Săptămâna mută

S-a aşezat liniştea peste casa noastră . Am învăţat să tac. Am învăţat să ascult. Am învăţat să văd. Câte lucruri au trecut neobservate până acum pentru că nu ştiam să-mi folosesc şi celelalte simţuri.

            Am tăcut şi am auzit cum mi-a bătut soarele în geam şi m-a invitat să-l privesc, m-a invitat să râd din tot sufletul, să mă bucur cu toată fiinţa că e aici şi ne încălzeşte, că ne mângâie, că ne luminează zilele, e aici în fiecare zi chiar dacă se ascunde după nori, chiar dacă nu zâmbeştea atât de tare, chiar dacă refuzăm să ne uităm pe cer şi să-l observăm el e aici şi ne permite să trăim, fără el nu ar mai exista viaţă.

           

Am tăcut şi am observat cum toate se mişcă, cum toate se prefac, cum umblă norii peste creştetele noastre, cum dau voie luminii să ne pătrundă în viaţă chiar când ne aşteptăm mai puţin, am observat cum vântul trece printre frunzele copacilor şi foşnetul lor creează o melodie ce îţi mângâie sufletul. Am ascultat cu vorbesc păsărele în copaci, cum îşi cântă poveştile de viaţă, cum iau totul ca pe o joacă şi se înalţă, apoi coboară, se ascund în iarbă, printre crengi, apoi revin să dea piept iar cu viaţa. Am privit cum cresc roadele pământului pentru a ne da energie, pentru a ţine în viaţă.

           

Am tăcut şi am ascultat râsetele copiilor, şi i-am văzut cum cresc în fiecare zi, se înalţă şi se transformă pentru a deveni adulţi, apoi se schimbă, se îmbunătăţesc, se caută, se pierd, se regăsesc, se cunosc, trăiesc, doar ca să pună punct şi să o ia de la capăt. Să primească o nouă şansă, un nou început.

            Am tăcut şi am privit meşterii care clădesc o casă, zgomotele erau doar o muzică ritmică, un semn al schimbării, al naşterii, un semn al faptului că lumea se mişcă, se modifică.

            Am tăcut şi cum puteam să-i răspund soţului meu că-l iubesc, decât atingându-l, decât spunându-i asta cu ajutorul ochilor. I-am lăsat pe ei să vorbească şi au spus lucruri pe care eu nu am reuşit să le spun cu ajutorul cuvintelor.

           

Am tăcut şi am văzut mai bine ca niciodată că viaţa se mişcă, viaţa merge mai departe orice ar fi, că nu este statică, altă dată aleargă, altă dată păşeşte hotărât, altă dată se târăşte, dar se schimbă, se transformă, se preface.

            Am tăcut şi am înţeles că toate au un rost, toate au o semnificaţie, că toate ne vorbesc, că universul acesta ne trimite răspunsurile la întrebările noastre dar nu le auzim pentru că vorbim prea mult, pentru că facem prea mult zgomot, pentru că ne plângem prea des în loc să ne bucurăm, pentru că nu suntem capabili să le primim pe toate bune sau rele ca pe un dar, ca pe o parte importantă a devenirii noastre.

Am tăcut, am deschis ochii mai larg decât niciodată, am suferit, am râs, am meditat, m-am frământat, m-am rugat, pentru a înţelege în final de ce am primit lecţia asta.

Am tăcut pentru că laringita nu mi-a permis să vorbesc şi totuşi am comunicat mai profund ca niciodată.