Se afișează postările cu eticheta Dumnezeu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Dumnezeu. Afișați toate postările

3 aprilie 2015

Fury (2014)

                                                  

 O poveste impresionantă despre legăturile umane care se pot naşte între nişte străini care pe parcursul războiului devin o familie. O poveste care înainte de a prezenta ororile războiului prezintă camaraderia, puterea de a merge mai departe chiar când crezi că nu mai poţi, nevoia de conservare.
         Fury, tancul care îşi face loc printre ruine, printre cadavre pentru a urca pe scena de luptă este casa celor cinci tanchişti care sunt decişi să ucidă cât mai mulţi nazişti.  Tanchiştii sunt Wardaddy, Don Collier (Brad Pitt), sergentul dur dar cu suflet de aur, creştinul Boyd Swan (Shia LaBeouf),  brutalul Grady Travis (Jon Bernthal), hispanicul Gordo Garcia (Michael Pena) şi Norman Ellison (Logan Lerman) un tânăr dactilograf care primeşte misiunea de a-i lua locul şoferului mitralior care fusese ucis. Norman este copleşit de noua sa misiune, ideea de a ucide o fiinţă umană îl repugnă. Pus faţă în faţă cu inamicul, Norman trebuie să ucidă, nu doar pentru a se proteja pe el însuşi, nu doar pentru a supravieţui, ci pentru a-i ţine în viaţa pe celialţi ocupanţi ai tancului. Norman trece ca toţi ceilalţi prin botezul manipularii şi reuşeşte să vadă în nemţii care îi ies în cale inamici fioroşi. Începe să simtă plăcere în a ucide, începe să se simtă în largul lui alături de noii săi companioni (care mai luptaseră împreună în Africa).
         Pe parcursul filmului, personajele ne devoalează toată paleta de culori sumbre pe care le proiectează un război. Fiecare încearcă să facă faţa războiului în felul său. Glumind, consumând alcool, abandonându-se în plăceri carnale sau invocându-l pe Dumnezeu. Oricum au ales să se motiveze pentru a nu claca, personajele mulţumesc cerului după fiecare luptă că au mai câştigat încă o zi de cheltuit pe acest pământ. Moartea cruntă stă mereu la pândă şi seceră neobosită altă şi altă viaţă umană.
         În peisajul dezolant în care predomină case parăsite şi distruse de bombe, trupuri contorsionate ce până în urmă cu câteva secunde respirau, se plimbă cu privirea tristă fiinţe umane. Oameni care cred că pot supravieţui, speră că îşi pot reconstrui viaţa, selectează dintre lucrurile pe care le-au acumulat de-a lungul timpului câteva pe care le depozitează într-un bagaj, câteva lucruri care îi vor însoţi în noua viaţa sau poate spre moarte.
         Ultima luptă la care asistăm alături de cei cinci camarazi de arme este o luptă dură, inechitabilă, căci cei cinci se trezesc cu un batalion german în faţă, însă nu abandonează, dând dovadă de un mare curaj, un mare caracter.
         Când ultimele lor muniţii străpung carnea vie, când ultimele gloanţe sfârtecă aerul, tanchiştii se sting pe rând ca nişte eroi; Norman rămâne în viaţă dar nu mai e el, ci un om nou, cu alt suflet, zdrobit de sălbăticia războiului şi de ce poate să facă un om altui om pentru a se conserva.
        


Regia/scenariul: David Ayer
Distribu
ția: Brad Pitt, Shia LaBeouf, Logan Lerman, Jon Bernthal, Michael Pena

31 martie 2015

Puterea rugăciunii

     

           În mod evident rugăciunea are o putere imensă. Ne pune în legătură cu divinitatea. Fie că această întâlnire cu Dumnezeu ne este mediată de către sfinţi, mucenici, Maicuţa Domnului sau de Isus Hristos, acesta este scopul ei. Odată ajunşi acolo cererile noastre încep să curgă. Dar înainte să ajungem acolo trebuie să urcăm treaptă cu treaptă spre acel loc de unde ne va asculta bunul Dumnezeu.
        Rugăciunea este atât de miraculoasă căci are puterea de a ne pune faţă în faţă cu noi înşine. Nu ne mai putem ascunde. Acum vom vedea cine suntem cu adevărat. Acolo în aceea stare de trezvie ne pocăim de păcatele noaste, ne cerem iertare pentru că am mers pe un drum greşit şi cerem îndrumare pentru a păşi pe drumul corect. Rugându-ne ne cunoaştem, ne acceptăm, ne iertăm, ne schimbăm, ne îmbunătăţim. Cred că până la urmă odată cu rugăciunea trebuie să ne spălăm de mizeriile ce ne întinau şi astfel luminaţi să încercăm din răsputeri să nu mai ne murdărim, să fim buni şi plini de dragoste.
         Rugăciunea ne smulge din viaţa aceasta efemeră, ne stopează pendularea printre lucrurile profane, ne ajută să înţelegem că lucrurile materiale sunt superflue. Puterea ei este imensă căci rugându-ne, rostind numele lui Dumnezeu, a lui Isus, a sfinţiilor căpătăm forţe proaspete care ne ajută să depăşim orice obstacole, să găsim o soluţie la fiecare problemă, să avem încredere în noi ştiind totodată că niciodată nu vom fi singuri.
         Lepădându-ne de cei ce am fost odată, alungând gândurile rele, mergând pe calea îngustă reuşim să ajungem la întâlnirea cu Dumnezeu şi aşa cum am menţionat deja încep să curgă cererile noastre.
       Dar trebuie să nu uităm niciodată că înainte de a cere trebuie să mulţumim pentru ce avem, şi mai presus de atât să cred că cel mai bine ar fi să-l lăsam pe bunul Dumnezeu să aranjeze El lucrurile în viaţa noastră, să ne încredem în El pentru că ştie când e momentul ca doleanţele noastre să fie rezolvate.

         Richard Wurmbrand spunea foarte bine că dacă i-am mulţumi lui Dumnezeu pentru tot ce face pentru noi, nu am mai avea timp să ne plângem.

3 aprilie 2014

The Immigrant (2013)

 
   De când lumea și pământul oamenii au migrat în căutarea unor locuri de muncă mai bune, au migrat pentru a-și clădi un cămin în care să domnească fericirea și prosperitatea.
Ewa Cybulski (Marion Cotillard) și sora ei Magda ( Angela Sarafyan) pășesc pe tărâmul făgăduinței locul unde toate se spune că visele se împlinesc, păşesc cu speranța în suflet că viața grea pe care au dus-o până atunci în Polonia le va mai apărea doar rareori ca un vis urât în noua viață frumoasă pe care o vor clădi aici.
Magda este bolnavă și este spitalizată, iar până nu se va vindeca de tuberculoză accesul nu îi este permis pe teritoriul SUA.
Ewa este înspăimântată. Singurul lucru pe care și-l dorește asiduu este ca ele să nu se mai întoarcă niciodată în Polonia, unde lăsaseră o țară contorsionată de durere din cauza războiului nemilos, o țară care le lăsaseră impregnată în creier imaginea părinților lor uciși fără milă. Nu e posibil ca visul lor să fie ucis din fașă. Nu e posibil ca ele să fie expulzate?!
Adresa rudelor celor două pare a fi ireală, iar stigmatul fals pe care se pare că îl poartă Ewa după călătoria cu vaporul îi sclipește vizibil pe frunte. Este o persoană a căror moravuri ușoare îi fac imposibil accesul pe teritoriul american.
Ewa este îngrijorată, dar un bărbat manierat îi dă târcoale. El pare a fi salvarea ei. O ajută și o duce la el acasă unde îi oferă o slujbă și un loc unde să se odihnească. Ewa este neîncrezătoare, însă tot ceea ce vrea acum este să o salveze pe sora ei de expulzare. Bruno Weiss( Joaquin Phoenix), salvatorul ei nu e tocmai ce părea. Are grijă de niște porumbițe, fete pentru care realizează un show la un cabaret care de fapt se și prostituează.
Cu promisiunea că sora ei va fi salvată Ewa ajunge și ea să se  prostitueze, banii stânși de ea și relațiile peștelui o vor scoate pe Magda din spital.
Lucrurile se complică când Ewa îl întâlnește pe magicianul Orlando(Jeremy Renner) vărul lui Bruno, care se îndrăgostește de frumoasa poloneză. Problema este că și Bruno se îndrăgostește de ea.
Într-un final după multe încercări,  Ewa crede că Dumnezeu a trimis-o pe acest drum să învețe să ierte, să învețe că în fiecare om există ceva bun.
Îmbibat cu licoarea lui Bachus și turbat de gelozie, Bruno îl ucide pe Orlando.
În el însă se nasc niște sentimente noi. Se simte vinovat pentru viața pe care a dus-o și vrea să o elibereze pe Ewa de legătura și obligația pe care o simte față de el, o ajută să se reunească cu sora ei și să plece în California unde să înceapă o viață nouă.
Drumul spre o viață mai bună nu este întotdeauna pavat cu bani și satisfacții, de cele mai multe ori pentru a ajunge în rai trebuie să treci mai întâi prin iad.
   Un film despre viața promițătoare care ți-o poate oferi o altă țară și gustul otrăvii pe care o guști odată ce ai pășit pe noul tărâm. 
Cred că un lucru trebuie să-l rețină toți cei care vor să emigreze - că nimeni nu o să-i aștepte acolo cu flori și o să pună covorul roșu pe jos pentru ei, că vor munci de două ori mai mult ca acasă, că niciodată nu vor mai avea o casă. Rădăcinile pe care le vor rupe din vechiul loc se pot usca și nu vor mai prinde acolo. Viața de emigrant este o viață de înstrăinare, dezrădăcinare și luptă continuă.

2 aprilie 2014

Oare chiar m-am întors de la Athos?

  A-ți citit titlul și poate că vă întrebați dacă mai nou au voie și femeile să calce în locul sfânt. Nu, în continuare accesul lor este strict interzis.
Dan C. Mihăilescu este cel care m-a purtat în călătoria sa pe meleaguri elene.
Mereu am fost tentată să gust fructul oprit, și de această dată singura modalitate de experimenta trăirile unei călătoriei la Athos sunt prin intermediul cărților, pozelor.
Nu vă așteptați ca în această carte să găsiți răspunsuri vaste la întrebări care poate vă macină de mulți ani, nu vă așteptați să asistați la vreo relevație sau trăire religioasă profundă. Scriitorul declară răspicat de la început că nu este un habotnic, că nu cunoaște prea bine ritualurile ortodoxe, și cred că tocmai acest aspect face cartea mai interesantă. O întâlnirea a profanului cu sacru. O călătorie în care se avântă un om sincer, care nu simulează vreo trăire interioară profundă odată ce dă nas în nas cu lumea bisericească, trăire care să-i schimbe radical gândirea în legătură cu divinitatea.
Intrarea pe tărâmul interzis femeilor este anevoioasă și greu suportabilă pentru scriitor. Lipsa lucrurilor din lumea modernă par a fi un motiv puternic pentru care te poți simți ca omul nepotrivit în locul nepotrivit. Trecând peste aceste aspecte peisajele fascinate, liniștea, arhitectura și oamenii cu har par a fi instrumentele perfecte pentru a mijloci o întâlnire mult râvnită cu Dumnezeu, sau cel puțin pot să aducă sufletul la o stare de pace, fericire, echilibru.
Locuitorii mănăstirilor par a fi departe de jocul actorilor. Unii te primesc cu bucurie, alții în schimb par deranjați de sosirea valului de turiști care sunt în căutarea divinității, a iertării. Oare nu asta fac ei acolo se roagă pentru noi? E prea greu să le explici unora ce trebuie să facă, cum trebuie să se poarte în aceste locuri în care Dumnezeu își face apariția la orice rugăciune fierbinte.
Dan C. Mihăilescu nu se închină, nu sărută icoanele, visează la carne, simte lipsa electricității, simte acut lipsa dietei bogate, dar cu toate că nu se simte ca peștele în apă în sânul bisericii simte odată ce cunoaște oamenii speciali de aici, că Athos-ul ar putea să îl mai cheme în viitor pentru a se cunoaște mai bine, pentru a-i releva credința profundă din spatele imaginii văzute de ochii și obiectivele turiștilor ce se mișcă repede și vor să prindă în zbor o fărâmă din adevărul creației.
   O carte fără machiaj, fără trucuri. Un om simplu, sincer, față în față cu Dumnezeu pe teritoriul Lui.

24 octombrie 2013

Rai și iad



Dacă raiul și iadul există ne întrebăm cu toții mai devreme sau mai târziu când ne punem față în față cu noi, cu păcatele noastre ce ne apasă greu, ne iau suflul. Căderile, pierderile de credință ori o regăsire, o reântâlnire cu Dumnezeu ne vor schimba întotdeauna cursul vieții.
Eu sunt sigură de existența raiului și a iadului dar nu am reușit niciodată să localizez perimetrul în care aceste locuri își au sediul.
Sunt sigură că fiecare dintre noi trebuie să dăm un test unic, test la care nimeni nu poate răspunde în locul nostru, nu putem copia, nu ne putem inspira de la nimeni. Acest test unic are menirea să ne îndrepte pașii spre unul dintre locurile mai sus menționate. Nu pot afla unde se găsesc aceste locuri. În ce timpuri, în ce spații găsim raiul și iadul.
De multe ori când dau piept cu câte o întrebare mai dură, câte o probă foarte grea și dureroasă din testul meu unic parcă undeva în mintea mea se naște un răspuns irefutabil. Raiul și iadul sunt aici pe pământ. Sunt o părticică din fiecare din noi. Locul lor, sau mai exact sediul lor se află în sufletele noastre, se află în perimetrul în care viețuim.
Cărăm în fiecare zi tristețe, nefericire, frustrări, ură, adică am călcat într-o bucățică de iad. Când suntem învăluiți de fericire, bucurii, pace sufletească, iubire, pășim pe locul binecuvântat de Dumnezeu numit rai.



4 octombrie 2013

Lăcustele



Un nor negru s-a abătut asupra orașului. A venit de la orizont fără să anunțe, fără să fie invitat și a invadat încet tot orașul...
... Norul a acoperit acum ca o pătură parcă tot globul pământesc.
De fiecare dată când un om ieșea pe stradă o armată de întuneric se abătea asupra lui. Atunci am observat din balcon de unde eram santinelă că norul era alcătuit de fapt de lăcuste carnivore.
Fiecare persoană ce încerca să țină piept soldaților lăcustă sfârșea în același fel, devorat într-o secundă de mii de insecte înfometate, niciodată suficient de sătule.
Mii de oameni au sfârșit astfel, consumați de o formă de mutant, transfigurat în cel mai mare coșmar al omenirii.
Pe măsură ce lăsau pe jos schelete și haine pline de sânge, lăcustele ocupau teritorii vaste. Ca niște buni strategi cucereau teritorii și transformau fiecare orașe, țări chiar continente în teritorii satelit al unei planete îndepărtate de unde veniseră să pornească acest război sângeros.
Înarmați cu arme chimice unii au încercat să înfrunte soldații nemiloși. Dar au avut același sfârșit tragic ca a celor care au ieșit în stradă fără apărare.
Lăcustele nu puteau fi ucise. Erau un soi de mutanți robot care nu puteau fi loviți, răniți, zdrobiți, otrăviți. Lăcustele erau invincibile.
Oare acesta va fi șfârșitul lumii? Un sfârșit care nu a fost prezis de nimeni.
Îngrozită am crezut că acesta este cu adevărat sfârșitul...
Lăcustele sunt cele care vor face să dispară orice urmă a existenței ființei umane de pe acest pământ. Dar ce sunt, sau cine sunt aceste lăcuste mutant? Un soi de extraterestru sau niște instrumente fabricate de un răufăcător care vrea să pună stăpânire pe Terra?
Pe măsură ce ochii nu mai puteau să distingă nimic în bezna creeată de roiul de lăcuste am căzut pe gânduri. Am vrut un răspuns, o revelație, poate un dialog cu Dumnezeu!
Atunci dintr-un colț al creierului a început să se nască o idee care a crescut și a prins rădăcini. O teorie imbatabilă. Am înțeles cine erau lăcustele ucigașe.
Erau nimeni altcineva decât dușmanii de moarte a tuturor oamenilor, care au reușit într-o zi să-i devoreze, să-i distrugă, să-i ucidă – ura, răutatea, singurătate, depresia, nefericirea, grijile, minciuna, egoismul, individualismul, duplicitatea.
Aceste lăcuste nemiloase s-au abătut asupra locuitorilor Terrei și i-au sfâșiat lăsându-le doar scheletele pe străzile devastate de războiul dus de om contra lui însăși.
 Supraviețuitorii au fost cei mai buni oamenii, aleși să pună temelia unui nou fel viață ruptă parcă din rai.

2 octombrie 2013

Klopka (2007)



Un thriller psihologic excepțional în regia lui Srdan Golubovic, după nuvela cu același nume scrisă de Nenad Teofilovic.
Într-o Serbie măcinată de războaie, sărăcie, reconstrucție și o veșnică tranziție, o Serbie în care prăpastia dintre săraci și noii parveniți este atât de mare, corupția și criminalitatea este la ea acasă. O familie încearcă să depășească realitatea dură trăind fericiți într-o lume a lor, în Beograd o capitală ce poartă încă cicatrici după luptele duse în trecutul apropiat.
Într-o zi însă cei doi părinți se trezesc puși în fața celui mai crud coșmar al unui părinte, copilul lor este grav bolnav și dacă nu va fi operat de urgență riscă să își piardă viața.
Tata, Mladen (Nebojsa Glogovac) este inginer, iar mama, Marija (Natasa Ninkovic) este profesoara de engleză, profesii care nu le aduc un venit substanițial care să le permită să îl ducă pe fiul lor de 8 ani Nemanja (Marko Djurovic) în Berlin pentru a fi operat pe cord. Costul operație se ridică la suma de 26.000 de euro, bani pe care părinții nu îi au. Nemanja suferă o criză puternică la școală și este dus de urgență la spital. Atunci devine evident faptul că viața lui atârnă de un fir de ață.
Părinții nu mai au liniște, caută tot felul de soluții pentru a strânge banii necesari operației. Banca este prima soluție. Împrumutul solicitat le este declinat. Atunci găsesc o altă soluție. Marija dă un anunț în ziar în care solicită o donație pentru operația fiului.
Telefonul sună și la celălalt capăt al firului un bărbat spune că v-a dona toți banii necesari operației.
Mladen se întâlnește cu bărbatul de vârsta a doua (Miki Manojlovic) la Hotel Moskva. Acesta îi spune că este dispus să îi dea 30.000 de euro și trei bilete de avion spre Berlin pentru a salva viața băiatului. Binențeles nimic în viața asta nu este gratis. În schimb bărbatul misterios îi cere să ucidă pe cineva (un bărbat corupt).
Mladen nu este de acord cu această propunere, însă străinul îi cere să se mai gândească.
Tensiunea din familie este tot mai mare pe măsură ce Nemanja se simte tot mai rău. Mladen primește un nou telefon și i dau instrucțiuni pentru asasinarea lui Petar Ivkovic, proprietarul companiei Mopex Tradig.
Încă odată refuză categoric să facă asta. Pe măsură ce Marija îl învinovățește de impasibilitate, de dezinteres față de fiul său, Mladen care vede că nu au nici o ieșire din aceasta situație acceptă să îl ucidă pe bărbat. Distrus se reântoarce acasă și încearcă să se gândească doar la faptul că fiul său este salvat.
Când își dă seama că văduva lui Petar este Jelena (Anica Dobra), mama fetei cu care băiatul lui se joacă, are procese și mai mari de conștiință.
Când fiul său e dus de urgența la spital în urma altei crize, Mladen vrea să îl contacteze pe bărbatul care îl angajase să-l asasineze pe Petar pentru a încasa banii promiși, dar din păcate bărbatul parcă intrase în pământ.
Cum nu reușește să îi dea de urmă cade într-o profundă anxietate.
În momentul în care o reântâlnește pe Jelena care este doar o umbră, Mladen se simte strivit de crima pe care a făcut-o.
Când Jelenei i se face rău și el o duce la spital unde rămâne alături de ea.
Reușește să dea de omul care îl angajase, îl urmărește acasă și îl amenință cu pistolul. Acesta îi spune că este falit (îi datorase mulți bani lui Petar de aceea îl voia mort) și îl imploră să nu îl ucidă. Disperat, fără să mai vadă nici o ieșire din această situație, îl lasă în viață și privește spre viitorul sumbru, moment în care Marija îl sună și îl anunță că a făcut rost de bani (Jelena care aflase despre drama prin care trec îi dă banii necesari operației).
Mladen ros de durere și neîmpăcat cu ceea ce a făcut îi mărturisește Jelenei adevărul și îi întinde pistolul ca să-l omoare. Ea refuză, dar în drum spre casă fratele lui Petar (Vuk Costic) îl împușcă pentru a se răzbuna.
Mort sau încă viu, Mladen plătește crunt pentru ca fiul său să poată bucura de viață.
Un film negru, zguduitor, despre limite, despre alegeri și despre faptul că nici măcar noi nu știm ce suntem capabili să facem pentru cei pe care îi iubim. Până unde ne poate duce teama că am putea să îi pierdem pe cei dragi, putem uita că există legi, Dumnezeu, bine și rău?


20 septembrie 2013

Frumusețea

 Există o zicală: ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place.
Nu pot nega faptul că frumusețea îți poate deschide mai ușor unele uși, dar ce se întâmplă în momentul în care se șterge încet odată cu trecerea timpului? Nu ne putem baza doar pe frumusețea exterioară.
Oricât de important este în secolul în care trăim aspectul fizic, eu încerc să nu-i judec pe oameni și să-i clasez în categorii ghidându-mă după aceste atribute (frumos sau urât). Manierele, valorile, inteligența, sensibilitatea, bunătatea după aceste atribute ar trebui să analizăm o persoană.
Fiecare are ceva minunat de oferit, fiecare este special, unic și nu ar trebui să fim atât de superficiali când emitem judecăți, cred că astfel ne devalorizăm noi câte puțin.
Frumusețea exterioară ne gâdilă în mod plăcut ochii, dar cea interioară ne gâdilă în mod plăcut sufletul.

16 septembrie 2013

Fecioara încătușată



Zilele trecute am avut o primă întâlnire cu autoarea Ayaan Hirsi Ali de origine somaleză crescută într-o familie musulmană tradiționalistă.
Deși nu eram tocmai ignorantă în privința vieții femeii musulmane, voce pe care o folosește Ali m-a făcut să privesc cu ochii larg deschiși cruzimea cu care se confruntă smerite sau răzvrătite aceste femei parcă blestemate să viețuiască într-o lume ce aparține în totalitate bărbaților. O lume în care bărbații sunt zei după modelul profetului Mohamed iar femeile slugi supuse.
Hirsi Ali se naște într-o societate ce pare încremenită în timp. Parcă am văzut aievea locuri din alte secolele unde femeile nu au voce, nu au nici un drept - la educație, muncă, liberă circulație și exprimare. Doar bărbații pot decide și au drept de viață și moarte asupra femeilor( al fiicelor, nevestelor). De multe ori femeile se văd nevoite să aleagă între două soluții radicale, dramatice pentru a scăpa de tortura fizică și psihică la care sunt supuse de către tații, frații, soții lor, fuga din sânul familiei sau sinuciderea.
Hirsi Ali o femeie extrem de puternică, curajoasă, luptătoare își ia viața în propriile mâini. Refuză să trăiască într-o lume în care se simte captivă, înrobită, abuzată, fuge de acasă și se refugiază în Olanda unde cere azil politic și începe să devoaleze viața din spatele cortinei religiei musulmane. 
Din postura de interpretă, politiciană, scriitoare, trage un semnal de alarmă că trebuie întinsă o mână de ajutor fetelor și femeilor musulmane care sunt practic închise în colivii de bărbații familiei, clanului de care aparțin. De parcă nu este suficient că nu au dreptul să circule fără restricții, fără a îmbrăca haine adecvate care să le acopere cu totul trupul și fața, femeile sunt supuse unor traume care le lasă schilodite pe viață fizic și psihic. Suferă de psihoze, nevroze, boli ale aparatului genital cauzate de circumcizie. Mutilarea genitală, tortura fizică și psihică, o viața plină de umilințe este ceea ce femeile musulmane trebuie să suporte pentru a se conforma învățăturilor profetului Mohamed.
Ali își pune întrebări, caută răspunsuri, contestă existența lui Allah - dacă ar exista nu ar permite ca răul să fi luat atâta amploare, un Dumnezeu bun, iertător nu ar fi trebuit să dea oamenilor un test atât de amar pentru a intra în mult promisul paradis.
Foarte punctual și sistematic autoarea demolează acestă cultură retrogradă care parcă este născătoare de monștrii.
Poveștile de viață pe care le descrie sunt de o cruditate greu de suportat, femei supuse unor ritualuri desprinse din timpuri rupestre, importanța păstrării virginității până în noapte nunții, mutilările genitale, maltratările din timpul căsătoriilor aranjate, dreptul de a curma viața unei femeie care e infidelă mi se par halucinate și de neconceput.
Ali luptă pentru drepturile imigranților în Olanda și încearcă să-i determine pe musulmani să se analizeze, să se privească cu claritate, pe ei și cultura din care fac parte și să rupă lanțul tăcerii, înrobirii, cruzimii.
Necesară cât mai imperios din punctul ei de vedere este o reconstrucție radicală atât a culturii cât și a religie, o iluminare a islamicilor și îmbrăcarea unei noi haine, cea a toleranței, respectului și egalității între sexe.

11 septembrie 2013

Amour



Coproducția Amour distinsă cu nenumărate premii prestigioase, în regia lui Michael Haneke este o poveste tulburătoare a doi soți pensionari, ce te face să te pui față în față cu tine și să te întrebi cum ai reacționa tu într-o situație similară.
Un film ce tratează tema iubirii, căsniciei, dintr-o perspectivă puțin mai neobișnuită. Cât de mult poți iubi pe cineva ca să poți trece peste orice regulă, morală, prejudecată? Cât de mult poți iubi încât să uiți de existența lui Dumnezeu, sau să nici nu-ți pui problema existenței lui? Cât de mult poți iubi încât să te închizi în căsnicie ca într-un cu totul alt univers departe de acestă lume cu legile ei?
Anne și George sunt doi foști profesori de muzică care reușesc să își pună amprenta pe soarta multor tineri studenți pe care îi modelează, cizelează și îi ajută să urce pe culmile succesului. În momentul ieșirii la pensie cei doi se simt oarecum marginalizați. Foarte cultivați, soții păstrează legătură cu viața culturală, cu unii dintre foști elevi.  Asta până în ziua în care Anne are un accident și George se vede în situația de a gestiona cu delicatețe și atenție boala soției astfel încât aceasta să nu se simtă o povară. Cândva activă, independentă, Anne refuză să se împace cu boala care o face dependentă de soțul ei și pe zi ce trece suferința ei psihologică și fizică se acutizează. George încearcă să-și adune puterile și să gestioneze cât mai bine situația fără a apela la ajutorul unicei fiice Eve care are o carieră în muzică și propria familie.
Distanța dintre generații și răceală între părinți și fiica lor, încăpățânarea lui George și a soției sale de a nu îi permite fiicei să se amestece în viața lor, deciziile lor m-a uimit și contrariat și este în opoziție cu paternul societății românești în care viețuim. Bătrâni, bolnavi, neajutorați, într-o continuă decădere fizică cei doi își declară mut iubirea, respectul, admirația veșnică pe care și-o poartă unul celuilalt.
George îi este devotat soției până în ultimul moment chiar dacă suferă că o vede pe aceasta într-o postură de invaliditate, imposibilitate, el este blând, tandru și alături de ea până când este pus să ia o decizie pe care doar Dumnezeu ar trebui să o ia.
Soții aleg să-și trăiască finalul vieții într-o manieră șocantă, inacceptabilă pentru capacitățile noastre de înțelegere, pentru dogmele religioase în care am crescut.
George demiurg pentru un moment, alege ca el și soția lui să-și încheie socotelile cu viața. El alege nu natura, nu Dumnezeu.
O ucide pe Anne pentru a-i curma suferința, apoi o urmează în viața veșnică unde se unesc din nou pentru o ultimă plimbare.
Un film zguduitor, crud, greu de urmărit fără să-ți trezească  tot felul de reacții, de la compătimire, înduioșare, revoltă și oprobiu.

20 august 2013

Străinii



 Doi oameni merg pe stradă, unul în față, unul în spate.
Tristețea li se scurge prin toate venele, oasele, prin toată carnea corpului.
Merg fără să privească în jur. Sunt absorbiți de gândurile ce le zboară prin minte - sunt ca niște păsări sălbatice de pradă, gata să-i vâneze, să-i devoreze.
Câteodată cel din spate trece în fața primului, și tot așa..merg.
Câteodată stau unul lângă celălalt, de parcă s-ar cunoaște. Nu scot nici un sunet, și totuși ființa lor urlă. Urlă de furie, necaz, nefericire.
Pășesc greoi.... câteodată par niște pietre mari fără formă, fără fond.
Sunt alcătuiți dintr-o masă de durere, tristețe, neâmpliniri, vise ucise de viață.
Cu fiecare pas pe care îl fac, altă durere se mai adaugă la durerea lor, durere care se adună, înmulțește, crește….și parcă se disperseză în jurul lor.
La un moment dat străinii se privesc lung. Ochii lor sunt goi, reci, de sticlă.
Parcă sunt o oglindă spartă în mii de bucățele. În fiecare bucațică se reflectă aceeași imagine - ratarea, eșecul, neîmplinirea.
Străinii sunt un el și o ea.
Își dau seama că se cunosc, sau mai bine zis, se cunoșteau odată. Se știau foarte bine, ba chiar se iubeau. Aveau aceliași vise, aceliași speranțe, aceleași țeluri.
Credeau că viața lor așa cum e nu se va sfârși niciodată, credeau că iubirea lor e o parte din rai. Peste noapte, puțin câte puțin, iubirea lor atât de dulce ca nectarul, a devenit venin.
…El o privește pe ea, fără nici o fărâmă de iubire, fără nici o urmă de respect, o trage brutal de mână și îi spune răstit:
-          Hai odată, femeie!
Parcă ruptă dintr-un coșmar, ea, își adună puterile și merge supusă, repede, lângă el.
Corpul o doare, îi este greu ca de plumb, îi e bolnav. Cu toate astea merge mai departe și se roagă să îi dea Dumnezeu putere, să poată păși, să poată înainta. Simte că se va prăbuși în orice secundă, simte că trupul ei se va sfărâma în milioane de firicele de nisip pe care le va spulbera vântul, pe care le vor inhala trecătorii, pe care le vor călca în picioare câinii.
Rugăciunea ei e auzită acolo sus, căci femeia înaintează alături de bărbatul de care îi este milă, teamă, groază.
 Ajunge acasă, și numără zilele care au trecut de când sunt împreună. Blesteamă ziua în care s-au cunoscut, ziua în care s-au îndrăgostit, ziua în care s-au căsătorit. Visează la momentul în care viața ei se va sfârși. La ziua în care va fi liberă, va fi în cer lângă Dumnezeu, unde nu va mai simți durere, teamă, tristețe.
Dar, până atunci câte zile triste va mai trăi? Câte zile vor mai vedea oamenii două siluete care vor face umbre pe pereții caselor, clădirilor și vor proiecta nefericirea lor pe pânza universului?