Ne recunoaștem?

Secundele, minutele, zilele, anii se succed și se scurg atât de repede.

Dintr-o dată te trezești. Nu te mai recunoști.

Parcă ieri învățai să mergi, să vorbești, te cunoșteai pe tine și cunoșteai lumea exterioară. Explorai.

Azi nu mai ești un prunc. Încet apar firele albe. Încet apar ridurile ce-ți brazdează fața. Fiecare are o semnificație ascunsă. O pierdere, o supărare, o despărțire, un necaz.

Timpul trece peste noi și ne schimbă, ne modelează, ne face cine suntem. Cu bune și cu rele. Îngeri sau demoni.

Dacă ne analizăm cu atenție putem descoperi cine am devenit.

Cine am fost ieri și cine suntem azi.

Azi știm să mergem, dar nu știm să înaintăm, să progresăm, ne uităm în urmă la greșelile noastre, la eșecurile noastre din care nu am reușit să învățăm mai nimic. Ne uităm la trecut și în loc să învățăm ca atunci când eram copii, noi ne blocăm, ne simțim legați de mâini și de picioare și stăm parcă suspendați în eter și privim undeva departe le ce am fi putut să fim, la cum am fi putut să fim. Așa blocați, neputincioși nu ne dăm seama că pur și simplu fiecare ceas pierdut, fiecare minut, oră  pe care nu o trăim e o risipă.

Azi chiar dacă știm să vorbim nu putem exprima ceea ce simțim de teamă, şi ca să nu ne rănească cei din jur, ne ridicăm adevărate fortărețe în jurul nostru, ne închidem în noi, ne facem mici, retrăgându-ne ca niște melci în cochilie, astfel pierdem nereușind să le spunem celor din jur, celor care contează pentru noi, câtă importanță au în  viața noastră, cât de mult îi iubim.

Azi când credem că ne cunoaștem, când credem că nimic nu ne poate doborî, nimeni nu ne poate face rău, când credem că putem supraviețui oricărei lovitură a sorții, când credem că îi cunoaștem pe toți și pe noi, primim multe lovituri, de la cei apropiați și mai ales de la noi. Ne dăm seama de multe ori că suntem meschini, triviali, dualiști, reci, egocentriști. Atunci suntem dezamăgiți de ce am devenit. Puteam să fim altfel, puteam mai mult, dar ne-am risipit, ne-am pierdut pe undeva.

În prezent cunoaștem lumea și ni se pare tristă, rece, rea, însă nu facem nimic să o schimbăm.

De aceea suntem  frustrați, deprimați, îngreunați și îmbătrâniți înainte de vreme.

Nu am învățat nimic de la ceilalți, de la noi, din propriile greșeli, din propriile reușite.

De aceea azi așa bătrâni, cu riduri și cu părul alb, nu mai avem nimic în comun cu copilul care am fost ieri. Copilul inocent, vesel, vulnerabil, dornic să învețe mereu ceva nou, copilul care chiar dacă e pedepsit, mustrat, vine la tine după câteva minute fără resentimente și te sărută, îmbrățișează, te iubește. Copilul care îți dă mii de șanse chiar dacă îl dezamăgești de mii de ori.

Nu mai suntem capabili să învățăm, să ascultăm, să explorăm, să ne ridicăm dacă picăm și să o luăm de la capăt fără resentimente așa cum face un copilaș.

Frustrările, resentimentele, eșecurile, niște stereotipuri pe care nu le putem depăși, peste care nu putem trece, ne fac să ne blocăm și nu ne dăm seama că timpul trece și noi ne risipim, ne înrăim.

Dacă ne privim lung și cu atenție ne recunoaștem? Suntem cum am fi vrut să fim?