Atingere

În fiecare zi atâtea lumi se ciocnesc. Se lovesc una de celaltă ca un vapor de un aisberg. Căci amândouă lumi sunt titanice, sunt glaciale. Poartă în ele atâta cruzime, aroganţă, vanitate.

În momentul în care se ciocnesc ies la suprafaţă orgoliu, frustrările, egoismul, invidia, singurătatea, disperarea şi atunci rănile vechi încep să sângereze.

Oamenii se izbesc unii de ceilalţi şi un cutremur se produce în fiinţa lor. Acest cutremur scote la iveală tot ce poate fi mai urât, descoperă toate mizeriile pe care le-au acumulat de-a lungul vieţii. Deschid atâtea răni, atâtea uşi spre un trecut dureros. Reacţia lor este atunci una de genul atacă sau vei fi atacat, distrus. Pentru a se proteja răspund în forţă, rispostând, punând la pământ lumea care îi destabilizează, care le creează nesiguranţă, teamă.

Tot ce au nevoie aceşti oameni este să fie atinşi, mângâiaţi, să fie îmbrăţişaţi. Au nevoie să plângă şi să dea drumul lacrimilor care le ţine sufletul sub apă şi nu mai îi dau voie să respire.

O atingere poate readuce echilibru, poate închide rănile ce sângerează, poate aduce zâmbetul pe buze.

O simplă atingere poate fi cel mai bun medicament pentru un om care se simte singur, care este abandonat, care este la pământ şi nu mai are puterea să se ridice, să se conecteze cu ceilalţi decât lovindu-i, jigndu-i, umilindu-i, facându-i să se simtă mici şi neânsemnaţi aşa cum se simte el.

Este atât de simplu să îi mângâiem pe cei din jur şi putem face asta cu o vorbă bună, cu un zâmbet sincer şi cald, cu o atingere. Atunci în lumea lor peste care s-a aşezat iarna cu plapumele groase de nea, va apărea surâzând un ghiocel.