Dangalizarea comuniştilor

       

Aud foarte multe persoane ajunse la vârsta senectuţii că plâng după regimul dictatorial al tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Pot să-i înţeleg pentru că au fost dangalizaţi de comunişti. Cred cu tărie că tehnica lor de manipulare a fost atât de eficientă încât nici după 25 de ani nu au reuşit să se regăsească. Creierele lor au rămas spălate. Sunt practic ca nişte haine roşii băgate în clor. Este trist că aceşti oameni care au supravieţuit atunci, pentru că doar în asta a constat viaţa lor, în a se tărî să supravieţuiască, plâng după un regim pe care au vrut cu ardoare să-l dărâme. Infieraţi de comunişti poartă încă cicatricea secerii şi a ciocanului pe piept, şi visează după zilele în care se întorceau de la fabrică cu oarece materiale bune de troc cu vecinul de la fabica de ţigări. Ce bine era. Ce bine funcţiona trocul. Viaţa era simplă atunci. Nu trebuia să lupţi, nu trebuia să te zbaţi. Furai câte ceva, dădeai o atenţie şi timpul trecea...te trezeai că aveai o pensie asigurată. Pe când acum lupta pentru un trai decent este dusă din greu de tineri. Pentru că a trăii decent e nevoie de bani, iar pentru a face bani ai nevoie fie de o minte brici, fie de un job bine plătit. Un job care de multe ori nu ai garanţia că a doua zi va mai fi al tău. Asta nu pot înţelege cei care au fost dangalizaţi de comunişti. Nu pot înţelege cum funcţionează capitalismul. Nu pot înţelege de ce unii tineri se zbat, se luptă până la epuizare, iar alţii clachează fizic şi pshic într-o lume în care puterea o deţine din păcate cel care are cei mai mulţi bani. Cei în vârstă nu se pot adapta, nu pot pricepe cum funcţionează noul regim, nu înţeleg această generaţie pentru că au rămaşi ancoraţi în trecut de unde ies doar pentru a critica, a distruge tot ce e nou. Democraţia înseamnă luptă, comunismul înseamnă supravieţuire, capitalismul înseamnă inovaţie, comunismul înseamnă încorsetare, libertatea este egală cu responsabilitatea, dictatura este egală cu mediocritatea.
         Aud şi tineri care susţin că era mai bine atunci şi încep să argumenteze: aveai loc de muncă asigurat, aveai locuinţă şi aici se termină abrupt pledoaria lor. Sigur era extrem de bine să ai o locuinţă în care era mereu fie prea frig(iarna), fie prea cald(vara), nu aveai curent seara, nu aveai apă caldă. Locul de muncă era într-o fabrică în care te făceai că lucrezi, şi luai bani cât să supravieţuieşti. Acest regim ar fi foarte comod pentru acei tineri care nu sunt foarte ambiţioşi, pentru cei care nu-şi doresc să studieze în străinătate, nu au puterea de a se reinventa mereu, de a evolua, de a se depăşi pe ei îşişi. Acei tineri care au fost înfieraţi de către părinţii lor cu secera şi ciocanul. Cât de bine era să stai ca o cârtiţă, să nu ai acces la informaţie, să nu poţi să-ţi exprimi părerile, să nu poţi fi tu, să nu poţi circula liber, să fi manipulat, să trăieşti închis într-o cutiuţă împreună cu o hârtie cu reguli. Asta poţi face, asta nu!
         Trebuie să recunosc că nu este deloc uşor să răzbeşti în această Românie plină de cicatrici rămase de pe timpul comuniştilor, plină de reziduuri lăsate de securiştii care au pătruns în sistem şi l-au acaparat, l-au virsat.  Pentru unii este un vis, iar pentru alţii un coşmar, pentru cei mai mulţi o luptă, un test de rezistenţă, dar e teribil să trăieşti într-un sistem în care nu poţi spune se doreşti pentru a nu te trezi la pârnaie, unde te temei că fratele tău poate a se dovedi a fi Iuda, unde eşti încurajat să fi mediocru, îţi sunt îngrădite drepturi şi nu ai posibilitatea de a alege.
         Pe atunci erai doar o uneltă vorbitoare, şi acum eşti o uneltă nu pot nega asta, dar care ştie că e manipulată, care ştie că poate să găsească o oază unde să evadeze şi să se cureţe. Un loc unde poate fi el, unde nu poate fi reprimat.
        Acum poţi cere, te poţi face auzit, poţi să speri, să crezi, să fi tu.