Împreună, dar singuri

   Văd atâţia oameni care îşi celebrează cu fast o aniversare a căsniciei, apoi alta şi alta...trec decenii în care rămân legaţi de un act, de un contract pe care l-au încheiat în faţa legii. Rămân legaţi pentru că nu ştiu pe ce cale să apuce, pentru că nu ştiu cum să se justifice în faţa copiilor, a rudelor, a vecinilor etc. De fapt ei nu ştiu că nu ar trebui să se justifice, nu ar trebui să dea explicaţii şi nu ar trebui să considere că depărţirea este un eşec. Un eşec este să te minţi pe tine că este bine să trăieşti aşa, că cel de lângă tine îţi oferă echilibru, o siguranţă, e un scut de protecţie în faţa lumii, cel de lângă tine e cineva care ţi-e la îndemână, chiar dacă nu pentru a te iubi, a te face să te simţi special, apreciat, a te face să simţi că împreună formaţi un întreg. E pur şi simplu acolo. Împreună aţi trecut prin atâtea, aţi văzut şi bune şi rele, vă ştiţi pentru că nu vă cunoaşteţi cu adevărat nici după atâta timp, vă acceptaţi unul pe celălalt, v-aţi obişnuit cu prezenţa partenerului care în timp vă devine coleg de apartament, aţi trecut cu vederea greşelile pe care l-a săvârşit partenerul doar în aparenţă pentru că de multe ori i le repetaţi în mod obsesiv, îl învinuiţi că v-a distrus viaţa, că v-a smuls aripile, că v-a legat de mâini şi de picioare, că v-a mutilat personalitatea, că a încercat să vă schimbe, că toate tragediile din viaţa voastră provin din incapacitatea lui de a lua decizii corecte.
     Orice ar fi, oricum ar fi partenerul nu plecaţi pentru că nu vă simţiţi în stare, nu vă simţiţi destul de atrăgători, puternici, nu simţiţi că meritaţi mai mult. Nu simţiţi că puteţi face faţa la gura lumii, dar puteţi face faţa încă unui an alături de cineva care nu vă împlineşte? 
     Împreună, dar singuri, treceţi prin această viaţă fară a vă îndrăgosti, fără a iubi, fără a fi voi. Singuri cu gânduri ce vă zboară prin minte fără a avea cu cine să le împărtăşiţi, a le dezbate, a le diseca.
    Şi până la urmă cine e de vină pentru că nu aţi primit nimic de la viaţa asta? Cine poate fi învinuit că nu aţi tremurat de plăcere, nu aţi râs sincer, că nu v-au sclipit ochii de fericire, că nu aţi simţit fluturi în stomac. Cine să fie de vină? Copii pe care îi folosiţi drept scuză, sau poate fratele mai mare care nu vrea să faceţi de ruşine numele familie? Mama care v-a inoculat în minte ideea că trebuie să rămâi într-o căsnicie orice s-ar întâmpla.
    O viaţă trăită în van, o viaţă risipită de teama de a o lua de la început, de teama de a gusta ceva nou, de teama de a nu te face de râs, de teama de a fi singuri, dar sunteţi deja singuri.
Umăr la umăr doi oameni se deplasează pe strădă, pe faţa lor se întrezăresc sentimetele lor adevărate, însingurare, disperare, rutină. Dispreţul pe care îl au unul faţa de celălalt poate fi cu greu ascuns. Măştile pe care le afişează nu rămân atât de fixe ca altădată, încet se văd adevăratele sentimete, adevăratele trăiri. 
     Anii trec şi lumânările de pe tortul de la încă o aniversare a căsniciei sunt suflate de cei doi. De ce nu-şi  doresc să aibă puterea să se rupă de minciuna în care trăiesc, să întrerupă relaţia asta falsă şi goală. 
    Poate e prea târziu, sunt deja prea bătrâni, au nepoţi, au atâtea în comun cum să le împartă, cum să divizeze toate trăirile, rătăcirile, tot ce au acumultat. Cum să le spună celorlaţi acum când au o vârstă atât de înaintată că ei nu se iubesc demult, ori poate nu s-au iubit niciodată, poate s-au căsătorit doar aşa pentru că sosise vremea, pentru că aşa trebuie, cum să spună lucrurile astea cuiva. Cum să motiveze acum după ani buni de convieţuire că sunt incompatibili din toate punctele de vedere. Mai bine îşi pun măştile când vin şi îi vizitează copii, nepoţii, rudele, zâmbesc şi se gândesc la moarte. Atunci se vor despărţi sau poate nu? Poate vor fi tot împreună. Ideea asta îi sperie atât de tare încât neagă şi existenţa lui Dumnezeu, căci, atei fiind, ştiu că după lumea asta pământul le va fi casă şi îi vor devora viermii iar trupul şi spirtul lor nu va mai fi în apropierea celui cu care au semnat un contract demult, nici nu îşi mai amintesc când. 
    Mai bine împreună şi singuri, decât să dea explicaţii. Totul putea fi schimbat în urmă cu mult timp, dar blazarea, obişnuinţa, neputinţa au reuşit să îi lege pe cei doi cum nici dragostea, respectul, înţelegerea nu au reuşit niciodată să o facă.
    Lehamitea asta le-a adus viaţa pe care o merită, viaţa pe care au ales-o, singurătatea agasantă alături de un necunoscut.