Ce simţi

         

         Ne cenzură în fiecare zi. Facem asta pentru a nu-i răni pe cei din jur, sau pentru că ne este teamă să spunem ce simţim de fapt, sau pentru că am făcut de atâtea ori acest lucru astfel că a devenit obişnuinţă. Nu am dat glas vocii noastre interioare care se zbătea să iasă ci am înghiontit-o, am scufundat-o adânc în fiinţa noastră. E bine şi aşa. Trecem prin viaţa asta fără a ne spune părerea, fără a ne împărtăşii gândurile reale, fără a ne exprima şi a ne expune aşa cum suntem. Fără a fi noi.

       

        Ne cenzurăm iar şi iar. Tot ce riscăm făcând acest lucru este să provocăm un cutremur cu intensitate atât de mare, un cutremur care va distruge toată construcţia noastră interioară. Ne va zgudui toată fiinţa. Atunci toate vorbele nerostite o vor lua la vale şi se vor amesteca cu altele. Nimic nu va mai avea sens. Praful se va amesteca cu bucăţile de dărâmături. Dezordinea dezolantă se va combina cu lacrimile noastre ce vor ţâşni ca o cascadă din sufletul care nu reuşise să fie el, ci era încarcerat în carcasa supusă atâtor reguli absurbe, fără sens.

        Ce vom face după ce vom opri lacrimile, după ce praful se va depune pe dărâmături? Va trebui să reconstruim. Va trebui să punem fiecare bucată la locul ei, dar cel mai important va trebui să ştim ce bucăţi să le aruncăm. Să lăsăm altele să crească frumos. Însă de data aceasta să nu uităm să le udăm ca pe nişte flori. Să le udăm în fiecare zi cu zâmbetul pe buze, cu bunătate, îngăduinţă, iertare, dar şi cu sentimentele şi gândurile noastre adevărate cărora să le dăm glas.

         Să rostim tot ce simţim în fiecare zi, dar să facem asta cu naturaleţe, bunătate şi respect pentru opiniile celorlalţi.