Căsătoria

 

   Căsătoria este ca şi o casă. Poate să reziste ani şi ani. Nici o furtună să nu o pună la pământ, nici o inundaţie să nu-i surpe zidurile, nici un cutremur să nu-i sfărâme temelia.
Dar pentru ca o casă să fie rezistentă este imperios necesar să fie construită pe un pământ bun, să aibă o fundaţie solidă, să fie utilizate materiale de calitate. Totul să fie construit cu atenţie, cu minuţiozitate. Fiecare detaliu conteză.
   Căsătoria este la fel, doi oameni care se iau de mână şi păşesc pe un drum nou, trebuie să aibă un set de principii comune, să împărtăşească aceliaşi valori, să se respecte, să se susţină, să comunice, să se asculte, să se cunoască, să se dezvăluie celuilat fără teamă că ar putea fi răniţi, să aibă încredere şi credinţă că iubirea lor va dura atâta timp cât muncesc pentru ea, o întreţin cum întreţii o casă. Faci curat, îi speli gemurile, o zugraveşti, nu o laşi să se distrugă. Căsătoria este formată din ingredinte care îi dau gust şi stau la  baza unicităţii ei, dacă aceste ingrediente nu ar exista, căsătoria nu ar avea sens. Iubirea se poate transforma în timp. Poate lua o mulţime de forme, în schimb ingredientele cele mai importante nu pot să lipsească.
   Dragostea dintre doi soţi se transformă, dacă la început este pasională ca o cascadă ce ţâşneşte, apoi e ca o un izvor care îţi iese în cale când eşti mai însetat, devine mai apoi un râu ce curge lin şi te poartă spre experienţe noi care aduc odată cu cunoaşterea şi înţelepciunea şi serenitatea. Râul acesta se varsă într-un final în ocean. Aceasta este forma finală a iubirii veşnice. Este o imensitate de sentimente şi emoţii, o imensitate de bucurii, de cunoştinte, o imensitate de dragoste pură necondiţionată.
Pot exista căsătorii fericite, pot exista case care să reziste mii de ani şi nimic să nu le pună la pământ, dar meritul le revine în cea mai mare măsură constructorilor.

...Dragostea dintre doi soţi poate pe măsură ce trece timpul să se transforme exact ca vinul, să aibă o aromă desăvârşită, sau poate să se strice ca un oţet prost şi să se transforme în venin...

La vita e bella

    Un film de-a dreptul fenomenal în regia lui Roberto Benigni.
Viața este frumoasă dacă o faci tu să fie frumoasă indiferent prin ce situații îngrozitoare treci. Tot ce contează este să-ți folosești imaginația, să jonglezi puţin cu problemele, aruncate în aer nu mai par atât de titanice, de ameninţătoare.
Guido își folosește mereu imaginația pentru a face ca viața să fie mai spectaculoasă, așa o cucerește și pe Dora care devine nevasta lui. Dora este o superbă profesoară în ochii lui însă este o veritabilă prințesă. Dar regatul lor este zguduit de epurarea etnică.
 Partea masculină a familiei este deportată în lagăr, iar Dora solicită să fie deportată și ea pentru a fi alături de prinții ei la bine și la rău.
Încă odată Guido (Roberto Benigni) își folosește imaginația și îl provoacă și pe fiul lui Giosue (Giorgio Catarini) să facă și el la fel, după ce ajung în lagăr. Singurul lucru care crede Guido că l-ar proteja pe Giosue de cunoaștere crudă a realității, de atrocitățile care se comit în jurul său este să trăiască într-o lume paralelă cu cea reală și îl provoacă să participe la un joc pe care dacă îl va câștiga se va alege cu un premiu colosal. Va câștiga un tanc.(Giosue era pasionat de tancuri).
 Sentimentul de iubire și protecție pe care îl are tatăl pentru fiul său te mișcă profund. Roberto Benigni este un "Grande Maestro" realizând așa un film excepțional ce este artă curată.
Filmul este unul dintre cele mai bune filme pe care l-am văzut și a câștigat o serie de premii prestigioase. Merită vizionat!

Gratis

Cele mai importante lucruri, stări, trăiri, sentimente din lumea aceasta nu sunt de vânzare.
Fericirea nu e de vânzare.

Iubirea nu e de vânzare.

Pacea interioara nu e de vânzare.

Cu toate că cele mai importante lucruri, sentimente din această viață sunt gratis, oamenii aleg să le cumpere pe cele mai puțin importante cu speranța că aceste lucruri le vor aduce fericire, împlinire, îndestulare, aceste lucruri îi vor urca pe o altă scară socială, le vor aduce respectul și considerația celorlalți oameni. Prin urmare oamenii muncesc și agonisesc bani, lucruri materiale pentru a fi fericiți. Muncesc ca să cumpere ceva care nu durează în  timp. 

În momentul achiziției lucrului (fie că este o casă, o mașină, un televizor etc) simt o satisfacție, o fericire, o mulțumire care durează câteva zile, săptămâni, apoi ca un dependent de droguri omul caută o altă jucărie care să-i producă o euforie măcar câteva ore. 

În ajunul morții sale omul se întreabă pentru ce a trăit? Se întreabă ce e viața…își dă seama că a trăit degeaba.

Așa cum scria La Bruyere în „Caracterele “: “Nu există pentru om decât trei evenimente: naşterea, viaţa şi moartea: El nu simte când se naşte, suferă că trebuie să moară şi uită să trăiască”.

Muncă, efort, sacrificii asta e rezumatul unei vieți de om; și totul  pentru a cumpăra ceva efemer, ceva care se deteriorează, nu este durabil, nu poate să-ți dăruiască un echilibru, iubire, respect, recunoștință. Lucrurile se perimează, se demodează și e nevoie să-ți achiziționezi altele.

Devii astfel sclavul obiectelor, senzațiilor pe care ți le oferă obiectele, implicit devi dependent de bani(niște hârtii), care să-ți ofere lucruri(niște obiecte neânsuflețite), care să-ți aducă o falsă satisfacție, împlinire, fericire.

Viața trece și te trezești bătrân și te întrebi pentru ce ai muncit? Sau mai bine zis pentru cine? ....pentru niște corporații...să-i îmbogătești pe alții și să îți sărăcești sufletul, să devii o ființă goală, o carcasă fără sentimente, trăiri, emoții.

Oricum oamenii cumpără ceva efemer, ceva care durează câteva secunde pe lângă o eternitate. Cumpără o bucățică de strălucire pe pământ. Nisip confundat cu aur.

Puțini oameni înțeleg că de fapt lucrurile cele mai importante, cele care te fac fericit sunt gratis.

Iubirea

La început iubirea este ca un leac miraculos împotriva tuturor bolilor, greutăților.

E mai puternică ca orice medicament. Dacă nu ai iubire ești pierdut, te poți prăpădi în orice moment....

Iubirea este ca un înger ce a coborât pe pământ, te atinge ușor și-ți alină într-o secundă orice durere…

Apoi iubirea se transforma în timp, trece printr-o serie de etape, urcă sau coboară o mulțime de scări..depinde…trec zile, săptămâni, ani și dragostea ia diferite forme, îmbracă diverse modele.

Știu că diversitatea este necesară de multe ori, însă e nevoie și de o anumită linie, constanță, echilibru. Ai nevoie ca iubirea să fie mereu puternică, pură, să suporte orice supliciu, suferință, orice fericire, beatitudine ce îți poate tulbura ființa, sufletul.

 Iubirea este ca vinul, te poți desfată dintr-un vin bun, dulce și te poți simți extrem de bine, te poate ajuta să vezi viața cu alți ochii, să uiți pentru câteva momente de necazuri, de probleme, dar dacă abuzezi de vin atunci te poți simți realmente rău, te poți îmbolnăvi.

Vinul pe care îl ți înmagazinat și îl deguști când ai nevoie de puteri, când ai nevoie să vezi lucrurile din alt punct, odată cu trecerea timpului poate deveni mai bun, dar poate să se și stice, se poate transforma în oțet!

 Cred că iubirea e un mister ce li se relevă multor, cu condiția să crezi în existența ei(să crezi în ea ca într-o religie,să o ridici la rang de zeitate).

Ea leagă și dezleagă totul. Te poate doborî, te poate ajuta să renaști din propria cenușă, dar poate să te și ucidă, foarte încet și dureros, îți poate provoca răni ce nu mai pot fi vindecate niciodată(sau poate cine știe pot fi vindecate de o altă dragoste?).

 Iubirea este ceva mistic, mirific, un dar sau altă dată un blestem, dacă nu e împărtășită, simțită la fel, respirată deodată de două suflete unite, pentru care bate o singură inimă. Suflete care devin o singură făptură.

 Iubirea e totul sau nimic, un zbor spre cele mai înalte culmi ale fericirii sau o cădere în cea mai adâncă prăpastie a disperării. E cu două tăișuri.

 Acest sentiment, stare, trăire profundă, ne zguduie, ne chinuie, ne devorează, ne macină ființa, sau ne poate echilibra, liniști, împacă.

 Mulți dintre noi cunosc iubirea, mulți o caută în cineva, în ceva. Mulți o trăiesc, au trăit-o dar s-a scurs ca nisipul într-o clepsidră.

Au rămas în urmă doar pașii pe nisip, nisip ce în timp este măturat de vânt, scăldat de mare, călcat de pași greoi, ce trec repede prin viața aceasta efemeră.

Așa e și iubirea de cele mai multe ori, e efemeră, nu are rădăcini adânci, indestructibile, ci rădăcinile ei sunt sădite deasupra pământului, în aer, de unde pot fi smulse ușor de orice furtună, de orice vânt.