Ţi-ai pierdut identitatea

        Tu un individ unic, cu o personalitate bine definită ai început să te stingi încet, să te dispersezi, să te confunzi cu cei din jur.

Ai devenit peste noapte încă un ins din mulţime, încă o persoană purtată de un torent violent din care nu mai reuşeşte să iasă, să se salveze, să se regăsească.

        Peste noapte a început să-ţi fie teamă să stai de vorbă cu tine însuţi, să te asculţi, să te cunoşti, să-ţi pui ordine în gânduri, în viaţă. A început să-ţi fie teamă să spui ce simţi cu adevărat pentru ca cei din anturajul tău să nu râdă de tine, să nu te respingă, să nu considere atitudinea ta desuetă, nepotrivită cu timpurile.

        De mult trăieşti doar mimând, doar repetând gesturi, atitudini, mottouri, fraze la modă, de mult porţi ce este în vogă, nu ce ţi se potriveşte.

        De mult vieţuieşti doar pentru a fi pe placul celorlalţi, pentru a-i bucura pe cei dragi care s-au erijat în făuritori ai drumului tău.

       Ai uitat cine eşti, ţi-ai pierdut identitatea pentru că odată cineva a râs de tine, a râs că tu încă mai citeşti, mai înveţi, mai visezi, mai lupţi pentru a-ţi îndeplini visele. A găsit hilar faptul că mai crezi în ceva, că nu iei ideeile gata prelucrate, că ai o voce, o părere ce nu semănă cu a prezentatorilor/realizatorilor/jurnaliştilor ce se perindă pe la toate televiziunile.

        Atunci ţi-ai suprimat identitatea, ţi-ai sfărâmat personalitatea, ţi-ai interzis să mai fi tu, ai început să-i copiezi pe ceilalţi, să fi în ton cu moda zilei. Ai şi uitat cum eşti cu adevărat. Ai şi uitat cum este să fi sincer. Ai uitat să fi tu. Lucrul acesta ţi-a intrat în reflex. Este deja natura ta. Sub straturile de protecţie, sub hainele de firmă ce se poartă azi, sub frazele învăţate stă adevăratul tu.

        Într-o zi când o să ai curajul să decojeşti toate straturile de protecţie şi să laşi la vedere adevărata ta identitate o să afli un lucru foarte important – cine sunt oamenii cu care merită să-ţi petreci timpul, cine sunt adevăraţii tăi prieteni, cine sunt cei care văd valoarea, potenţialul, unicitatea ta, cine te iubeşte, respectă, apreciază pentru felul în care eşti construit.

Ne recunoaștem?

Secundele, minutele, zilele, anii se succed și se scurg atât de repede.

Dintr-o dată te trezești. Nu te mai recunoști.

Parcă ieri învățai să mergi, să vorbești, te cunoșteai pe tine și cunoșteai lumea exterioară. Explorai.

Azi nu mai ești un prunc. Încet apar firele albe. Încet apar ridurile ce-ți brazdează fața. Fiecare are o semnificație ascunsă. O pierdere, o supărare, o despărțire, un necaz.

Timpul trece peste noi și ne schimbă, ne modelează, ne face cine suntem. Cu bune și cu rele. Îngeri sau demoni.

Dacă ne analizăm cu atenție putem descoperi cine am devenit.

Cine am fost ieri și cine suntem azi.

Azi știm să mergem, dar nu știm să înaintăm, să progresăm, ne uităm în urmă la greșelile noastre, la eșecurile noastre din care nu am reușit să învățăm mai nimic. Ne uităm la trecut și în loc să învățăm ca atunci când eram copii, noi ne blocăm, ne simțim legați de mâini și de picioare și stăm parcă suspendați în eter și privim undeva departe le ce am fi putut să fim, la cum am fi putut să fim. Așa blocați, neputincioși nu ne dăm seama că pur și simplu fiecare ceas pierdut, fiecare minut, oră  pe care nu o trăim e o risipă.

Azi chiar dacă știm să vorbim nu putem exprima ceea ce simțim de teamă, şi ca să nu ne rănească cei din jur, ne ridicăm adevărate fortărețe în jurul nostru, ne închidem în noi, ne facem mici, retrăgându-ne ca niște melci în cochilie, astfel pierdem nereușind să le spunem celor din jur, celor care contează pentru noi, câtă importanță au în  viața noastră, cât de mult îi iubim.

Azi când credem că ne cunoaștem, când credem că nimic nu ne poate doborî, nimeni nu ne poate face rău, când credem că putem supraviețui oricărei lovitură a sorții, când credem că îi cunoaștem pe toți și pe noi, primim multe lovituri, de la cei apropiați și mai ales de la noi. Ne dăm seama de multe ori că suntem meschini, triviali, dualiști, reci, egocentriști. Atunci suntem dezamăgiți de ce am devenit. Puteam să fim altfel, puteam mai mult, dar ne-am risipit, ne-am pierdut pe undeva.

În prezent cunoaștem lumea și ni se pare tristă, rece, rea, însă nu facem nimic să o schimbăm.

De aceea suntem  frustrați, deprimați, îngreunați și îmbătrâniți înainte de vreme.

Nu am învățat nimic de la ceilalți, de la noi, din propriile greșeli, din propriile reușite.

De aceea azi așa bătrâni, cu riduri și cu părul alb, nu mai avem nimic în comun cu copilul care am fost ieri. Copilul inocent, vesel, vulnerabil, dornic să învețe mereu ceva nou, copilul care chiar dacă e pedepsit, mustrat, vine la tine după câteva minute fără resentimente și te sărută, îmbrățișează, te iubește. Copilul care îți dă mii de șanse chiar dacă îl dezamăgești de mii de ori.

Nu mai suntem capabili să învățăm, să ascultăm, să explorăm, să ne ridicăm dacă picăm și să o luăm de la capăt fără resentimente așa cum face un copilaș.

Frustrările, resentimentele, eșecurile, niște stereotipuri pe care nu le putem depăși, peste care nu putem trece, ne fac să ne blocăm și nu ne dăm seama că timpul trece și noi ne risipim, ne înrăim.

Dacă ne privim lung și cu atenție ne recunoaștem? Suntem cum am fi vrut să fim?

Timpul stă pe loc

Viața se scurge câteodată atât de încet, cel puțin pentru mine. Timpul stă pe loc, de parcă s-a blocat în clepsidră nisipul.

Atunci stau și eu pe loc și observ lumea ce mă înconjoară.

Toți se mișcă atât de repede, haotic. Oamenii par a fi niște avioane. Aterizează zilnic în diverse locuri și apoi se întorc acasă.

Pentru ei timpul pare insuficient. Sunt mereu în întârziere, sunt mereu în criză de timp. Au nevoie de mai multe ceasuri, să realizeze mai multe, să facă ceva măreț. Să devină cineva.

 Eu am timp. Eu sunt cineva. Nu am nevoie de lucruri materiale, titluri să dovedească asta.

Am timp să nu fac nimic, am timp să observ cum crește iarba, buruienile pe parcela din fața blocului meu. Zi de zi e tot mai mare.

Iarba crește repede și acoperă mizeriile pe care le-au aruncat oamenii grăbiți.

Așa e viața, aduni experiență, clipe speciale, păcate și multe mizerii...

Toți au mizerii. Unii le ascund. Alții le lasă la vedere. Orice variantă aleg mizeria iese la suprafață, va fi văzută de ceilalți oameni.

Azi iarba a fost tăiată. Mizeriile au răsărit ca ciupercile după ploaie.

Când mă uit la gunoaiele astea parcă văd și oamenii care le-au aruncat. Goi, lipsiți de substanță, doar o carcasă, superficiali, gălăgioși, grosolani.

Se cred liberi, cred că pot să se exprime fără restricții, doar și-au câștigat acest drept în 1989. Asta înseamnă democrație, libertate. Mult zgomot, mișcare, acțiune. Totul se mișcă, totul se schimbă.

Oamenii sunt mai plini de ei, dar mai goi în interior, mai puțin empatici, mai ușor manipulabili.

Poporul și-a câștigat libertatea, are puterea, poate vorbi, își poate face auzită vocea.

Fiecare poate gândi liber, propune, cere.

În momentul în care îi privesc mi se pare că seamănă cu niște saltimbanci.

E ca și cum o persoană ar țipa la un surd. Oricum surdul nu-l aude.

Și pentru că observă că în fața lui stă un om căruia i se mișcă buzele, surdul îi răspunde cu niște gesturi. Gesturi care îl face pe cel care a țipat să danseze hipnotizat pe „piesa” pe care i-o pune surdul.Foarte ușor de manipulat.

Un adevărat puppet show. Asta e democrația.

Pentru asta nu au timp oamenii și au nevoie de mai mult.

Au nevoie de timp să facă mai mulți bani, să-și construiască case mai mari, să-și cumpere haine mai scumpe, să se cațere pe poziții mai înalte.

Sunt în stare să facă orice ca să urce cât mai sus. Ar călca chiar pe cadavre. Ar face oricâtă mizerie e nevoie doar să fie cineva, să ajungă undeva. Să se alinieze la cerințele societății. Dacă li se cere să sară întreabă how high? 

Nu există un tâlc în povestea asta, o morală, cel puțin pentru cea mai mare parte a oamenilor, pur și simplu ei nu o văd. Mizeria o ascund sub preș, conștiința au ucis-o demult.

Tot ce au, tot ce îi reprezintă sunt ochii care strălucesc la văzul banilor, obiectelor, funcțiilor. 

Au devenit dependenți de o iluzie, de grandoare. Toate acestea sunt baloane de săpun ce se sparg...și cu ce rămâi? Cu gunoi, mizerii de care încerci să te debarasezi într-un mod atât de rudimentar, ca un om a peșterii, un om care nu a evoluat.

...Eu am timp, la mine acasă timpul stă pe loc.

Mă trezesc dimineața și privesc o altă cursă.Pe locuri, fiți gata, startttttttttttttt.Cursa a început.

Cine va ajunge primul, dar ultimul?Cine va avea cele mai mari satisfacții?

Cine va avea cel mai puțin gunoi, cele mai puține mizerii de acoperit?

Pentru mine timpul stă în loc câteodată și am vreme să mă amuz...oamenii nu au înțeles nimic din viața asta!