Astenie de toamnă

Oameni triști, grăbiți trec pe lângă mine pe stradă. Toți își țin ochii țintă spre trotuar sau privesc fix spre un punct nedefinit din alt univers. Privesc spre o altă realitate, visează la o altă viață.

Îi privesc cu atenție pe fiecare. Analizez fiecare trecător în încercarea de a le ghici povestea, gândurile, experiențele, sentimentele.

Dar foarte straniu! Toți seamănă, sau cel puțin marea majoritate.

Au aceeași poveste tristă, duc aceeași luptă acerbă. Luptă pentru supraviețuire, luptă pentru ziua de mâine, se zbat pentru a se hrăni, pentru a nu sfârși învinși de depresie, necaz, agonie.

Îi privesc de jos în sus pe trecătorii prin această viață. Pantofii, bocancii sau cizmele pe care le poartă sunt ieftine, vechi, încrețite și prăfuite. Papuci ieftini, din care, când îți scoți picioarele miros îngrozitor a transpirație și cu timpul se îmbolnăvesc.

Hainele sunt în concordanță cu pantofii, se asortează perfect, sunt vechi, ieftine Made in China.

Unii încearcă să-și compună o ținută care cel puțin în aparență să mascheze prăpastia lipsurilor cu care se confruntă.

Totuși capul plecat, corpul adunat ghebos, crucea pe care o cară în spate nu pot masca realitatea - lupta dusă în fiecare zi pentru subzistență.

Oamenii aceștia prost îmbrăcați, în materiale ieftine pline de coloranți chimici care le afectează pielea, sănătatea, merg grăbiți, fug repede prin viața aceasta încercând să captureze măcar o clipă de fericire și să se țină cât mai mult de ea. Nu prea le iese asta.

Uită să zâmbească, uită să râdă, uită să trăiască.

Doar se zbat, se zbat să nu moară de foame, de disperare că totul se reduce  la lupta pentru supraviețuire de pe o zi pe alta.

Privesc o doamnă cu părul zburlit brăzdat de fire albe, ce cară o punguță cu mâncare cumpărată de la un market. Pare mai bătrână decât cred că e.

Hainele ieftine, asortate cu o geantă pe măsură, hidoasă, pășește tristă și frustrată căci iar a cheltuit mulți bani ca să cumpere mai nimic. Puțină mâncare pentru azi și mâine, pentru ea, soțul ei și cei doi copii.

Se gândește cum va face să-i hrănească și poimâine. Se gândește cum va face rost de bani pentru haine de toamnă și de iarnă și pentru cadourile de Crăciun.

Gândurile o fac să uite de ea, nu mai e femeie, ea nu mai are dorințe, plăceri, vise, nu mai are nevoie de odihnă, concediu, haine, nici chiar de multă mâncare. Ea a devenit doar un sentiment de necesitate pentru familia ei, e doar o zbatere pentru cei pe care-i iubește.

Trece în fugă pe roșu. Mașinile o claxonează, dar nu se întoarce, nu tresare. Își strânge geanta mică ieftină și hidoasă, ridică mai sus plăsuța cu alimente și pășește repede spre casă. Cu capul jos, nu privește înainte, înapoi. Doar se gândește cum va fi ziua de mâine, doar să mai treacă cu bine o nouă zi.

Aceeași poveste…alți trecători.

Un muncitor de la o mare firmă așteaptă să-și plătească o factură. Bocancii îi sunt rupți, hainele îi stau pe trup dezordonate. Nu pare un om incult. Cu siguranță a terminat o facultate și în momentul în care nu și-a găsit de lucru în domeniul vizat s-a resemnat și a acceptat un job în altă parte. Firma s-a închis. Căsătorit între timp, a devenit tată, astfel s-a văzut nevoit să accepte o altă slujbă mult sub nivelul său de pregătire. Simplu muncitor. Măcar are ce pune pe masă.

Câteodată noaptea nu poate dormi și își imaginează cum ar fi fost viața lui dacă ar fi făcut ceea ce-și dorea.

Dar nu e ce-și dorea să fie. E doar un om în mulțime, un om resemnat, însă câteodată e inundat de frustrări, neliniști.

Ca toți ceilalți oameni din mulțime încet încet își pierde puterile și este sufocat de deprimare. Un zvâc îl aduce la viață. Atunci uită cine e, uită unde e, tot ce știe este că trebuie să se zbată să-și hrănească, să-și îmbrace familia, că trebuie să plătească facturi…

Uită de el, uită că e bărbat, nu se mai aranjează, nu mai mănâncă bine, sănătos, doar se târăște dintr-o parte în alta transformat parcă într-un animal ce luptă pentru a supraviețui. Un om transformat într-o zbatere.

Îi privesc pe oamenii grăbiți și le alcătuiesc povești, dar aproape toate sună la fel…

Oamenii s-au transformat într-o zbatere peste noapte. Nu mai știu cine erau, nu știu cine sunt, știu doar atât : că trebuie să lupte să-și țină familia  în viață.

Deprimarea tuturor se scurge pe străzi, pe trotuare, prin magazine, piețe, blocuri și învăluie ca un nor sulfuros tot orașul.