Niciodată nu-i vezi însă singuri, aleg mereu să-şi petreacă timpul liber
alături de o mulţime zgomotoasă, aleg să privească la televizor, să asculte
muzică, să facă activităţi care să îi ţină cât mai departe unul de celălalt.
S-au întâlnit demult, după ce fiecare dintre ei trecuseră
prin relaţii care se terminaseră dezastruos, relaţii care le lăsaseră în suflet
o durere şi o teamă de singurătate.
Atraşi unul de celălalt de o forţă înexplicabilă, atraşi
de faptul că trăiseră parcă în aceiaşi poveste, au ales să rămână împreună.
Relaţia lor are la bază însă teama, resemnare, neputinţa.
Nu mai cred în iubire, au renunţat de mult să o caute, poate ea nu mai există
în lumea noastră. Poate tot ce ne înconjuară sunt aprenţe, iluzii, falsitate.
Poate că toţi omenii trăiesc în astfel de realţii. În fond nu e aşa de rău. Se
aseamănă, au avut aceleaşi trăiri, au aceleaşi vise – vor o casă, un copil, o
slujbă mai bună, vor vacanţe luxoase. Îşi doresc să trăiască în linişte. Îşi
doresc să nu fie singuri. Le e bine aşa. Dar totuşi de ce simt câteodată că
ceva le lipseşte? De ce simt că nu se cunosc? De ce se simt ca o pasăre închisă
într-o colivie? De ce simt că tot ce-şi doresc e să zboare, să se caute
altceva, pe altcineva, să nu mai simte un gol?
De ce le este teamă să rămână singuri şi se ascund unul
de celălalt într-o mulţime de prieteni, de ce caută cu disperare cunoscuţi cu
care să vorbească când se plimbă doar ei prin parc? Ce au descoperit unul la
celălalt atât de hidos? Sau poate ceva în ei înşişi nu le place? Nu le place că
sunt laşi. Că nu mai cred, că nu mai speră, că nu vor mai mult. Se întreabă din
când în când dacă dragostea adevărată există, dacă sufletul lor pereche e
undeva, rătăceşte dezorientat căutându-şi întregirea. Dacă happy end-urile nu
sunt doar în filme?
Atunci îşi iau inima în dinţi şi se despart. Îşi spun
adio.
Rămaşi singuri sunt cuprinşi de disperare, suferă atacuri
de panică. Le este teamă să fie cu ei, le este teamă să spună ce simt, ce vor,
să caute, să se lase descoperiţi. Nu au răbdare să aştepte ca iubirea adevărată
să-i găsească şi atunci se aruncă înapoi în vechea relaţie sau într-o relaţie
şi mai goală, mai superficială.
Dar într-o mulţime cum poate cineva să te găsească? Cum
poate cineva să ştie că eşti singur când mergi cu cineva de mână? Cum de nu au
înţeles până acum că mai bine eşti singur decât într-o relaţie de „umplutură” ?
Până la urmă aşteptarea este provizorie, poate fi dureroasă, dar nu mai
dureroasă ca o viaţă lipsită de iubirea adevărată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu