Culoarul disperării

       

        Nu o să uit cât voi trăi culoarul lung pe care a trebuit să-l parcurg ca să-mi vad copilul. Copil care a venit pe lume prea repede. A trebuit să crească în incubator. Înainte să mi-l dea acasă au trebuit să se asigure că e stabil, că are o stare de sănătate bună, că are o imunitate de fier. Dar cine ar putea să-i dăruiască răbdarea necesară să răzbească în situaţii imprevizibile, cine ar putea să-i dea curajul să lupte cu morile de vânt, echilibrul să ia decizii juste în cele mai dureroase momente ale vieţii, cine ar putea sa-i dea tăria să vadă ce am văzut eu? Pe propriul copil la un pas de moarte. 
        Cine poate să te ajute să te înarmezi cu suficientă răbdare, tărie, speranţă şi credinţă. 
Atâtea mămici cu ochii plânşi au parcurs acelaşi culoar al disperării pe care l-am parcurs şi eu. Cred că tuturor ni se părea că trăim într-un coşmar, într-o stare de irealitate. 
Această irealitate, acest timp ce părea să se scurgă atât de încet, un timp ce parcă se repeta ca o casetă stricată îţi punea la încercare nervii. Ori clacai, ori te întareai.
         Când ochii mi s-au umplut cu lacrimi după ce ''doamna'' doctor a bievoit să vorbească cu noi şi să ne spună că nu ştie dacă copilul nostru va supravieţuii, mi-am luat câteva minute şi am stat de vorbă cu mine - m-am certat :NU AI VOIE SĂ CLACHEZI, COPILUL ARE NEVOIE DE TINE!!!
         Şi până am adus-o acasă am mers la ea cu inima cât un puric, dar asta până la uşă, când am intrat şi am luat-o în braţe i-am zâmbit şi i-am spus că e o învingătoare, e o campioana, o eroină, un miracol. 
        Da, copilul meu e un miracol. 
Am luat-o acasă şi când am ieşit de acolo parcă am născut a doua oară. 
        Cred că mămicile primesc super puteri, pentru că nu pot să-mi explic de unde am avut atât forţă să păşesc pe culoarul disperării, cu teamă, dor imens, fericire dar şi durere. Oare cum o voi găsi pe eroina mea. În viaţa. Acesta era răspunsul. Le va arăta tuturor că nu e un copil ca oricare altul.
Şi nu e. Pentru mine e un prematur atipic. Evoluţia ei este uimitoare. Se comportă ca un bebe de 2 luni. 
        Poate părea ciudat dar ea este modelul meu în viaţă. Ea este lecţia mea, puterea mea, motivaţia mea şi nu în ultimul rând sursa de inspiraţie.

Atunci când

Atunci când o să ţii în braţe un copil care are And-ul tău

Vei realiza că nu mai eşti adolescent, ci

Poate într-un fel eşti un mic zeu.

Demiurg al pruncului pe care îl legeni, îl hrăneşti, îl îngrijeşti, îl iubeşti.

Atunci când un prunc te va atinge cu degeţelele pe faţă,

Va începe să picteze foarte incusit pentru tine un viitor

Nu vei mai fii tu a vieţi-ţi creator.

Lucrurile ce le aveai, vor deveni inutile şi vechi, le vei depozita în beci,

Iar amintirile în care nu e şi copilul iubit îţi vor părea fade şi reci.

Naşterea la Odobescu

     

        După ani de aşteptări, aflarea veştii că voi fi mămică m-a făcut să mă simt cea mai specială persoană din univers, şi cea mai binecuvâtată.
        Eu şi soţul meu ne propusesem să păstrăm secretul o perioadă mai lungă de timp, pentru a ne asigura că sarcina evoluează bine. După confirmarea sarcinii nu am mai reuşit să ne abţinem. Dădeam pe afară de fericire. Şi se vedea asta. Le-am spus tuturor.
        Ne făceam planuri în legătură cu odaia copilului, cu hăinuţele, cu botezul. Dar există o zicală - oamenii îşi fac planuri şi Dumnezeu râde.
       Fetiţa noastră trebuia să vină pe lume în luna mai, însă se pare că a fost curioasă să ne întâlnească, aşa că a venit la începutul lui martie.
       Micuţa a dorit cu ardoare să fie în aceiaşi zodie cu tata, sau cine ştie ce a avut în căpuşorul ei mititel şi frumos.
      Cert este că ne-a dat planurile peste cap. Ne-a luat pe neperegătite şi mai ales a băgat toată familia în sperieţi.
       Partea cea bună este că am avut parte de nişte cadre medicale extrem de competente, dedicate şi implicate. Sarcina mi-a fost urmărita de un tânăr medic care iubeşte ceea ce face, care se implică şi este mereu disponibil.
       Pe măsură ce micuţa noastră creştea domnul doctor le-a solicitat colegilor experţi în morfologie fetală să vină să vadă cum evoluează.
       Am fost uimită şi impresionată de faptul că medicii au fost dornici să ne ajute, ne-au fost alături pe parcursul sarcinii, iar în momentul în care i-am sunat la şase dimineaţa anunţându-i că micuţa a decis să vină pe lume au ajuns la spital în câteva minute. Medicii au fost la înălţime, însă nu acelaşi lucru pot să spun despre majoritatea asistentelor şi a infirmierelor care au un comportament execrabil. Sunt în stare să te lase să stai într-o baltă de sânge, dacă nu le dai bani. Mi se pare incredibil cum o fiinţa umană poate să se comporte ca un robot. Să devină altcineva în momentul în care văd nişte bancnote. Să îşi schimbe comportamentul, atitudinea, să reuşească să zâmbească. Parcă ar apăsa pe un buton şi se transforma din robot în om. Este dureros să te loveşti de astfel de specimene.
         Nu doar comportamentul acestor specimene m-a îndurerat, ci şi faptul că maternitatea poate funcţiona în condiţii improprii. Există o singură toaletă pentru aproximativ 40 de paciente. O toaletă infectă, pe care parcă poţi zări cum mişună microbii. Paturile, saltele, lenjeriile sunt vechi, de treizeci de ani, la fel şi mobilierul, ruginit şi uzat. Am văzut şi unele saloane care arătau mai bine, însă bacteriile şi microbii sunt la ele acasă.
        Citisem atâtea articole în legătură cu faptul că au fost renovate şi dotate cabinetele, şi e perfect adevărat, însă sunt folosite doar trei cabinete din paisperzece!!! Trebuie stai la rând şi o oră pentru a fii consultată.
          În concluzie sistemul sanitar din Timişoara funcţionează de minune doar în presă.

   

Urgenţa la Municipal

     

       La 4 luni de sarcina am făcut cunoştinţă cu gresia de pe hol. Ne ştiam noi de mult, dar nu aşa îndeaproape. Am leşinat şi medicul meu ginecolog, un domn foarte implicat şi grijuliu mi-a spus să merg la Spitalul Municipal din Timişoara la urgenţe să îmi facă colegii nişte analize pentru a se asigura că nu am unele probleme de sănătate de care nu ştiam. Spunea că trebuie să eliminăm problemele cardiace şi neurologice. 
       Soţul meu un tip foarte stresat( doar în legătură cu starea de bine a nevestei lui), mă duce la urgenţă.
       Medicii de acolo foarte ocupaţi mă privesc şi nu ştiu ce să-mi facă. Cum se face că am venit pe picioarele mele până aici...!!Am leşinat şi??
Le explic ca ar trebui să-mi facă nişte analize de urină, de sânge şi un ekg, de examen neurologic nici nu le amintesc pentru că nu vor să fie deranjaţi, doar sunt în timpul serviciului.
       Sunt lăsată să stau pe pat vreo 30 de minute. O asistentă vine pe la mine şi mă întreabă care e problema. Merge la medic şi îi spune că ar trebui să-mi facă ceva.
Atunci acesta dă dispozitive să mi se recolteze sânge şi să le dau o probă de urină, să mi se facă ekg, să mi se ia tensiunea.
       Toate astea le face asistenta, căci medicul nu pune mâna pe mine, vine o singură dată şi face o glumă...oare o fii băiat bebele din burtică.
       Am rămas în aşteptare. Ceasul ticăie. Bolnavii se plâng. Nimeni nu-i bagă în seamă. Eu îmi adun puterile şi îi încurajez pe toţi. Mai trece asistenta şi ne zâmbeşte.
Stau 3 ore jumate. Uşile se deschid, se închid, din nou aceiaşi mişcare....
       Este adus un tânăr ce avusese un accident. Asistenta se ocupă de el. Medicii "muncesc". 
       Un alt tânăr vine cu degetul strivit. Se fac glume. Oare nu s-a bătut de are degetul în starea asta...Tânărul zâmbeşte, dar cu un ochi plânge. Medicii doresc să-l trateze, dar pentru asta trebuie să facă un drum la farmacie să-şi cumpere ustensile pe care ei nu le au la urgenţă. Cu bileţelul în mână şi cu lacrimi in ochi, tânărul se deplaseză la farmacie.
       
       Eu aştept pe scaun, în colţ, cuminte. Privesc ingnoranţa, privesc durerea şi mă loveşte din plin : pe ce lume va veni acest copil?!
       În sfârşit primesc rezultatele. Aflu că sunt bine, sănătoasă. Întreb şi eu umilă să nu deranjez pe cineva, poate dezleagă cineva misterul acesta pentru mine - ce-mi cauzase lipotimia? Nu au un răspuns. Sunt trimisă la ginecolog.
       După 4 ore petrecute la urgenţă, aflu că nu am nimic, şi mai aflu că de fiecare dată când ajungem la spital suntem în mâinile Domnului.

      Ca să trag linie m-am ales cu ceva din această experienţă cu o răceală.

       ...Şi totuşi dacă aceste lucruri se întâmplă la Timişoara, cum eşti tratat într-un spital dintr-un orăşel mai mic?

Portretul mamei

          

Portretul mamei l-am pus în locul icoanei.

De fiecare dată când spun o rugăciune mă închin la mama

Şi ea cu sufletul ei mare, cu dăruirea sa

Este intermediarul meu, avocatul meu

Merge de e nevoie până la Dumnezeu şi înapoi

Doar să-mi îndeplinească dorinţa.

Zâmbeşte când sunt fericită.

Suferă când plâng.

E zbuciumată când nu ştiu încotro s-o apuc.

E distrusă când sunt dezamagită, lovită de soartă.

Când viaţa mea este amară, goală

Mă întorc la portretu-i, la faţa ei frumoasă,

Pictată parcă de Botticeli – o opera de artă.

O madonă diafană cu inima curată.

Ce îmi ascultă rugile şi e pregatită,

Să-mi care ea însăşi necazurile, păcatele, crucile

Casă provizorie

În plină vară când toţi se relaxau pe malul mării, sau pe un munte ce le oferea oarecare răcoare, sau poate se ascundeau în căminele lor în care un aparat de aer condiţonat îşi facea treaba...O viaţa reuşise după ani lungi de căutări să-şi găsească casă. E drept era doar o casă provizorie. Ce e cert e faptul că această casă în care va locui pe termen scurt o va duce la casa permanentă. Casa de vis pe care şi-o dorise mereu este la un pas distanţă.

Viaţa aceasta ce intrase ca prin magie în casă era singrurul lucru care dădea lumină şi culoare locului. Nimeni nu-şi putea imagina că o casă atât de tristă şi întunecată ar putea să arate aşa. Că ar putea să se schimbe atât de radical. Să se trezească dintr-un somn lung, dintr-o lungă agonie, deprimare, orbecăială. Să fie măcar odată un cămin şi nu doar un gol, un abis în care se zbăteau dureri nespuse, lacrimi amare, coşmaruri greu de alungat. Dar, totuşi...cineva a reuşit să facă asta. Să dea o nouă întrebuinţare spaţiului. Să deretice temeinic şi să alunge toate temerile, toate angoasele, tot întunericul.

Viaţa care începuse să pulsezeze, să se mişte, să crească, să asculte, să respire. O inimă ce începuse să bată cu bucurie şi să absoarbă fiecare emoţie, fiecare stare, fiecare învăţătură din jur. O viaţa care tânjea după atingere, iubire, acceptare. O viaţa ce avea nevoie de sprijin, de protecţie, de nişte braţe care să o poarte în această lume. Braţe puternice care să o susţină la nevoie, dar care să ştie când să-i dea drumul.

Viaţa se agăţa de alte vieţi, avea nevoie de alte suflete pentru a supravieţuii. Şi alte suflete aveau nevoie de ea pentru a-şi găsi un sens, un motiv de a merge mai departe, de a lupta, pentru a da ce e mai bun, pentru a se debarasa de orice urmă de egoism, orice fărâmă de răutate.

Pe când viaţa se conecta tot mai mult cu casa ei, pe când viaţa se conecta cu tot ce gravita în jur, un lucru minunat se întâmplă. Avea să primească o casă permanentă în inimiile celor doi oameni care îi vorbeau în fiecare moment când se mişca, în fiecare clipă când le răspundea la atingeri.

Când casa provizorie va fii părăsită, ea îşi va atinge scopul de a aduce această nouă viaţă pe lume. De a aduce lacrimi de bucurie în ochii celor doi oameni ce urmariseră fiecare mişcare petrecută în casa ce ţinuse la cald şi bine un copil ce avea să le schimbe existenţa.

Când iubeşti

       Când iubeşti pe cineva nespus de mult şi nu ştii cum să-i arăţi pentru că orice gest ţi se pare prea mic, prea neânsemnat nu poţi decât să faci un lucru. Nu poţi decât să-i dăruieşti un lucru. Pe tine. Să i te dai cu totul. Necenzurat, neprelucrat, brut. Aşa cum eşti tu. Fără măşti, fără machiaj, fără retuş, fără secrete.

        Atunci când iubeşti pe cineva nespus de mult, şi acel cineva îţi răspunde cu aceliaşi sentimente, merge pe aceliaşi drumuri, duce aceliaşi lupte, îţi cară până şi cruciile, dă-i în schimb fiinţa ta. Pentru că dacă i-ai dărui stele pe care să i le prinzi de haine în chip de accesorii, ar fi prea puţin, dacă ai prinde cel mai scump diamant în lanţul ce-i atârnă la piept ar fi prea lipsit de preţ, dacă ai lega soarele la cheile lui pe post de breloc, ar fii prea lipsit de strălucire.

       Cuvintele, faptele, darurile nu au sens, sunt neânsemnate. Inima ta ce bate la unison cu cea a persoanei iubite este singurul cadou de preţ.

       Pune-ţi fiinţa, inima, trupul într-o cutie mică, ştearsă, şi dă-io în dar. Va fii cel mai fericit om de pe pământ.

       Când iubeşti pe cineva şi nu găseşti cuvintele potrivite să-i spui ce înseamnă pentru tine, nu găseşti darurile cele mai preţioase pe care să i le oferi, oferă-te pe tine.