Puterea rugăciunii

     

           În mod evident rugăciunea are o putere imensă. Ne pune în legătură cu divinitatea. Fie că această întâlnire cu Dumnezeu ne este mediată de către sfinţi, mucenici, Maicuţa Domnului sau de Isus Hristos, acesta este scopul ei. Odată ajunşi acolo cererile noastre încep să curgă. Dar înainte să ajungem acolo trebuie să urcăm treaptă cu treaptă spre acel loc de unde ne va asculta bunul Dumnezeu.
        Rugăciunea este atât de miraculoasă căci are puterea de a ne pune faţă în faţă cu noi înşine. Nu ne mai putem ascunde. Acum vom vedea cine suntem cu adevărat. Acolo în aceea stare de trezvie ne pocăim de păcatele noaste, ne cerem iertare pentru că am mers pe un drum greşit şi cerem îndrumare pentru a păşi pe drumul corect. Rugându-ne ne cunoaştem, ne acceptăm, ne iertăm, ne schimbăm, ne îmbunătăţim. Cred că până la urmă odată cu rugăciunea trebuie să ne spălăm de mizeriile ce ne întinau şi astfel luminaţi să încercăm din răsputeri să nu mai ne murdărim, să fim buni şi plini de dragoste.
         Rugăciunea ne smulge din viaţa aceasta efemeră, ne stopează pendularea printre lucrurile profane, ne ajută să înţelegem că lucrurile materiale sunt superflue. Puterea ei este imensă căci rugându-ne, rostind numele lui Dumnezeu, a lui Isus, a sfinţiilor căpătăm forţe proaspete care ne ajută să depăşim orice obstacole, să găsim o soluţie la fiecare problemă, să avem încredere în noi ştiind totodată că niciodată nu vom fi singuri.
         Lepădându-ne de cei ce am fost odată, alungând gândurile rele, mergând pe calea îngustă reuşim să ajungem la întâlnirea cu Dumnezeu şi aşa cum am menţionat deja încep să curgă cererile noastre.
       Dar trebuie să nu uităm niciodată că înainte de a cere trebuie să mulţumim pentru ce avem, şi mai presus de atât să cred că cel mai bine ar fi să-l lăsam pe bunul Dumnezeu să aranjeze El lucrurile în viaţa noastră, să ne încredem în El pentru că ştie când e momentul ca doleanţele noastre să fie rezolvate.

         Richard Wurmbrand spunea foarte bine că dacă i-am mulţumi lui Dumnezeu pentru tot ce face pentru noi, nu am mai avea timp să ne plângem.

Ploaia de lacrimi

       Plouă. Orașul este scufundat într-un ocean de tristețe. Melancolia pare să fi inundat străzile și se vâră în orice crăpătură. Digurile ce sunt ridicate pentru protecție nu par a fi suficiente pentru a opri scurgerea melancoliei. Fiecare om ajunge să lupte disperat cu noul inamic, însă lupta este dusă în van, tristețea câștigă în mod detașat. Pe măsură ce înhață câte un om crește mai mare și imensitatea ei umbrește pământul. Atunci încep să iasă la suprafață sentimente pe care oamenii încercaseră din răsputere să le țină îngropate adânc în sufletele lor.

      Pe măsură ce ies din morminte sentimentele plutesc deasupra melancoliei și ajung de la un om la altul și le trezesc amintiri nedorite în momentul în care îi ating.

      Viața trecută le apare în fața ochilor, pare a rula ca un film în 3D, un film sinistru, dramatic presărat pe alocuri cu momente de fericire.

Toată agonia revederii trecutului deschide răni cicatrizate ce încep să sângereze și să nască dureri imense.

       Atunci râuri de lacrimi se amestecă cu tristețea și încep să curgă în sus spre cer într-o rugăciune mută către Tatăl Ceresc.

       Ploaia ce cade în sus este o ploaie de deznădejde, tristețe, nefericire, împletită cu speranța că poate cineva va asculta ruga prinsă în această ploaie de lacrimi ce cară fiecare dorință nemărturisită că un viitor frumos va exista și pentru sufletele ce poartă răni cicatrizate pe tot corpul.

Străinii

 Doi oameni merg pe stradă, unul în față, unul în spate.

Tristețea li se scurge prin toate venele, oasele, prin toată carnea corpului.

Merg fără să privească în jur. Sunt absorbiți de gândurile ce le zboară prin minte - sunt ca niște păsări sălbatice de pradă, gata să-i vâneze, să-i devoreze.

Câteodată cel din spate trece în fața primului, și tot așa..merg.

Câteodată stau unul lângă celălalt, de parcă s-ar cunoaște. Nu scot nici un sunet, și totuși ființa lor urlă. Urlă de furie, necaz, nefericire.

Pășesc greoi.... câteodată par niște pietre mari fără formă, fără fond.

Sunt alcătuiți dintr-o masă de durere, tristețe, neâmpliniri, vise ucise de viață.

Cu fiecare pas pe care îl fac, altă durere se mai adaugă la durerea lor, durere care se adună, înmulțește, crește….și parcă se disperseză în jurul lor.

La un moment dat străinii se privesc lung. Ochii lor sunt goi, reci, de sticlă.

Parcă sunt o oglindă spartă în mii de bucățele. În fiecare bucațică se reflectă aceeași imagine - ratarea, eșecul, neîmplinirea.

Străinii sunt un el și o ea.

Își dau seama că se cunosc, sau mai bine zis, se cunoșteau odată. Se știau foarte bine, ba chiar se iubeau. Aveau aceliași vise, aceliași speranțe, aceleași țeluri.

Credeau că viața lor așa cum e nu se va sfârși niciodată, credeau că iubirea lor e o parte din rai. Peste noapte, puțin câte puțin, iubirea lor atât de dulce ca nectarul, a devenit venin.

…El o privește pe ea, fără nici o fărâmă de iubire, fără nici o urmă de respect, o trage brutal de mână și îi spune răstit:

-          Hai odată, femeie!

Parcă ruptă dintr-un coșmar, ea, își adună puterile și merge supusă, repede, lângă el.

Corpul o doare, îi este greu ca de plumb, îi e bolnav. Cu toate astea merge mai departe și se roagă să îi dea Dumnezeu putere, să poată păși, să poată înainta. Simte că se va prăbuși în orice secundă, simte că trupul ei se va sfărâma în milioane de firicele de nisip pe care le va spulbera vântul, pe care le vor inhala trecătorii, pe care le vor călca în picioare câinii.

Rugăciunea ei e auzită acolo sus, căci femeia înaintează alături de bărbatul de care îi este milă, teamă, groază.

 Ajunge acasă, și numără zilele care au trecut de când sunt împreună. Blesteamă ziua în care s-au cunoscut, ziua în care s-au îndrăgostit, ziua în care s-au căsătorit. Visează la momentul în care viața ei se va sfârși. La ziua în care va fi liberă, va fi în cer lângă Dumnezeu, unde nu va mai simți durere, teamă, tristețe.

Dar, până atunci câte zile triste va mai trăi? Câte zile vor mai vedea oamenii două siluete care vor face umbre pe pereții caselor, clădirilor și vor proiecta nefericirea lor pe pânza universului?