie, răbdare şi râvnă în războiul duhovnicesc. Sfinte Efrem, învaţă-mă să mă rog, să nădăjduiesc, să cred, să iubesc, să rabd şi să iert. 

Sfârşitul tău mucenicesc mă îndeamnă să lepăd desfătările trecătoare ale acestei lumi. Chinurile pe care le-ai suferit mă îndeamnă să ridic şi eu crucea ascultării de Dumnezeu. Învaţă-mă, sfinte, să trăiesc nu după voia mea, ci după voia dumnezeiască, să nu caut cele ale mele şi să mă izbăvesc de patimile şi de păcatele care mă apasă. Alungă de la mine toate ispita diavolească. Prea mult am păcătuit, prea mult am izgonit de la mine harul dumnezeiesc. Acum a sosit ceasul mântuirii mele, sfinte. Domnul bate la uşa inimii mele şi vreau să Îi deschid. Ajută-mă, sfinte, că sunt neputincios!

Roagă-te pentru mine până la ultima suflare a vieţii mele. Roagă-te, Sfinte Efrem, pentru tot poporul creştinesc, pentru toţii ierarhii, preoţii, monahii şi credincioşii. Roagă-te pentru părintele meu duhovnicesc şi pentru toate rudeniile mele după trup şi după duh. Roagă-te, sfinte, pentru robii lui Dumnezeu (numele), pentru toţi cei care mi-au cerut să mă rog pentru dânşii, pentru toţi cei care se roagă ori se ostenesc pentru mine, pentru toţi cei care mi-au făcut vreun bine ori vreodată m-au ajutat, ştiuţi şi neştiuţi.

Ajută, Sfinte Efrem, pe cei care zac în patimi, robiţi de nepocăinţă şi trândăvie, pe cei ce sunt în necazuri şi în ispite. Alină-le suferinţa sufletească şi trupescă şi-i ocroteşte pe cei ce sunt în închisori, în spitale, azile sau orfelinate şi pe toţi cei care sunt singuri, bolnavi şi neputincioşi.Înmulţeşte rugăciunile pe care le faci pentru noi, Sfinte, ca şi noi să cădem la rugăciune, mulţumindu-ţi din prea plinul inimii. Ca împreună cu tine să Îl slăvim pe Dumnezeul cel în Treime lăudat, în vecii vecilor. Amin.

Tărâmuri de basm: Mănăstirea Studeniţa

     

      Mănăstirea Studenica (Studeniţa în româneşte) este protejată de brazi, de copaci şi de zidul gros de piatră care o înconjoară. Realitatea este că această mănăstire nu are nevoie de protecţie. De ce anume să fie protejată. Nimic rău nu poate pătrunde în mănăstire, iar dacă noi oamenii aducem gândurile şi păcatele noastre, le aducem doar până în curtea mănăstirii căci acolo ca un miracol păcatele, grijile, fricile dispar.

De parcă o mână nevăzută se aşeză pe fruntea noastră şi ne şterge toată încărcătura, mizeria, pe care o căram în minte, în fiinţa noastră.

   

      Situată în partea de sud a Serbiei, în satul Studenica, între Kraljevo şi Novi Pazar şi construită de regele legendar Stefan Nemanja, mănăstirea are o istorie remarcabilă şi este aproape de inimile sârbilor. Stilul arhitectural conţine mai multe elemente, astfel a fost denumit stilul raşka după regiunea din care face parte.
   
      În curtea mănăstirii meşteri munceau cu zor, refăceau vechiul zid cu bucurie şi dedicaţie.

      Am pătruns în mănăstire cu emoţie. Am găsit-o aproape goală. M-a uimit cât de bine e păstrată având în vedere că datează de prin anul 1190. Interiorul ei nemaifiind renovat.

      Pe uşa veche de lemn au păşit atâţia regi, conducători şi sfinţi ai Serbiei încât era imposibil să nu simţi farmecul imens şi amprenta pe care şi-au pus-o în acest loc de vis.

Ca de obicei am căutat, am vânat cu disperare un miracol, am chemat prin rugăciune Duhul Sfânt care să-mi alunge suferinţele şi temerile reale sau poate închipuite. Doar că miracolele nu trebuie căutate, de cele mai multe ori ele te găsesc pe tine.

Am ieşit apoi în curte şi m-am aşezat sub un copac bătrân, poate de o seamă cu mănăstirea, cine ştie. În jurul copacului se jucau patru copii de etnie rusă. Râdeau şi făcea glume. Se simţeau acasă. Unul dintre ei m-a privit curios şi mi-a zâmbit cu gingăşie.
        I-am privit, am contemplat peisajul montan, şi am atins copacul bătrân şi iarba verde.

Atunci am zâmbit căci am aflat ce înseamană un miracol. Iarba care creşte e un miracol, copacii, brazii, păsările, micile vietăţi, fiecare adiere de vânt, fiecare zumzet, fiecare copil şi fiecare om şi animal este un miracol.
Am sosit la mănăstirea Studenica după un drum lung de 10 ore, obosită şi cu o durere de cap monstruoasă, am plecat odihnită şi în formă.

Ne-am luat la revedere cu greu, încercând să mai surprindem amănunte pe care să le închidem în sufletul nostru şi pe care să le scoate de fiecare dată când avem nevoie de puţină magie în viaţa noastră.
Un tărâm de basm fermecat ce va rămâne mereu aproape de inima mea.

Sursa de existenţă a vieţii

       

       Nu cred că ne dăm seama ce importanţa are pământul pentru noi. Fără pământ nu am mai exista. Căci el este mama noastră, tatăl nostru, casa noastră. El ne hrăneşte, ne ajută să supravieţuim, să evoluăm. El ne dă ce are mai bun, mai preţios, iar noi îl lovim, îl maltratăm, îl distrugem, fără a ne da seama că astfel ne distrugem pe noi. "Pământul a devenit irespirabil. Riscăm să dispărem, sufocaţi de propria noastră „operă”. "

          La recomandarea prietenului Mihai Dunoiu, am citit cartea "Inteligenţa Materiei", scrisă de către profesorul Dumitru Constantin-Dulcan. Mi-a atras atenţia textul care reproducea scrisoare şefului de trib Pieile Roşii către preşedintele S.U.A., după ce acesta îşi exprimase dorinţa de a cumpăra o parte din pământul deţinut de acest trib.

     „Cum s-ar putea vinde sau cumpăra cerul ori căldura pământului?
Ideea ni se pare stranie. Dacă prospeţimea aerului şi murmurul apei nu ne aparţin, cum le putem vinde?
Pentru poporul meu nu există colţ al acestui pământ care să nu fie sacru. Un ac de pin care sclipeşte, un mal nisipos, o brumă întinsă în mijlocul pădurii întunecate, totul este sfânt în ochii şi în memoria celor din poporul meu.
Seva care urcă în arbori poartă în ea credinţa Pieilor Roşii; fiecare luminiş şi fiecare insectă sunt sacre pentru memoria şi credinţa poporului meu.
Când albii merg la ceruri şi uită locul natal, morţii noştri nu-şi uită niciodată acest pământ frumos pentru că el le este mamă. Noi facem parte din pământ şi el face parte din noi.
Florile sunt surorile noastre, cerbii, caii, vulturii sunt fraţii noştri; crestele stâncilor, roua preeriilor, căldura din pieptul poneilor şi omul aparţin aceleiaşi familii.
Acest pământ este sacru pentru noi. Iar apa scânteietoare care se prăveleşte în râuri şi pârâiaşe nu este numai apă, ea este sângele strămoşilor noştri.
… Trebuie să-i învăţaţi pe copiii voştri că pământul nostru este sfânt, că fiecare imagine ce se reflectă în apa clară a lacurilor este ca o fantomă care vorbeşte despre întâmplări, despre amintiri ale vieţii celor din poporul meu. Murmurul apei este vocea tatălui meu.
Râurile sunt surorile noastre; ele ne astâmpără setea, ne poartă canoea şi ne hrănesc copiii. Dacă noi vă vindem pământul nostru va trebui să vă amintiţi toate acestea şi să-i învăţaţi pe copiii voştri că râurile sunt surorile noastre şi ale voastre şi de aceea trebuie să le iubiţi ca pe fraţii voştri.
Noi ştim că omul alb nu înţelege modul nostru de a vedea lucrurile. Pentru el o palmă de pământ face cât oricare alta pentru că el este un străin care vine în noapte, îşi ia de pe pământ ceea îi trebuie şi-l părăseşte. Pământul nu-i este frate, ci duşman. Îşi uită mormântul tatălui său şi îşi creşte copiii fără dragoste de pământul natal… El tratează pe mama sa, pământul,  şi pe tatăl său, cerul, ca pe lucruri care se pot cumpăra, jefui sau vinde, asemenea oilor şi perlelor colorate. Lăcomia sa va sărăci pământul şi-l va lăsa pustiu.
Eu nu ştiu nimic, modul nostru de a fi diferă de al vostru (…)
Nu există un colţ liniştit în oraşele omului alb. Nicăieri nu se aude creşterea ierbii primăvara sau bătaia aripilor de fluturi.
Dar poate că este aşa pentru că eu sunt un sălbatic şi nu înţeleg.
Zgomotul din oraşe te asurzeşte. Ce rămâne din viaţă dacă nu poţi asculta clipocitul apei şi cântecul broaştelor în noapte?
Dar poate este aşa pentru că eu sunt un sălbatic şi nu înţeleg.
Indianul preferă adierea vântului care mângâie oglinda iazului şi mireasma vântului spălat de ploaia de amiază sau parfumat de pini.
Aerul este scump omului roşu pentru că toţi împart acelaşi suflu. Animalul, arborele şi omul – toţi respiră la fel. Omul alb nu pare să perceapă aerul pe care îl respiră.
Asemenea unui muribund, el nu-i mai recunoaşte mirosul… Trebuie să ştiţi că aerul este cu mult mai preţios şi că suflul aerului este acelaşi în toate lucrurile care trăiesc. Aerul care a dat strămoşilor noştri prima lor respiraţie primeşte, de asemenea, ultima lor privire.  Şi dacă ne vindem pământul, voi trebuie să-l păstraţi curat şi sfânt pentru ca omul să poată simţi mângâierea vântului şi dulceaţa câmpului în floare.

… Dacă hotărâm să vă vindem pământ, voi pune o condiţie: omul alb trebuie să trateze animalele de pe acest pământ ca pe fraţii şi surorile sale.
Eu sunt sălbatic şi nu înţeleg alt mod de a trăi.
Am văzut miile de bizoni care putrezeau în preerie, lăsaţi acolo de omul alb care i-a ucis din goana trenului.
Eu sunt un sălbatic şi nu pricep cum acest cal de fier care fumegă poate fi mai important decât bizonii pe care noi nu-i ucidem decât pentru nevoile vieţii noastre.
Ce este omul fără animale? Dacă toate animalele ar dispărea, omul ar muri complet solitar, pentru că tot ceea ce li se întâmplă animalelor i se întâmplă imediat şi omului.
Toate lucrurile sunt legate între ele.
Spuneţi copiilor voştri că pământul de sub picioarele lor nu este altceva decât cenuşa strămoşilor noştri… Învăţaţi-i pe copiii voştri ceea ce noi i-am învăţat pe ai noştri – pământul este mama noastră şi ceea ce i se întâmplă pământului, nouă ni se întâmplă şi se întâmplă copiilor pământului. Dacă omul batjocoreşte pământul, pe sine se batjocoreşte.
Noi o ştim de mult – nu pământul aparţine omului, ci omul pământului.
Noi o ştim bine – toate lucrurile sunt legate între ele, aşa cum sângele face legătura între membrii aceleiaşi familii.
… Nu omul a ţesut pânza pământului; el este doar un fir. Tot ceea ce el face cu pânza pământului, lui îşi face. Nici omul alb, care are un Dumnezeu, nu poate să nu împărtăşească acest destin comun.
Când ultimul om va dispărea de pe acest pământ şi când amintirea sa nu va mai fi decât umbra unei imagini care străbate preeria, râurile şi pădurile vor păstra spiritul fraţilor mei pentru că ei iubesc acest pământ ca pruncul bătăile inimii materne.
După toate, noi suntem probabil fraţi şi surori. Există ceva pe care noi îl ştim bine şi pe care omul alb îl va şti, poate, într-o zi: Dumnezeul nostru este acelaşi cu al vostru. Voi credeţi că Dumnezeu este numai al vostru, ca şi pământul nostru. Este imposibil. El este Dumnezeul omului şi are aceeaşi îndurare pentru toţi oamenii, albi sau roşii.
Cel ce-şi murdăreşte patul va pieri într-o zi sufocat de propriile sale mizerii. Dar în timp ce noi pierim, voi veţi străluci iluminaţi de forţa unui Dumnezeu care v-a condus pe acest pământ şi care, într-un scop special, v-a permis să ne dominaţi.
Acest rost este ciudat pentru noi. Noi nu înţelegem pentru ce sunt ucişi bizonii, de ce nu sunt domesticiţi caii sălbatici, de ce lucrurile cele mai ascunse ale naturii sunt înăbuşite de mirosul greu al oamenilor, de ce priveliştea frumoaselor coline este tulburată de strigătele lor.
Unde sunt desişurile ascunse? Au dispărut.
Unde este marele vultur? A dispărut şi el.
Este sfârşitul vieţii şi începutul supravieţuirii. „

       

        Nu ar trebui să uităm niciodată ce semnificaţie are pământul -  ''sursa de existenţa a vieţii noastre''. 

Oare omul care vieţuieşte azi pe acest pământ nu îşi dă seama că distrugând pământul se autodistruge, se condamnă la moarte? "Dacă omul distruge Pământul care l-a creat şi care-l hrăneşte, înseamnă că ori doreşte să se sinucidă, ori adevărurile pe care le deţine despre sine şi natură sunt false."