Dangalizarea comuniştilor

       

Aud foarte multe persoane ajunse la vârsta senectuţii că plâng după regimul dictatorial al tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Pot să-i înţeleg pentru că au fost dangalizaţi de comunişti. Cred cu tărie că tehnica lor de manipulare a fost atât de eficientă încât nici după 25 de ani nu au reuşit să se regăsească. Creierele lor au rămas spălate. Sunt practic ca nişte haine roşii băgate în clor. Este trist că aceşti oameni care au supravieţuit atunci, pentru că doar în asta a constat viaţa lor, în a se tărî să supravieţuiască, plâng după un regim pe care au vrut cu ardoare să-l dărâme. Infieraţi de comunişti poartă încă cicatricea secerii şi a ciocanului pe piept, şi visează după zilele în care se întorceau de la fabrică cu oarece materiale bune de troc cu vecinul de la fabica de ţigări. Ce bine era. Ce bine funcţiona trocul. Viaţa era simplă atunci. Nu trebuia să lupţi, nu trebuia să te zbaţi. Furai câte ceva, dădeai o atenţie şi timpul trecea...te trezeai că aveai o pensie asigurată. Pe când acum lupta pentru un trai decent este dusă din greu de tineri. Pentru că a trăii decent e nevoie de bani, iar pentru a face bani ai nevoie fie de o minte brici, fie de un job bine plătit. Un job care de multe ori nu ai garanţia că a doua zi va mai fi al tău. Asta nu pot înţelege cei care au fost dangalizaţi de comunişti. Nu pot înţelege cum funcţionează capitalismul. Nu pot înţelege de ce unii tineri se zbat, se luptă până la epuizare, iar alţii clachează fizic şi pshic într-o lume în care puterea o deţine din păcate cel care are cei mai mulţi bani. Cei în vârstă nu se pot adapta, nu pot pricepe cum funcţionează noul regim, nu înţeleg această generaţie pentru că au rămaşi ancoraţi în trecut de unde ies doar pentru a critica, a distruge tot ce e nou. Democraţia înseamnă luptă, comunismul înseamnă supravieţuire, capitalismul înseamnă inovaţie, comunismul înseamnă încorsetare, libertatea este egală cu responsabilitatea, dictatura este egală cu mediocritatea.
         Aud şi tineri care susţin că era mai bine atunci şi încep să argumenteze: aveai loc de muncă asigurat, aveai locuinţă şi aici se termină abrupt pledoaria lor. Sigur era extrem de bine să ai o locuinţă în care era mereu fie prea frig(iarna), fie prea cald(vara), nu aveai curent seara, nu aveai apă caldă. Locul de muncă era într-o fabrică în care te făceai că lucrezi, şi luai bani cât să supravieţuieşti. Acest regim ar fi foarte comod pentru acei tineri care nu sunt foarte ambiţioşi, pentru cei care nu-şi doresc să studieze în străinătate, nu au puterea de a se reinventa mereu, de a evolua, de a se depăşi pe ei îşişi. Acei tineri care au fost înfieraţi de către părinţii lor cu secera şi ciocanul. Cât de bine era să stai ca o cârtiţă, să nu ai acces la informaţie, să nu poţi să-ţi exprimi părerile, să nu poţi fi tu, să nu poţi circula liber, să fi manipulat, să trăieşti închis într-o cutiuţă împreună cu o hârtie cu reguli. Asta poţi face, asta nu!
         Trebuie să recunosc că nu este deloc uşor să răzbeşti în această Românie plină de cicatrici rămase de pe timpul comuniştilor, plină de reziduuri lăsate de securiştii care au pătruns în sistem şi l-au acaparat, l-au virsat.  Pentru unii este un vis, iar pentru alţii un coşmar, pentru cei mai mulţi o luptă, un test de rezistenţă, dar e teribil să trăieşti într-un sistem în care nu poţi spune se doreşti pentru a nu te trezi la pârnaie, unde te temei că fratele tău poate a se dovedi a fi Iuda, unde eşti încurajat să fi mediocru, îţi sunt îngrădite drepturi şi nu ai posibilitatea de a alege.
         Pe atunci erai doar o uneltă vorbitoare, şi acum eşti o uneltă nu pot nega asta, dar care ştie că e manipulată, care ştie că poate să găsească o oază unde să evadeze şi să se cureţe. Un loc unde poate fi el, unde nu poate fi reprimat.
        Acum poţi cere, te poţi face auzit, poţi să speri, să crezi, să fi tu.

Timpul stă pe loc

Viața se scurge câteodată atât de încet, cel puțin pentru mine. Timpul stă pe loc, de parcă s-a blocat în clepsidră nisipul.

Atunci stau și eu pe loc și observ lumea ce mă înconjoară.

Toți se mișcă atât de repede, haotic. Oamenii par a fi niște avioane. Aterizează zilnic în diverse locuri și apoi se întorc acasă.

Pentru ei timpul pare insuficient. Sunt mereu în întârziere, sunt mereu în criză de timp. Au nevoie de mai multe ceasuri, să realizeze mai multe, să facă ceva măreț. Să devină cineva.

 Eu am timp. Eu sunt cineva. Nu am nevoie de lucruri materiale, titluri să dovedească asta.

Am timp să nu fac nimic, am timp să observ cum crește iarba, buruienile pe parcela din fața blocului meu. Zi de zi e tot mai mare.

Iarba crește repede și acoperă mizeriile pe care le-au aruncat oamenii grăbiți.

Așa e viața, aduni experiență, clipe speciale, păcate și multe mizerii...

Toți au mizerii. Unii le ascund. Alții le lasă la vedere. Orice variantă aleg mizeria iese la suprafață, va fi văzută de ceilalți oameni.

Azi iarba a fost tăiată. Mizeriile au răsărit ca ciupercile după ploaie.

Când mă uit la gunoaiele astea parcă văd și oamenii care le-au aruncat. Goi, lipsiți de substanță, doar o carcasă, superficiali, gălăgioși, grosolani.

Se cred liberi, cred că pot să se exprime fără restricții, doar și-au câștigat acest drept în 1989. Asta înseamnă democrație, libertate. Mult zgomot, mișcare, acțiune. Totul se mișcă, totul se schimbă.

Oamenii sunt mai plini de ei, dar mai goi în interior, mai puțin empatici, mai ușor manipulabili.

Poporul și-a câștigat libertatea, are puterea, poate vorbi, își poate face auzită vocea.

Fiecare poate gândi liber, propune, cere.

În momentul în care îi privesc mi se pare că seamănă cu niște saltimbanci.

E ca și cum o persoană ar țipa la un surd. Oricum surdul nu-l aude.

Și pentru că observă că în fața lui stă un om căruia i se mișcă buzele, surdul îi răspunde cu niște gesturi. Gesturi care îl face pe cel care a țipat să danseze hipnotizat pe „piesa” pe care i-o pune surdul.Foarte ușor de manipulat.

Un adevărat puppet show. Asta e democrația.

Pentru asta nu au timp oamenii și au nevoie de mai mult.

Au nevoie de timp să facă mai mulți bani, să-și construiască case mai mari, să-și cumpere haine mai scumpe, să se cațere pe poziții mai înalte.

Sunt în stare să facă orice ca să urce cât mai sus. Ar călca chiar pe cadavre. Ar face oricâtă mizerie e nevoie doar să fie cineva, să ajungă undeva. Să se alinieze la cerințele societății. Dacă li se cere să sară întreabă how high? 

Nu există un tâlc în povestea asta, o morală, cel puțin pentru cea mai mare parte a oamenilor, pur și simplu ei nu o văd. Mizeria o ascund sub preș, conștiința au ucis-o demult.

Tot ce au, tot ce îi reprezintă sunt ochii care strălucesc la văzul banilor, obiectelor, funcțiilor. 

Au devenit dependenți de o iluzie, de grandoare. Toate acestea sunt baloane de săpun ce se sparg...și cu ce rămâi? Cu gunoi, mizerii de care încerci să te debarasezi într-un mod atât de rudimentar, ca un om a peșterii, un om care nu a evoluat.

...Eu am timp, la mine acasă timpul stă pe loc.

Mă trezesc dimineața și privesc o altă cursă.Pe locuri, fiți gata, startttttttttttttt.Cursa a început.

Cine va ajunge primul, dar ultimul?Cine va avea cele mai mari satisfacții?

Cine va avea cel mai puțin gunoi, cele mai puține mizerii de acoperit?

Pentru mine timpul stă în loc câteodată și am vreme să mă amuz...oamenii nu au înțeles nimic din viața asta!